Rita Chirian – Despre neașezarea unui război

raul_dona_coperta

Febra Centenarului a cuprins editurile. Desigur, acolo unde este loc de festivism, luminății, sensiblerii și, de e cu putință, bani, acolo se va fora cu neabătută încredere. Nu altfel se pot explica titlurile în rafală, care marchează Centenarul. Nu spun că nu e lăudabil, căci fibra națională vibrează vrând-nevrând. Dar se poate întâmpla ca tocmai excesul buruienos să anemieze niște cărți care, în vremuri mai puțin inflamate patriotic, ar fi avut ecouri mai clare.

Și, românește, inflației de titluri se adaugă și opacitatea ori dezinteresul unor editori care, în ciuda faptului că au în mână o carte cu totul remarcabilă, despre care se știe deja că, epuizându-și primul tiraj – probabil neglijabil –, ar vinde substanțial, lasă să se stingă vipia. Am în minte Scrisori de pe front, cartea Mirelei Florian, scoasă la Muzeul Țăranului Român și, firește, intruvabilă. Poate se urmărește o vânzare a drepturilor, dar până atunci este ce să citim, și numai dacă ne uităm la Humanitas: Nicolae S. Șucu, Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război, 1908-1918, Marcel Fontaine, Jurnal de război: Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918 sau Raul Dona, Jurnalul unui medic militar: 1917-1918. Cum s-a întâmplat Marea Unire? Și, dacă s-a întâmplat, nesperat, în ciuda a ceea ce părea să ne iasă din urna sorții, ce-am izbutit să facem cu ea? Care au fost sacrificiile și care au fost virtuțile ori slăbiciunile puse în slujba „Idealului Național de Carnaval” (cum îl numește Dona)? Posibile răspunsuri – ca și justificări-premise ale neorânduielii de azi – se întrețes în aceste cărți. Ele spun mai mult, fiindcă vin din creiere foarte departe de a fi teziste, decât ar putea spune istoria canonică. (Și cine a îndrăznit, dintre istorici, să mai scoată vreun cuvânt în afara firitiselilor obișnuite și-a pierdut până și cinstea de a fi numit istoric, degradat fiind la căldicelul supranume de eseist…)

Raul Dona a trăit Marele Război la vârsta maturității. Avea 43 de ani când România a ieșit din neutralitate. Nu are nici avânt tineresc, nici energie de gazetă, numai bună de pus la temelia unui edificiu himeric. Cu puțin înainte de a se porni cascada evenimentelor, Dona se căsătorește (februarie 1916) cu cea de-a treia fiică a lui Delavrancea, pictoriță. După primele înfrângeri, Bucureștiul fiind amenințat de apropierea trupelor germane, familia doctorului Dona se retrage în Moldova. I se naște un copil în octombrie 1916, așa că are destul motiv să supraviețuiască și să …scrie. Îi face copilului un jurnal de sugar, consemnând evenimentele familiale, progresul, poznele, sâcâielile de copil, zbaterile părinților pentru a asigura cele necesare, gânguritul, primii pași, galerie de tandrețe proiectată pe fundalul cumplitelor episoade în care un neam de nici șapte milioane de oameni se războiește cu multele milioane a șase popoare, complet înconjurat.

Manuscrisul jurnalului a traversat, romantic, veacul al XX-lea și este descoperit, ca din întâmplare, spre sfârșitul anului 2016, de Viorica Milicescu, nora Emiliei Șt. Milicescu. A stat cuminte într-una dintre cutiile ei cu documente literare. Emilia Milicescu este unul dintre istoricii literari care s-au preocupat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, socrul lui Dona. Nu este întru totul inteligibil parcursul pe care l-a avut jurnalul publicat în Anul Centenarului la Editura Humanitas; cum a ajuns în casa Milicescu nu ni se spune – și poate că nici nu se știe. Caietul negru cu coperte de carton pânzat, de vreo 200 de file, scris cu creionul, îi aparținuse medicului militar bucureștean Raul Dona, aflat în retragere la Vaslui, la Iași și câteva luni la Agapia, înainte de reîntoarcerea într-o Capitală destrămată de război, din care nemții se retrag în dezordine violentă. Este, ici și colo, completat cu desene care o înfățișează pe fiica, Nuni/Ienina/Nuca etc., în vârstă de câteva luni, schițe realizate de soția diaristului, Niculina Delavrancea-Dona.

Este un jurnal de familie, al unei nașteri și al unor morți, al bolilor și al penuriei, al devălmășiei, al disperării îndulcite de iubire și speranță, căci tânărul cuplu trăiește bucuria duioasă a noii vieți apărute în mijlocul lui. Numai că această nouă viață vine să confirme toate beteșugurile, tarele, repugnanțele, micimile de care este capabil omul, fiindcă jurnalul se deschide nu numai înaintea înmuierilor paterne, ci mai ales în fața deziluziilor pe care i le provoacă cei pe care pofta înavuțirii și învechirea în rele nu i-a abandonat nici în timpuri bezmetice. Iată, de exemplu, o astfel de pagină care deplânge dorința nejustificată, apocaliptică de continuare a războiului: „Nu! Mă sacrific, văd prin ochii lor, dar în fundul sufletului meu, aci mărturisit, nu pot vedea fericirea în abis și pieirea la care ne-au dus până acum și ne duc mereu, mângâindu-ne cu vorbe goale că o să recucerim până la urmă, după ce vom perde tot. Văd mai degrabă o ambiție a celor compromiși de a fugi de răspundere fugind din țară și, pentru a nu fi singuri acolo, iau cu ei și ce pot din țară (armată, parlamentari – ai lor căței –, funcționari etc.). Le convine, desigur, să le facem mobilă acolo, decât să încheiem o pace cu cuceritorul țărei, care mai are de luat un petic pentru a fi stăpân pe toată țara. Țara e în mâna cuceritorului, bunurile noastre și ai noștri toți, de asemenea, și noi singuri să mergem după ambițioșii cari, până acum, au făcut numai… greșeli. Ca să nu peardă ei puterea și ghelirurile, să perim noi en attendant, să recucerim (cu ce? cu cine?) tot ce am perdut și vom mai perde. Peste acest fundal al conștiinței mele turburate stă lespedea cu inscripția «Înainte cu România mare». Toți am vrea-o, bine ar fi, dar până acum, într-un an împlinit, ce am avut? Numai perderi, perderi, trădări, trădări, nimic, nouă ăstora nimic, ălora și altora multe, multe (de aceea și doresc ei să mai ție războiul).// Pe un ofițer de pesmeți mort accidental dintr-o bombă s-a găsit numerar în carnetul lui 200 000 lei, deși era numai locotenent și nu primise acești bani pentru vreo gestiune – erau micile lui economii ce ținea, în numerar (?!), pe el. Desigur că de alde acesta nu poate dori să se termine războiul, țâță inepuizabilă. Și câți nu stau ca el, și încă și mai bine! Gorăscu, d-rul de tristă amintire de la Vaslui, care punea tificii câte 5 în 2 paturi, avea 1200 de bolnavi pe zi, cari mai toți nu mâncau, fiind cu 40 grade de febră și cu delir etc. Din alocația de 1200 lei pe zi se cheltuia – cât? – și rămânea în buzunarul lui – cât? Internul de la spitalul lui mi-a spus că le dădea numai ceai ca să nu le mărească …febra, și alocația se încasa regulat, bolnavii fiind trecuți că mănâncă porția reglementară (care nu se gătea). (…) Dar câți dintre acești nu sunt printre acharnații «întruchipărei Idealului Național»?”.

Am citat poate prea amplu pentru rațiunea unei cronici de carte, dar parcă nu destul pentru a înțelege zbuciumul unui om – în fond, al sistemului, al intelectualității, apropiat al administrației (Delavrancea este ministru al industriei și comerțului în guvernul Ion I.C. Brătianu și fusese primar al Bucureștiului etc.) –, un om a cărui coloană nu este încă frântă. De altfel, se plânge Dona că, deși „Ticu” e ministru, e chiar în plin exercițiu de justă măsură, mai onest ca oricând și le refuză orice înlesnire ce le-ar putea face… Fără îndoială că nu sunt cu totul partizana celor pe care le ruminează Raul Dona. În lectura jurnalului nu pot fi uitate convențiile unei astfel de scriituri: o formă de narcisism, de victimizare, de contemplare a propriei ruine și de măgulire a virtuților, cu blândețe și cuviință (nici la cel mai atroce și mai puțin blând dintre diariștii de complicații ideologice și belicoase, Drieu la Rochelle, nu e, la rigoare, altceva). Poate că Dona-și va fi gândit jurnalul ca simplă mărturie (de uz intrafamilial) a Marelui Război, dar, chiar și în această ipoteză, e greu de crezut că paginile ar fi putut apărea în interbelic, de pildă, când nu se făcea să nu fi crezut, la vremea și cu aplombul cuvenite, în „Idealul Național”. Iar mai târziu, cu atât mai puțin: bolșevicii, nemții, evreii, muntenii, „patrioții” ardeleni (în fond, spune Dona gândindu-se la Goga, cântăreți foarte versatili și după comandă), țăranii, prostituatele, cocotele din „lumea bună”, Regele, Regina (falsă, bovarică, instigatoare), traficanții și speculanții, militarii de popotă care n-au văzut frontul, gazetarii și stâlpii de cafenea, toți își lasă dârele, foarte puțin patriotice ori – am spune azi – corecte politic, în lumea pe care o vede, cu asprime, Raul Dona. Iar dacă jurnalul n-a fost gândit pentru public (deși un cititor de peste timpuri, invocat din când în când, este cam prea abstract să poată fi asociat numai cu Nuni, fiica lui, cea care este constant portretizată și pentru a cărei memorie se consemnează ritmica zilelor), paginile lui Dona nu ies din această logică a convenției diaristice; există emfază literară și altitudini patetice, desigur, dar și nespus de multă durere: „Miră-te! Cine vei fi, care mă vei citi vreodată, deși nu pentru altul am scris, ci pentru mine, astăzi, sculat din boală, slăbit ca un mort și scârbit de ce îndurăm de atâta vreme, simțind adânc ce ne doare și, durându-ne deodată în atâtea locuri, împunși și de aia, și de aia, de nemâncare de luni de zile, de lipsă de confort, de serviciu, de murdărie, de mizerie, de descurajare față de nenorocirea soartei ce am avut și față de evenimentele nenorocoase ce ne tot vin, și cu perspectiva de a ne veni din ce în ce mai rele… e posibil să nu te doară toate veștile triste care-ți vin peste suferința fizică?”

Totuși, dacă zilele ultimului an și jumătate de război au însemnat pentru un doctor cu oarece mijloace inaniție, scumpiri alarmante (consemnează, în triste liste, cheltuieli și creșteri de prețuri), speculă, gesturi vindicative (pentru delictul de a fi pălmuit un soldat obraznic, Dona este mutat disciplinar), boală (tifos exantematic, hepatită, gripă spaniolă), moartea socrului (Delavrancea), corupție, imposibilitatea de a-și face meseria de vreme ce instrumentar banal lipsește cu desăvârșire (seringi, termometre, feșe sterile, cuvă de dezinfectare etc.), păduchi vorace, aducători de tifos, șoareci, lipsa unei elementare igiene (părinții sunt torturați de gândul că Nuni s-ar putea îmbolnăvi fiindcă a mâncat murdărie de pe încălțările unui soldat care pășise prin fecale și flegme), „prăfărie” și „muscărie”, foamea și slăbiciunea „Puicei” care alăptează etc., e greu de imaginat ce a fost Războiul pentru talpa țării.

Ceea ce frapează în paginile lui Raul Dona este abila lucrătură în contrapunct: peste malversațiile războiului, peste ritualul bestial al subzistenței, se așază păturica moale a iubirii. Imagini ale devotamentului față de familie, grija Niculinei (Puica) pentru Nuni, ale preocupării diaristului că „fetele” ar putea fi atinse de frig, foame, boală epurează răul lunilor de război. Pe 7 februarie 1918, Dona descrie o astfel de scenă domestică pacificată: „Azi se împlinesc doi ani de când ne-am căsătorit, au trecut ca două zile frumoase, pline de soare și fericire. Toate suferințele războiului, lipsurilor, mizeriei și murdăriei ce am îndurat se șterg, se topesc, se risipesc ca un abur de ceață când reiese soarele… N-am un cuvânt de nemulțumire contra Pukului, din contra, numai recunoștință, numai dragoste adâncă, din adâncă mulțămire sufletească. Acu ședem toți… trei în odaia noastră, eu pe canapea, la meșcioara fabricată la Manta Roșie, Puica pe o ladă, vis-à-vis, lucrează la un jersey (galben cu alb) tricotat din lânuri de «necesitate» pentru Nunișoara, care cotrobăiește lâna măicuței ei pe o pătură soldățească, printre niște foi răzlețite de prin almanahuri vechi și jurnale de modă – singura distracție-jucărie ce interesează pe Nuni: imaje, cadre, cărți cu cadre; la toate chipurile de femei din aceste almanahuri (fin de siècle) le zice coca, gigea, domnu etc.”. Duioșie, bune generalități umane, curcubeie de normalitate se ivesc astfel într-o lume de infamii.

Savuroase sunt, în ciuda ricanelor pe care le acoperă, paginile de consemnare a neplăcerilor în slujbă, rânduri scrise cu patimă și inventivitate lexicală: „Prin grele și mari mizerii am mai trecut de vreo 10 zile încoace. Mai întâi bestia de Kikicaca cu licheaua de Gorăscu, în ura ei abominabilă contra familiei Delavrancea, după cum singură a și scris-o într-o scrisoare către Lily – pe care scrisoare o posed eu astăzi –, a căutat prin orice mijloc să izbească, dacă nu a putut în fete, cel puțin în mine. A găsit pe un Gorăscu, om de paie, care se pretează la orice și, punându-l rău cu mine, și-au urmat o serie de vexațiuni ce mi-a tot făcut în spital (…). S-a aranjat de clica mizerabilă Kakapiș, Gorăscu și Ghika, ca mameluc puturos, foutist sublim și sinistru, s-a aranjat zic, mutarea mea într-un sat în capătul județului Vaslui, la un spitălaș insignifiant, lăsat fără putință de comunicare etc.”

    Cel mai luminos portret, făcut poate și din perspectiva „fiului adoptiv”, rămâne cel al lui Delavrancea, ale cărui ultime zile, bolnav, neputincios, sunt aureolate de o neverosimilă demnitate. Patriot fără panaș, „Ticu” este, pe catafalc, „o figură de apostol, ca de sfânt”. Între ultimele cuvinte pe care le rostește sunt „Să dea D-zeu să se întâmple ce am vrut eu”. Delavrancea este unul dintre puținii oameni politici pe care Dona îi fixează sub un reflector prietenos, căci Brătienii, Take Ionescu, generalii trădători, dinastia, toți sunt mitraliați cu invective aproape …argheziene.

Jurnalul lui Raul Dona devine astfel un tablou social indispensabil înțelegerii, la firul ierbii, a Marelui Război, așa cum a fost văzut dintr-o Moldovă cupidă, înrăită, înfometată. Departe de paginile de jurnal uneori prea calculate, bovarice, idealiste, avântate ale Reginei Maria, departe de cadența asurzitoare a mărturiilor mâzgălite prin redacții de goarnă patriotardă, departe de matrițe literare, jurnalul doctorului Dona este istorie mai ales fiindcă nu vrea să fie convingător, demonstrativ și nici nu se pretinde infailibil, de o autenticitate la care peste numai un deceniu unii dintre scriitorii moderni tare-ar fi vrut să ajungă, numai de i-ar fi lăsat literatura. Sunt consemnări de om care trece, ca atâția alții înainte și după el, prin istorie. Supraviețuind.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 35-37]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.