Ultimii doi ani au dat pe piața critică poate cele mai relevante revizitări teoretice (extrem) contemporane ale modernității românești văzute în context european. Mă refer aici la volumele Teodorei Dumitru, Modernitatea politică și literară în gândirea lui E. Lovinescu și Rețeaua modernităților. Paul de Man – Matei Călinescu – Antoine Compagnon, ambele apărute la Muzeul Național al Limbii Române în 2016, dar și la mai recentul și amplul studiu pe care ni-l propune Oana Soare despre antimodernitate și antimodernii autohtoni.

Ceilalți moderni, Antimodernii. Cazul românesc* angrenează teoriile lui Compagnon despre modernitate și antimodernitate în spațiul literar și cultural românesc de final de secol XIX și primă jumătate de secol XX. Volumul propune un amplu excurs teoretic care analizează, la firul ierbii, conceptul de antimodern al lui Compagnon, urmat de câteva studii elaborate de caz în care disecă biografiile, orientările politice și ideologice și textele literare, critice sau teoretice ale lui Maiorescu, Iorga, Ibrăileanu, Caragiale, Blaga și alții, în virtutea exhibării, dacă nu a profilurilor antimoderne ale moderniștilor sau tradiționaliștilor noștri, măcar a liniilor fine prin care aceștia se despart de curentele și ideologiile la care au fost anexați în istoriografia literară autohtonă.

Oana Soare realizează, în prima parte a amplului său studiu, un soi de portret de autor al lui Antoine Compagnon ca teoretician al modernității și antimodernității. Analiza conceptului de antimodern se autogenerează printr-un close reading al celor trei studii ale teoreticianului francez (La Troisième République des Lettres din 1983, Les cinq paradoxes de la modernité din 1990 și Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes din 2005) care, în rețea, compun o istorie literară alternativă a modernității prin analiza antimodernilor. Pentru Oana Soare, în siajul lui Compagnon, antimodernul vizează categoria spiritualului (ideologiile) mai degrabă decât cea a literarului (esteticile) și se plasează ca o poziție din prag, ambivalentă („insul aflat la cumpăna dintre secolele XIX și XX, ni monarchiste ni républicaine” în primă instanță, reprezentatul noii burghezii antidemocrate), scindată între două temporalități și definit eminamente de și prin paradox. Antimodernul cu care lucrează Oana Soare în interiorul volumului este „modernul lucid și mefient, cel nepăcălit de marile povești ale modernității (…) ale cărei mituri autolegitimatoare le vor contesta din interior”. Raportați în mod constant la moderni și la tradiționaliști, antimodernii lui Soare via Compagnon sunt antiprogresiști și antitradiționaliști, moderni emancipați care au depășit vârsta revoluționară și care contestă formulele contemporane din interiorul și cu muniția lor.

Aplicabilitatea terminologiei lui Compagnon în spațiul românesc apare pentru Oana Soare drept necesară și revelatorie. Eforturile autoarei sunt, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, de redempțiune și recuperatoare a unor atitudini antimoderniste sacrificate în virtutea unui țel patriotic de alfabetizare culturală a maselor. Singura persona non grata din demersul Oanei Soare (așa cum recunoaște de altfel, concluziv, la finalul volumului) este Eugen Lovinescu, care – aproape psihanalizat în interiorul capitolului care îi este dedicat, răstălmăcitor al lui Tarde în efortul de a-și valida teza formelor care își produc fondul, orbit de aura revoluționară – departe de a fi autorul unei istorii obiective, este „istoricul partizan care scrie și reinventează o istorie accentuând unele poziții, ocultându-le sau deformându-le polemic pe altele”. Deși în excursul ei autoarea nu uită să menționeze rolul fundamental al lui Lovinescu în epocă („Modernismul lui Lovinescu a salvat, în fond, chiar literatura, asfixiată de doctrina tradiționalistă rigidă a sămănătorismului”), îl instrumentalizează (analizând raporturile lui cu Iorga sau textele lui Maiorescu de pildă, pe care încearcă să-i recupereze ca antimoderni parțiali sau sacrificați) ca punct de reper modern (acest „mare prestidigitator al modernității noastre”) în raport cu care îi situează pe antimoderni. În ciuda demersului științific și riguros documentat, loialitatea de principiu față de conceptul de antimodern a Oanei Soare îi subminează pe alocuri abordarea.

Probabil punctul forte al volumului este discuția care-i prinde într-un soi de rețea pe Maiorescu – Ibrăileanu – Iorga (și Lovinescu, dar ca reper reprezentativ al modernului). Maiorescu – caz de „cenzură interioară și presiune a spațiului românesc” –, recitit și clasat ca dosar de Lovinescu pentru istoriografia românească ulterioară, este antimodern căci deziluzionat și „nepăcălit”, oripilat de modelul revoluției franceze, pe care o vede drept legiferare a crimei („În spatele sloganului «libertate, egalitate, fraternitate»  se ascunde intoleranța de orice fel, reprezentată elocvent prin ghilotină”). Plasat în contra-curent, care respinge transplantul de cultură și de ideologie revoluționară franceză ca soluție pentru cultura autohtonă, în siajul unei „temeri de moarte” sau de sufocare a culturii românești, criticul de la Junimea este totodată și anticonservator, în sensul în care respinge ambele poziții extreme (conservatorism vs. liberali). Dacă „[S]trigătul său antimodern e unul sugrumat” (autocenzură), cazul lui Iorga duce mai departe lupta împotriva „crimei culturale” produsă de invazia formelor străine. Cazul lui Iorga însă este și el unul de autosacrificare în virtutea alfabetizării culturale a maselor. Pentru Iorga – și aici rezidă filonul antimodern – tradiționalismul nu este decât rezultatul faptului că singura carte pe care consideră că o poate juca în contextul dat este cartea naționalismului („Tradiționalismul său rigid ne apare, în această situație, ca o patologie a antimodernului, maladie accentuată și de decalajul modernității românești”). Varianta sămănătoristă îi apărea lui Iorga singura soluție valabilă, în contextul unei țări preponderent rurale, era „singura formă pe care o credea pliabilă peste fond”, în timp ce importul de formule era riscant, în măsura în care spațiul românesc ar risca să devină o „colonie franceză”. Cazul Ibrăileanu, în viziunea Oanei Soare, este unul reconciliant („împătimit al spiritului național deschis către fenomenul modernității”), pe care teoria despre specificul național l-a condamnat în posteritate la eticheta tradiționalistă. Ibrăileanu este antimodern prin falia dintre acceptarea necesității modernității și reticența față de câștigurile acesteia producătoare de pierderi („Ibrăileanu este unul dintre primii moderni care se întreabă ce se pierde atunci când se câștigă”). Propunerile lui Ibrăileanu vizau reformele necesare în interiorul societății rurale românești și în speță țăranul social, propuneri de occidentalizare așadar a spațiului românesc prin chiar specificitatea sa („Viața românească cerea transformarea plăieșilor lui Ștefan cel Mare în cetățeni”). Și ca romancier (Adela) Ibrăileanu intră în sfera de irizații antimoderne, prin ficțiunea recuperatoare (roman-retro) de factură proustiană – un alt soi de reconciliere a formulei moderne cu o materie a tradiției.

Nu mai puțin ofertante sunt, în volumul Oanei Soare, discuțiile dedicate lui I.L. Caragiale și Camil Petrescu, unde în cazul celui dintâi autoarea recitește textele literare și de corespondență cu conștiința existenței unei „subversiuni antimoderne”, iar în cazul celui de-al doilea revizitează tensiunile care se ivesc în textele (memorialistice în speță), create de „pulsiunile atavice” ale unui modern subminat de propriile slăbiciuni față cu „sublimul tradiției” sau „un antimodern vulnerabil în care se revoltă periodic demonul modern în cea mai reductibilă formă: aspirația progresistă”. De un tratament recuperator au parte în Ceilalți moderni… și Blaga, dar și Fundoianu, Eliade, Cioran și Steinhardt, ale căror exiluri sau plasări în „ariergarda avangardelor” le trădează apetențe antimoderne.

Cercetătoarea închide volumul cu o scurtă trasare a tatonărilor conceptului de antimodern în spațiul românesc, trecând în revistă trei demersuri de acest fel (Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu și Eugen Simion), racordate toate la (și legate de) figura lui Emil Cioran, care, până la finalul studiului său, rămâne singurul antimodern aproape după rețetarul Compagnon. Amplul studiu al Oanei Soare, autosabotat poate în dimensiunea sa științifică doar de atitudini transparente în raport cu opțiuni de natură foarte personală ale autoarei și de câteva (supărătoare) repetiții în mecanismul demonstrativ al fiecărui excurs, este, fără îndoială, o contribuție da mari proporții pentru teoria și critica românească actuală, de recomandat cu insistență pentru orice cercetare viitoare care vizează modernitatea românească.

___________

*Oana Soare, Ceilalți moderni, Antimodernii. Cazul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 33-34]