Relația lui Virgil Stanciu cu Alexandru Vlad a evoluat de la aceea de tip profesor – student, la începutul anilor ’80, la una de prietenie, ulterior, „alimentată” dintr-o pasiune comună pentru literaturile americană și britanică. Rândurile ce urmează reiau și nuanțează această legătură despre care vorbise și acum câțiva ani, când îi tradusese volumul de Poeme. (Andreea Pop)

 

***

 

După cum mărturisiți chiar dumneavoastră în textul care însoțește poemele lui Alexandru Vlad apărute postum, în 2015 (la editura Școala Ardeleană), relația pe care ați avut-o cu scriitorul clujean a prins contur, mai întâi, în context academic, fără să respecte, totuși, convențiile impuse de acesta. Cum arăta generația studențească a lui Alexandru Vlad și care era poziția lui în cadrul acesteia?

Alexandru Vlad – Sandu, între prieteni – avea o poziţie oarecum marginală printre studenţii de la începutul deceniului nouă, când l-am cunoscut. Era student la fără frecvenţă şi lucra. Studenţii acelor ani erau, în general, buni şi motivaţi, dar mai interesaţi în accesarea unui nivel ridicat de performanţă lingvistică decât de altceva. Or, la Sandu m-a impresionat de la început pasiunea lui pentru literatură, în special pentru proza de expresie engleză. Desigur, el scria deja, îşi făcuse un oarecare renume de prozator talentat. În 1982 sau 1983, internat în spital, am petrecut o săptămână citind cartea Aripa grifonului, care mi-a certificat faptul că noul şi mai tânărul meu prieten avea să facă o carieră frumoasă de prozator. Frecventarea „Arizonei” de către amândoi a avut un rol hotărâtor în cimentarea prieteniei noastre. La început, Sandu făcea figură de „mezin” pe lângă arizonişti ca Gusti Buzura sau Eugen Uricaru. Dar toată lumea era convinsă că va ocupa un loc important în literatura creată de generaţia sa (optzeciştii).

 

Chiar dacă pasiunea pentru lectură a debutat încă din copilărie, așa cum Alexandru Vlad o spusese  în câteva interviuri, cu siguranță perioada studenției a echivalat cu o deschidere spre un orizont livresc ceva mai larg. Care era atmosfera Literelor clujene în anii respectivi, ce autori străini intrau în grila canonică pe care o predați? Credeți că în acest punct al biografiei lui Alexandru Vlad s-a produs asimilarea decisivă a modelului american și englez?

În mare măsură, Sandu a fost un autodidact şi un om cu convingeri personale foarte ferme. Nu pot să indic exact momentul sau modul apropierii lui de literatura anglo-americană. Era un om citit, cu un instinct sănătos pentru literatura de bună calitate. Ulterior am aflat că în liceu se remarca deja prin modul prietenos-sfătos (altminteri caracteristic) în care îşi povăţuia colegii cu aspiraţii literare. Din acest punct de vedere, mulţi îi sunt îndatoraţi. El a avut norocul de a trăi printre cărţi, mai bine zis de a găsi căi prin care să-şi aproprieze cărţile la care râvnea. Un rol important l-a jucat slujba lui de la anticariatul clujean, care i-a dat posibilitatea să-şi completeze biblioteca personală, într-o perioadă când cărţile cu adevărat bune erau mai greu de procurat. Segmentul  de literatură engleză predat de mine la Facultate îngloba victorianismul târziu şi premodernismul. Dintre autorii pe care îi analizam, lui Sandu i-a plăcut, fără îndoială, Joseph Conrad, care a şi rămas pentru el un idol şi un model (a şi tradus două cărţi ale acestuia, un roman şi un volum de nuvele). De asemenea, Henry James, apreciat pentru rafinamentul psihologic şi stilistic.  Este oare nevoie să mai spun că lecturile lui nu se limitau la programa analitică sau la canon, fie el şi canonul lui Harold Bloom? Mintea lui iscoditoare prospecta mapamondul literar şi deseori descoperea autori noi şi promiţători, sau clasici moderni ignoraţi deliberat, din motive ideologice sau din pudibonderie (Malcolm Lowry, Henry Miller).

Așa cum au arătat-o mai toți teoreticienii postmodernismului la noi, acest nou fel de a înțelege și practica literatura era o consecință și a cenaclurilor (de unde mai apoi mulți optzeciști vor debuta în volume colective) și a diverselor suporturi teoretice din „afară” tot mai vehiculate în mediile universitare (textele Tel Quel-iștilor în capitală, de exemplu, în cazul lui Mircea Nedelciu și al colegilor săi). Ce se întâmpla în Cluj? În ce măsură se vorbea despre o nouă literatură (cea pe care o vor scrie optzeciștii, și mă refer aici exclusiv la proză) la începutul anilor ’80 – perioada în care Alexandru Vlad debutează și își consolidează reputația de autor de short stories?

Întrebarea este cam complexă. Existau şi la Cluj, în perioada respectivă, tineri scriitori care ascultau glasul muzelor critice franceze, mai ales în mediul universitar. Dar Sandu a fost un optzecist atipic. Nu detesta teoria literară, dar era convins că pentru a scrie un text bun trebuia doar să găseşti tonul şi forma spre care materialul te îndemna singur. Şcoala de la Braşov, din câte ştiu eu, n-a avut nicio influenţă asupra clujenilor, care nici nu formau un grup omogen în jurul unui „suport teoretic”. În cazul lui Sandu Vlad, el învăţa nu de la teoreticieni, ci de la practicieni, nu francezi, ci americani sau englezi. Conrad, Jack London, Hemingway, John Fowles. Chiar şi viaţa lui, până la un  punct, a fost modelată după legenda scriitorului american, care întâi trăieşte ca un lumpen, cunoscând oameni şi traversând variate experienţe, iar apoi îşi transfigurează experienţa folosind un stil literar născut spontan din ceea ce l-a învăţat viaţa. Cât priveşte povestirile, a învăţat să le scrie de la maeştrii genului scurt frecventaţi de el: Cehov, fireşte, dar şi William Trevor, John Cheever sau J. D. Salinger.

Cafeneaua Arizona ocupă, în memoria colectivă a intelectualității clujene, un loc special. Spațiul acesta al dialogului și al deschiderii, pe care chiar dumneavoastră l-ați „botezat”, se suprapune semnificativ cu biografia celor mai importante figuri literare ale anilor ’70-’80 (și nu numai). Cum se integra Alexandru Vlad într-un astfel de loc și cum se raporta la geografia mai generală, a orașului?

Facem ce facem şi iar ajungem la „Arizona”. Adevărul este că fără această cofetărie care a tins să devină un  spaţiu mitic (nu şi mioritic), viaţa literară clujeană a anilor 1960 – 1990 este greu de imaginat. Cred că nu greşesc dacă spun că „Arizona” a fost, în socialism, o insulă a normalităţii, înconjurată de oceanul falsităţii comuniste. Aici exista o oarecare „libertate a cuvântului”, o circulaţie mai liberă a ideilor, dar şi a cărţilor sau publicaţiilor occidentale, introduse în ţară de cei care beneficiau de un scurt (sau mai lung) respiro în „Lumea liberă”. Culmea este că, deşi era fără îndoială supravegheată, această supraveghere nu s-a făcut mai deloc simţită. „Arizona” era însă şi un spaţiu prielnic nu doar pentru bârfa literară, ci şi pentru schimbul serios de idei, de informaţii, între scriitori, redactori  sau artişti. Sandu Vlad a devenit unul dintre cei mai asidui arizonişti. Oricum, el era un om căruia nu-i plăcea să stea acasă, cel puţin nu dimineţile. Era o bucurie să deschizi uşa cofetăriei şi să vezi barba, pipa şi părul vâlvoi ale lui Sandu, la o masă la care se aflau şi alţi convivi. Ştiai că ai asigurată o oră de discuţii incitante, presărate cu umor şi cu noutăţi de tot felul. Silueta excentrică a lui Sandu Vlad a devenit cunoscută şi iubită în tot oraşul, el fiind luat în seamă nu doar de confraţii literaţi, ci chiar şi de notabilităţile Clujului.

Chiar dacă mai discret, Alexandru Vlad a tradus, și înainte de ’89 (mai ales proză scurtă și poezie), dar mai ales după 1990, din literaturile americană și engleză. În ce măsură credeți că acest schimb cultural s-a exersat în poetica lui, una de multe ori fără corespondent în rândul colegilor săi de generație?

Ca traducător, Sandu Vlad era exigent în alegerea textelor şi foarte atent la elaborarea versiunii româneşti (de la un maestru stilist ca el era de aşteptat). În afară de scrierile lui Conrad, îl ispiteau romanele şi nuvelele inspirate de explorări şi călătorii (Hudson, R. H. Dana), scrierile autorilor care aveau o alură planetară (Graham Greene) sau proza de factură poliţistă, în special americană (Hammett, Raymond Chandler). A tradus, în reviste, şi multă poezie, în special irlandeză. Traducerea este şi ea o şcoală bună pentru un prozator şi fără îndoială că Sandu a învăţat multe tricks of the trade de la autorii de primă mână transpuşi de el în româneşte.

Ați tradus acum trei ani Poemele mai sus-amintite. Care credeți că este cartea cea mai „exportabilă” a lui Alexandru Vlad, în eventualitatea unei noi traduceri?

Cred că romanele Frigul verii şi Curcubeul dublu. S-ar putea ca Ploile amare, un roman colosal, să fie greu de înţeles pentru publicul cititor străin.

                                                           Dialog realizat de Andreea Pop

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 8-9]