Notă: Aversa, reprodusă în continuare, e una dintre acele povestiri din dosarul „în lucru” al lui Alexandru Vlad, asupra căreia autorul ar fi dorit, probabil, să revină și s-o șlefuiască. Mărturie stau câteva intervenții ale acestuia pe text prin care propunea noi formulări, sau, introdusă printr-o notă în final, o motivație personală ce vizează locul acestei povestiri în raport cu o alta ce pornește de la un personaj comun, neajunsurile ei formale și, în cele din urmă, acelea ale convențiilor literare propriu-zise. Textul reia o serie de linii tematice și de stil anterior consacrate în prozele lui Alexandru Vlad – profesorul izolat la țară, veleitarismul lumii literare a vremii, surprins din perspectiva ironic-detașată a naratorului, și, de aici pornind, problema libertății personale, pe de o parte, alături de câteva recurențe ale imaginarului (descrierea bivolilor care trec șoseaua, vehiculată și în alte locuri), pe de alta. Presupunerea că acesta putea fi un text „sacrificat” ulterior în favoarea celor publicate efectiv nu e, de aceea, total hazardată.

 (Andreea Pop)

***

Când gazda mea strigă de jos de la bucătăria de vară, primul meu gând a fost să nu-i răspund, să nu dau niciun semn că aș fi sus, să sper că nu-și va aminti cu precizie dacă m-am întors la amiaz acasă sau nu. Avea voluptatea de-a striga de departe când avea ceva de spus și în casa aceasta toți strigau unul după celălalt și niciunul nu se arăta prea plin de zel în a răspunde. La al treilea răcnet m-am hotărât să ies în capul scărilor, altfel aș fi riscat să-mi aud numele încă un sfert de oră răcnit de vocea ei subțire, atât de subțire încât părea fără timbru, o simplă șfichiuire a aerului. Dicționarul îmi căzu din brațe cu fața în jos îndoindu-și filele, iar paginile scrise de mână, înnegrite de ștersături și străbătute de săgeți, se risipiră și ele pe podea. Am ieșit afară abținându-mă de la bombăneli pentru că asta era singura șansă să-mi păstrez în fața ei considerația și renumele de singura persoană din casă care nu strigă, renume pe care l-aș fi meritat în fața lor.

-Te caută cineva, domnule! îmi spuse ea privindu-mă direct în ochi. Acel „domnule” era de-a dreptul insuportabil, iar felul în care mă privea de luni întregi în ochi (intra dimineața să mă trezească și mă privea în ochi, seara când citeam în pat intra – nu cumva dorm cu lumina aprinsă? – și mă privea în ochi) nu era mai ușor de suportat.

-Te caută cineva, și încă nu vedeam pe nimeni și am coborât scările pline de pantofii și ciorapii răspândiți ai copiilor. Să-i grupezi ar fi fost o probă eliminatorie de perspicacitate la orice concurs.

Realmente mă căuta cineva, și acesta era Nicolae Hales,  acel prozator care acum câțiva ani era considerat rivalul meu obiectiv, marea speranță, câștigătorul cursei, consacratul căruia îi mai rămâne să-și susțină consacrarea.

Trebuie să fi impus foarte mult gazdei mele așa elegant cum era, îl gratifica și pe el cu o parte din privirile pe care eu le receptam de câte ori rămânea singură cu mine. Hales era un bărbat frumos, cu mustața aceea intenționat neîngrijită părea un partizan bolivian, iar eleganța lui îți impunea baremul igienic și social pe care ar trebui să îl atingi și tu în următorii câțiva ani. Datorită lui, scurtei sale vizite inopinate, voi mai câștiga câteva unități de admirație în ochii umezi și încă tineri ai gazdei.

Ne-am îmbrățișat și el părea mult mai sincer în efuziunea lui decât mine. Abia atunci mi-am dat seama că am stiloul deschis în mână și că acest stilou lasă pete pe care nu le observ la timp și care-mi dau un aer de profesor sărac (și pentru care nu pot să-i reproșez lui Petrache Poenaru).

-Ce mai faci bătrâne? mă întrebă el și mă bătu puternic pe umăr. Să bați puternic pe umăr era semn de sinceritate pentru Hales. Cu cât băteai mai puternic pe cineva pe umăr, cu atât erai mai sincer față de el.* Aicea stai? și trecu înaintea mea pe scări fără să mai aștepte să-l invit, aruncându-i gazdei o privire leneșă pentru care m-am simțit brusc responsabil. Nu puteam să mai fac nimic, nu era momentul să-mi clasific sentimentele pentru el și nici măcar uimirea pentru vizita sa neavizată, și care mă scotea din lucru. Sentimentele pentru el – admirație pe care eu însumi mi-o disprețuiam, o nepăsare care oferea aparența individiei, și de fapt – aceasta e – lipsa unor sentimente deosebite. Ne-am văzut la câteva ședințe literare, ne-am salutat în câteva localuri frecventate de artiști, mi-au vorbit câteva femei despre el, uneori în momente când ar fi trebuit să fiu singurul bărbat din lume la care să se gândească. Astfel, între noi s-a născut o legătură pe care niciunul nu se grăbea s-o consfințească, o relație biunivocă, dar neînscrisă în cataloagele încărcate ale relațiilor omenești.

-Ah, făcu el, această dezordine de la tine e sublimă. Haosul premergător ideii clare, neputința obiectelor de a-și păstra un loc în jurul tău.

Îmi părea dintr-odată că sunt sărac, surprins într-o intimitate elementară, în imposibilitate de a-mi apăra prestanța în fața lui. Am încercat să adun paginile de pe jos (omisesem să le numerotez și înciudat le-am așezat în teanc pe masă).

-Deci aici stai, începu el iar și fu întrerupt de un șuierat, apoi un fâsâit și m-am repezit să cobor flacăra primusului și să torn cafeaua. Trebuie turnată exact în momentul potrivit ca să fie bună și tare. I-am oferit-o lui, și cum era singura pe care o mai aveam, m-am mulțumit să văd cum încearcă s-o bea arzându-se. I-am spus că eu oricum am mai băut trei azi și pășind peste dicționar am luat sticla de coniac și i-am turnat în cafea, apoi mie în pahar.

-Puteai să aduci ceva cafea. Eu trebuie să trimit după ea în oraș.

Recepționă imediat intimitatea pe care o propuneam sub această replică.

-Lucrezi, mai spuse el oftând și răsfoind hârtiile: „Romanul ca formă”, asta e. Afară e o căldură nubilă de mai, lumea așteaptă vara cu nerăbdare cazonă, iar tu lucrezi în răcoarea stenică a unei camere la țară.

Era mare amator de expresii plastice, le vâna și le cultiva, constituiau, după părerea tuturor, punctul tare al paginilor sale. Așteptam să-mi spună de ce a venit și-mi sorbeam paharul. Privi cartea din fața lui apoi ridică de jos dicționarul și-i îndreptă filele:

-Traduci. Traducerile se plătesc acum mai bine decât propriile povestiri, dar „traducerile nu scutesc de o literatură”, parafrază el.

Știam că peste câteva minute urma să-i spun inevitabil și în pofida voinței mele că e plicticos și prozaic.

-Simpatică gazdă ai, mai spuse el.

Între noi se lăsa tăcerea.

I-am luat dicționarul din mână și l-am pus pe masă, simțind nu știu de ce pentru el simpatie și compasiune.**

Peste o jumătate de oră mergeam cu el la mașină, mașina lui lăsată aproape în mijlocul satului (întrebase din casă în casă unde stau) și mergeam prin ploaia pornită între timp, rece și iute, făcând șiroaie prin curte, strălucind în soare, umplând atmosfera cu picături luminoase ca niște meteoriți minusculi. Asfaltul se învăluia într-o perdea de stropi ca un abur. Eram în pantalonii mei uzați și descusuți și în pantofii fără șireturi, cu manșetele cămășii fluturând (ținuta mea în care, pătându-mă de cerneală, îmi petreceam diminețile revăzând traduceri), iar el se ținea aproape de mine din impulsul acela care ne face să ne adunăm unul în altul când plouă.

Mașina părea abandonată la capătul unei ulițe, singurul loc potrivit pentru parcare, și eu am ocolit prin dreapta așteptând să-mi deschidă a doua portieră. Picăturile încetară imediat să mă lovească, să se prelingă pe fața mea și după guler, dar ropotul brusc pe capota mașinii, geamurile tulburi de șuvoaiele ca niște emulsii era noua forma pe care antipatia ei pentru noi o lua. Un țăran se repezi spre noi clefăind prin noroi cu cizmele sale înalte și lustruite, ținând cu o mână pălăria să nu cadă, se aplecă spre geam și-mi spuse pe nume întrebându-mă dacă nu-l luăm și pe el:

-Nu mergeți la Cluj? întreabă. Nu mă luați și pe mine?

La semnul lui Hales i-am spus că nu, ba i-am arătat că vom merge în direcție inversă și am închis portiera. Am rămas amândoi în tăcere și simțind nevoia să vorbim, dar cred că nici el cu dezinvoltura lui antrenată nu știa cum să înceapă.

-Vezi (și dădu vag din mână), oamenii aceștia nu-s demni de nicio încredere.

Putea fi vorba de țăranul ce se retrase, sau de oricine altcineva. Pe geam afară nu se mai vedea nimic, șuvoaiele de apă de pe parbriz erau translucide ca o emulsie. O siluetă vagă arăta că țăranul nu se putea hotărî să se depărteze, poate mai spera să-l chemăm și să-l ducem spre oraș. Hales porni ștergătoarele de pe parbriz, care-și începură cursa scârțâind, dar fără să limpezească cu nimic geamul aburit și pe dinăuntru.

Aprinse o țigară bulgărească, îmi întinse și mie una și mi-o aprinse cu un chibrit (nici nu-mi închipuiam că nu folosește una din acele fragile brichete cu gaz). Eram încă ud și silueta țăranului nu se desprinsese din marginea drumului.

-Ce-ar fi să mergem totuși până la lac.

Porni motorul și întoarse cu o voltă largă și sigură și apoi se angajă pe șosea fără să mărească prea mult viteza.

-Vezi, spuse el conducând cu o singură mână în timp ce eu abia vedeam șoseaua prin ecranul parbrizului, deranjat și de cursa sacadată și zgomotoasă a ștergătoarelor de parbriz. Simțeam sub roți toate gropile și neregularitățile asfaltului de proastă calitate. Prin geamul lateral vedeam foarte clar câmpul excesiv de verde, un verde-n evoluție pe care se înscriau monezile galbene ale florilor de păpădie, atenuând nuanța câmpului spre liziera subțire și fluctuantă a pădurii.

-Când am vorbit prima oară cu Gherman, redactorul-șef la „Aurora”, m-a potopit cu niște cuvinte pe care acum mi-ar fi rușine să ți le reproduc. Și l-am crezut. E vorba totuși de traducătorul lui Kavafis în românește, al lui Seferis; sensibil și receptiv, credeam. Am vorbit despre poezia nordică, despre Gustafsson, pe care nu-l prea cunoștea, și despre alții. Mi-a promis foarte multe, părea că-i fac o favoare doar cu simpla mea prezență. Ceilalți s-au purtat la fel… Deci nu-l considerau destul de bun. I-am făcut semn să fie atent. Bivolii treceau șoseaua. Înceți și uzi, pielea lor neagră albăstrie lucea, aburi subțiri ieșeau din bot, copitele își lăsau noroiul pe asfalt. Când coborau marginea înaltă a șanțurilor, spinările se înclinau rigide și copitele se înfigeau în noroi, bivolul rămânea neclintit ca o mașină, apoi împins de următorul urca pe asfalt, alunecând neputincios și aplecându-și coarnele. Mașina albă se oprise neajutorată și împresurată.

-Te admir pe tine, profesor aici, îmi spuse. Nu-l credeam și invidia mea pentru el se degrada până la plicitiseală și indiferență. Șoseaua era liberă în față, udă și plină de bășicile ploii care cădea. Dădusem bir cu fugiții exasperat de indiferența orașului, disprețuind goticul său de provincie, turle ascuțite și înnegrite de vreme, contraforturi banale, ogive frânte și arcuri divizoare – efortul vechi și fărâmițat al Occidentului de a ajunge până aici. Acum nu eram lăsat în pace. Mi se făcea o vizită jenantă, Hales era pus pe confesiuni inutile și eu eram conștient de propria-mi crispare și indiferență ingrată.

I-am făcut semn să pornească și în câteva minute eram la lac. Suprafața apei părea deosebit de largă, captând toată lumina, fierbând răvășită de ploaie. Toba mecanică a ploii se auzi și mai tare după ce stinse motorul, eu priveam fascinat apa care sălta ca zincul lichid, iarba punctată de flori galbene, liziera pădurii și stâlpii subțiri, erecți, trecându-și cablurile în intervale largi. Îl simțeam tăcut și nerăbdător, crispat din cauza tăcerii mele, neașteptat de mărginit și semănându-mi neliniștitor de mult. Îmi dădu o nouă țigară, simțeam pe limbă gustul celeilalte pentru că eram nefumător, și aprinse și el una cu același chibrit. Venise din curiozitate, asta nu mă putea înșela, și acum era satisfăcut.

-Știi ceva, i-am spus. Tu te întorci și mă lași pe mine aici.

-În ploaie? Ești nebun?!

-Nu m-a mai plouat zdravăn de când eram puștan. Mai târziu îmi era frică să nu-mi ude hainele.

Am deschis portiera și am simțit aversele pe spinare și pe gât, șiroind pe față și lipindu-mi părul de frunte. Mă privea nedumerit și admirativ, perplex aproape, și ar fi vrut să mai stăm de vorbă. Îi scăpasem. Ploaia nu era rece. Mă gâdila și mă îneca și bănuiam că nu poate ține cu puterea asta mai mult de câteva minute. Apa, trestiile, ploaia și sălciile mi se păreau teribil de zgomotoase, încât abia se mai auzea zgomotul motorului când întoarse. Mă privea cercetător și înfrânt prin parbriz. Tot automobilul era înnăbușit într-o ceață subțire de stropi fini, ieși greoi și împiedicat în șosea, apoi demară. Lacul mirosea a mâl răscolit și a iarbă udă, simțeam până și mirosul de lână udă al haine mele. Brusc m-am simțit ușurat și liber, capabil să mă întorc și să împachetez, să-mi caut altă gazdă.

_________

* Fragmentul subliniat e introdus ulterior de către autor sub forma unei completări aduse textului dactilografiat.

** Povestirea e suspendată, în acest punct, printr-o indicație a lui Alexandru Vlad care vizează posibile ulterioare modificări ale textului: Aici introduc o povestire de-a mea despre Hales. Avizez cititorul că este pură ficțiune – niciodată n-am încercat s-o public. Acum îmi pare că unele lucruri trebuiesc corectate și-mi voi permite să intervin în paranteze, ceea ce scade din valoarea paginilor și irită, dar pot spera să fie interpretate ca un efort de-a fi onest. Ideal ar fi ca acest text, anterior conceput și fără intenții, să fie în filigran, tehnică editorială la care îi simt lipsa și care ar exprima precis intențiile mele. Unul din motivele pentru care nu avem încredere în literatură este conștiința mijloacelor și procedeelor ei limitate. Titlu posibil: „Imaginea în filigran”.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 10-12]