„The national has never been entirely national, but has always been embroiled with immanent cosmopolitan orientations” (Gerard Delanty). Așadar, depășirea unei viziuni atomizate (naționale) prin aproprierea unei metodologii transnaționale care poate să explice, în contextul actual și nu numai, tensiunile și întrepătrunderile tot mai complexe dintre local și global devine imperativă. Gerard Delanty propune, în The Cosmopolitan Imagination, o metodă viabilă de raportare la noile realități sociale, geopolitice și culturale. Ceea ce sociologul britanic denumește „imaginarul cosmopolit”, adică rețeaua supranațională care se formează în momentul contactului și dialogului dintre națiuni și culturi (uneori radical) diferite, este, în același timp, și platforma unei literaturi plurinaționale, plurilingve, care, văzută din această nouă perspectivă, își lărgește în mod considerabil posibilitățile de realizare. Este necesar, astfel, un nou aparat metodologic și conceptual în studiul literaturii lumii. Ultimele decenii au cunoscut numeroase teoretizări în world literature: David Damrosch, Pascale Casanova, Franco Moretti, Gayatri Chakravorty Spivak, Wai Chee Dimock, Theo D’Haen etc. au devenit nume de referință pentru fundamentarea unor astfel de „macroperspective” globalizante. Totuși, marea provocare pentru world literature rămâne demonstrarea încadrării („dizolvării”) literaturilor naționale în sistemul mondial literar. Mai mult: a literaturilor minore, semi-periferice, intrate târziu în așa-zisa „republică mondială a literelor” (Casanova), având în vedere că, pentru culturile mari, canonizate (anglo- și francofone în general), participarea la literatura mondială este evidentă. Tocmai din acest motiv, apariția în 2018 a volumului Romanian Literature as World Literature* este de o importanță dublă: o dată pentru istoria și critica literare autohtone, datorită unei regândiri fundamentale a obiectului acestora, și în al doilea rând pentru câmpul transnațional al studiilor de world literature, datorită unei aplicări critice și pertinente a metodelor sale pe un caz particular concret – literatura română.

Miza volumului poate fi esențializată astfel: volumul de studii reprezintă un răspuns (incipient, și prin asta important) la adresa unui mit deja anacronic (mitul unei literaturi naționale omogene), care s-a infiltrat în întregul discurs critic, istoriografic și sociologic despre cultura română din ultimele secole. Acest mit își află originea într-o atitudine paradoxală: pe de o parte, discursul metaliterar a încercat să conserve (de fapt: să construiască) unitatea unei literaturi române pe pretexte teritoriale, lingvistice sau etnice, dar, pe de altă parte, acest proiect de organizare a fost influențat la rândul său de un complex inerent culturii române, un complex al lipsei de sincronizare în marea arenă literară. Au existat două direcții care au încercat să răspundă acestui paradox: (a) o istoriografie naționalistă, conservatoare, ale cărei încercări au fost acelea de a contura o literatură-enclavă, autotelică și unitară, și (b) o istoriografie progresistă, relativ cosmopolită, care urmărea sincronizarea imediată cu Occidentul, astfel încât literatura locală ajungea să fie doar o reflectare tipologică a literaturii europene. Aceste două tendințe se întrepătrund.

În momentul în care opoziții împământenite precum tradiție-modernitate sau autohtonism-occidentalism se dovedesc a fi elemente ale aceluiași discurs identitar, devine evident bias-ul de la baza unei consistente părți a istoriografiei literare românești. Astfel, distanța dintre cei doi poli critici ai istoriei literare române din secolul al XX-lea este neutralizată: atât fantezia organicistă călinesciană, a literaturii naționale unitare aflată într-o dialectică evolutivă firească și într-o omogenitate fără cusur, cât și visul progresist și sincronist al lui Lovinescu, în care cultura română devine o simplă miniatură a culturii europene, devin sub această perspectivă tentative de întărire a unității literare. Această ipoteză este întărită și de faptul că Lovinescu scrie Istoria literaturii române contemporane imediat după momentul 1918, cel al Marii Uniri (iată, astfel, motivul intenției generale de sincronizare în contextul european), iar G. Călinescu scrie voluminoasa Istorie după Tratatul de la Viena din 1940, în urma unor pierderi teritoriale considerabile pentru România. În această ordine de idei, studiul „Beyond Nation Building”, semnat de Alex Goldiș, este un punct nodal al volumului în ceea ce privește atât surprinderea unor simptome osificate ale unei culturi național-centriste, identitare, cât și ridicarea unor probleme fundamentale cu vedere la posibilitatea unei ulterioare istoriografii transnaționale a literaturii române. Putem discuta chiar despre o „geoestetică” (p. 99) în spatele acestor proiecte istorice, prin care se elaborează o valorificare naționalistă suspectă. Goldiș propune, în schimb, „an interactional historiography” – un studiu istoric al importurilor și exporturilor culturale: Romanian Literature… poate fi consultat ca un prototip pentru un asemenea plan. Iar două dintre elementele în care interacțiunea supranațională este observabilă cel mai clar în literatură sunt, pe bună dreptate, intertextul și traducerea.

Eseul lui Carmen Mușat și cel al Mihaelei Ursa discută problema imitației, respectiv cea a traducerilor din literatura română. Această dezbatere este clasicizată în istoria critică a literaturii române: încă de la manifestul Daciei literare din 1840, inspirația din marile literaturi ale lumii, precum și traducerile din acestea au fost privite ca fiind insuficiente. În cadrul Junimii, acest topos al „formelor fără fond” trădează aceeași fixație identitară. Cele două eseuri propun o regândire a acestui fenomen. În primul, Carmen Mușat argumentează că imitația este un procedeu inerent nașterii oricărei literaturi naționale, deoarece însăși obsesia originalității (cea care a provocat probabil cele mai multe complexe în literaturile minore de-a lungul secolelor) provine dintr-o dorință de imitație a culturilor dominante (Franța în epoca pașoptistă, Germania în cea junimistă). Într-o expunere diacronică a importurilor în literatura română, Carmen Mușat demonstrează importanța pe care o are mimetismul în configurarea unor noi realități literare locale, amintind de ipoteza morettiană a circulației formelor literare. În eseul Mihaelei Ursa, este răsturnată, la fel, o altă axiomă implementată încă din pașoptism, anume ideea traducerilor care „nu fac o literatură”. Din contra, traducerile sunt regândite ca însăși instrumentele prin care se consolidează o literatură națională, iar o analiză statistică a traducerilor în limba română poate arăta modul de manifestare a influențelor acestora. De altfel, cantitatea traducerilor din română în alte limbi arată care este poziția acestei literaturi în contextul global și în ce grad participă ea în literatura lumii. Cu toate acestea, nici Carmen Mușat, nici Mihaela Ursa nu insistă îndeajuns pe rolul imitațiilor și traducerilor ca înseși fundațiile unei literaturi naționale (și chiar europene) încât să pună sub semnul întrebării ideea unei autenticități identitare a priori. Altfel spus, imitațiile (intertextul) și traducerile sunt definite, în mod convențional, ca factori catalizatori, ci nu constitutivi.

Cele două studii au ca obiect metodele prin care literatura lumii circulă în și din teritoriul literaturii române actuale, așadar la o scară macro și pe perioade lungi de timp. Dar această analiză poate fi făcută și în cadrul unei singure mișcări literare sau chiar a operei unui autor individual. Ceea ce întreprinde Andrei Terian este să „atace” însuși unul dintre nucleele în jurul căruia se consolidează narațiunea identității naționale: poetul național, care, în procesul de mitizare, ajunge cel mai adesea să simbolizeze centrul de greutate al canonului literar al unei nații. Mihai Eminescu, reprezentat în istoria literară română ca o existență monadică și unică, odată ce este poziționat în interiorul sistemului schimburilor culturale internaționale (ci nu în afara lui, ca în celebrul eseu maiorescian), ajunge să se deschidă unei pleiade de influențe și relații care, va dovedi Andrei Terian, se extind dincolo de spațiul european. Studiul face mai mult decât să urmărească zonele de confluență ale operei eminesciene cu alte culturi. Eșuând în încercarea de a concura cu marea literatură a Europei și cu „eroii” săi printr-un amplu proiect poetic mito-narativ, în care să se cristalizeze un ethos național specific, Eminescu aproprie cultura hindusă celei române: Vedele sunt recitite ca „folclor” național, pe care poetul și-l însușește și prin prisma căruia își reconfigurează întreaga operă (p. 48). Specificul național reprezintă, de fapt, mai puțin un element preexistent și mai mult un dialog transcultural, în care Eminescu „citește literatura lumii ca literatură română și scrie literatură română ca literatură a lumii” (p. 52). Opera lui Eminescu ajunge, astfel, să se deschidă și să participe în sistemul unei vaste tradiții eurasiatice supranaționale – ajunge să fie reteritorializată în world literature.

Eminescu reprezintă, am putea zice, un „nucleu mitic” al literaturii naționale române, o „origine simbolică”, motiv pentru care eseul lui Andrei Terian este și cel care inaugurează volumul de față. Putem discuta, însă, și despre o „origine istorică”, a cărei eterogenitate a fost cauza a numeroase dispute. Literatura română premodernă a fost limitată, de cele mai multe ori, la literatura scrisă în idiom relativ român și în mare parte pe teritoriul României actuale (a se vedea Istoriile lui Călinescu sau Manolescu) și supusă unei selecții reducționiste, așadar unui decupaj ineficient din punct de vedere documentar. Această premisă face obiectul de studiu mult mai „digerabil”, dar omite o însemnată parte din scrierile medievale din zona est-europeană, a căror importanță în dezvoltarea germinativă a literaturii române nu poate fi diminuată. Centrarea istoriografiei așa-zis ortodoxe pe „focarele de literaturitate” din literatura premodernă nu este nici ea de ajutor: într-o epocă a colajelor, a traducerilor, a compilațiilor și a readaptărilor, criteriul originalității este futil din punct de vedere științific. Ceea ce subliniază Bogdan Crețu, exemplificând prin cazurile lui Milescu și Cantemir, este chiar transnaționalitatea lumii pre-naționale (p. 60), fapt ce demonstrează, totodată, originea din start transculturală a oricărei literaturi naționale. Problematica literaturii premoderne este discutată și de Caius Dobrescu, a cărui tematică este reprezentată de relațiile literaturii române cu imperiile din jur în secolele XVIII-XIX, trasând travaliul modernizării în cadrul mai multor raporturi vizavi de tendințele imperiale europene est-centrale. Teza lui Caius Dobrescu este, așadar, faptul că imperialismul reprezintă (în ciuda cruzimilor și tiraniilor adesea asociate acestuia) un motor istoric pozitiv, un factor determinant atât al coliziunilor dintre culturi și literaturi diferite (soft commerce), cât și al cristalizării literaturilor naționale. Terminologia lui C. Dobrescu delimitează patru faze istorice: interimperialism, paraimperialism, metaimperialism și transmetropolitanism. Pe lângă sensul vag al acestor concepte, teza lui Dobrescu devine problematică printr-o raportare (în continuare național-centrică, am spune, deoarece subzistă pe dihotomia implicită dintre un stat național și un imperiu de referință) controversată față de imperialism și colonialism.

De cealaltă parte a baricadei se află studiul lui Bogdan Ștefănescu. Temporal, tezele celor doi sunt situate în zone diferite, dar ambele ating problema imperialismului/colonialismului și a raportului dintre culturile statelor dominante și culturile celor subjugate, „asuprite”. Dacă Dobrescu vede în acest fenomen un teren fertil pentru comerțul cultural (deși, de cele mai multe ori, un comerț unidirecțional), așadar un „paradis” al transculturalității, Bogdan Ștefănescu analizează, prin lentile postcolonialiste, un simptom răspândit în fostele state colonizate, regăsit și în literatura română postcomunistă: toposul vidului, complexul vacuității (identitare, naționale, existențiale etc.). Privind comunismul în Europa de Est ca pe o formă specifică de colonialism, Bogdan Ștefănescu propune o comparație între culturile fostelor colonii africane sau asiatice și culturile fostului bloc socialist, identificând un nucleu tematic comun (vidul). Mai importantă decât identificarea nucleului comun este, însă, tocmai această suprapunere transculturală între zone geografice îndepărtate, ale căror istorii nu au avut tangențe vizibile și nici dialoguri relevante, ceea ce situează Europa de Est într-o sferă culturală mult mai largă, supra- și transnațională, cea a așa-zisului „modernism malign”. Eseul lui Bogdan Ștefănescu poate fi analizat în paralel cu eseul lui Mircea Martin, care discută un fenomen istorico-cultural de largi dimensiuni, strâns legat tot de imperialismul sovietic: realismul socialist, relevat ca world subsystem – o coagulare culturală de largi dimensiuni și o configurație supranațională par excellence. Ceea ce Mircea Martin observă însă este o lipsă a unei răspândiri organice a acestui fenomen în Europa de Est, datorată unei adoptări forțate a acestuia în fiecare stat sovietic și unui mod de aplicare standardizat (aceeași tematică pro-proletcultistă, aceeași tipologie de personaj principal, aceleași procedee narative etc.), ceea ce determină și titlul articolului: „A Geoliterary Ecumene of the East”. În spatele studiului, se face simțită o atitudine anticomunistă specifică istoriografiei române despre „obsedantul deceniu”: realismul socialist este reprezentat mai degrabă în termeni antagonici, negativi, ca un full stop în istoria culturală europeană („a wrinkle in world literary time” – p. 253); acest bias ignoră, astfel, ceea ce este interesant din punct de vedere istoric în acest fenomen – ideea unui dialog transcultural de mari dimensiuni în cadrul blocului socialist din secolul XX, a expansiunii unei formule literare supranaționale comune.

Revenind la eseul lui Bogdan Ștefănescu, aparatul metodologic nu depășește zona postcolonialismului și nu ia în considerare și alterările din cadrul colonizatorului în contactul cu colonia, sau, mai general, din cadrul literaturilor mari în contact cu literaturile minore, prin diferite tipuri de export cultural. Despre exporturile literare ale culturii română vorbește Mihai Iovănel, analizând cazurile lui Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugéne Ionesco. Iovănel identifică, astfel, care sunt strategiile de rebranding ale acestor trei autori români de circulație internațională în Franța perioadei postbelice. Ce propune criticul este o cronogeometodologie (p. 219), luând în calcul poziționările temporale (evolutive) ale acestor autori în cadrul culturii române, în primul rând, și europene, în al doilea rând. Astfel, opere care în România nu au avut parte de o recunoaștere specială în contextul literar local (un context aflat într-o presupusă defazare, precum cel românesc), pot, odată intrate în alt sistem (în acest caz, cel francez), să aibă un succes impresionant tocmai datorită noutății pe care aceste opere o reprezintă în noul spațiu și în noua temporalitate (prin limbaj, tematică, stil ș.a.m.d.). Similar, Doris Mironescu discută cazul scriitorilor exilați. Cazurile Hertei Müller, al lui Andrei Codrescu și al lui Norman Manea sunt bine cunoscute, iar statutul lor de scriitori care aparțin sau nu culturii române este problematic. Într-o perspectivă world lit, însă, tentativele de poziționare clară într-un sistem național sunt abandonate. În schimb, ceea ce importă pentru articolul lui Doris Mironescu este mai degrabă configurarea spațiului românesc în textele celor trei autori discutați – mai exact, dez-autohtonizarea acestuia și impregnarea lui cu elemente extranaționale, globale. Articolul de față este mai mult un exercițiu de close reading prin care sunt identificate elementele străine din descrierile spațiului local și, deși se poate dovedi o întreprindere interesantă, scopurile sale se opresc aici.

Totuși, cazul cel mai grăitor de export literar român este cel al avangardiștilor, care, părăsind sistemul culturii naționale, produc mutații semnificative în istoria culturală occidentală. Ceea ce subliniază Ovidiu Morar este originea iudaică a majorității avangardiștilor care au exportat acest fenomen cultural în Occident (Tzara, Fundoianu, Voronca, Gherasim Luca etc.), adăugând o nouă dimensiune acestui schimb intercultural, care a adus, la începutul secolului XX, pentru prima oară România într-o poziție frontală în Europa. Cu atât mai semnificativ este contextul național și modul prin care acesta a determinat apariția acestei atitudini artistice, care, odată „dezrădăcinată”, a fost cauza răspândirii unei adevărate revoluții mondiale pe plan artistic. Anterior acestei răspândiri este important de remarcat existența unei dihotomii ideologice în câmpul literar al culturii românești de la începutul secolului trecut, pe care o aduce în discuție Paul Cernat: cea dintre avangarda mai sus menționată, revoluționară și preponderent de stânga, și Generația Tânără, reprezentanta trăirismului și a „ariergardei” conservatoare, de dreapta. Paul Cernat vede în această dihotomie două fețe ale aceleiași monede: două tabere ideologice cu scopuri similare (pentru Cernat, similitudinea se oprește la caracterul lor antimodern, în sensul lui Compagnon) sau, folosind metaforele criticului, două „vase comunicante”, două „brațe ale aceleiași foarfeci”. Ambele tabere își propun să modifice poziția literaturii naționale române în contextul european, este adevărat; dar asimilarea celor două în același tip de modernism angajat, mai ales într-o perspectivă world lit, este o mișcare conceptuală falacioasă. Tendințele trăiriste de dreapta erau centripete, reprezentând mai degrabă un reviriment naționalist decât o deschidere spre contextul european. Membrii acestei generații devin relevanți în sistemul global abia după ruptura ideologică (a se vedea contribuția lui Mihai Iovănel). Avangarda, în schimb, este din start a-națională și, totodată, participă nemijlocit în world lit.

Este adevărat, totuși, că ideologiile pătrund în spațiul național tot prin contacte transculturale (revoluția herderiană în sine este un exemplu). Există cazuri în care, totuși, fenomene culturale și ideologice importate suferă modificări într-o cultură locală, primind noi valențe. Acesta este și cazul generației ’80, discutată în contribuția Teodorei Dumitru. Având în vedere că una dintre sursele principale și oficiale ale optzecismului a fost generația Beat americană din anii ’60, ne-am aștepta și la o adoptare a ideologiei anti-capitaliste din spatele acestei mișcări. Totuși, generația Beat a fost, în contactul cu literatura optzecistă, sterilizată – caracterul său politic în sine a fost redus la minim sau, în unele cazuri, întors pe dos: Occidentul, antagonistul principal în operele unor Ginsberg sau Kerouac, este idealizat, fetișizat, glamourized (cel mai pregnant, probabil, în multe dintre poemele lui Mircea Cărtărescu). „Liberalizarea” beatnicilor avea, desigur, o valență subversivă în contextul ultimei decade sub comunism. Generația Beat este transformată, alterată, recontextualizată prin generația optzeci, arătând că, deși puteau fi considerați „cu greu «internaționali» în ceea ce privește receptarea, erau transnaționali prin practica scrisului” (p. 284).

În fine, o temă importantă în world literature este problema literaturilor minoritare. Mai exact, a „microliteraturilor” care apar în relație cu literaturile mari, naționale, centrale. Deoarece aici este un punct orb al oricărei istoriografii naționale, fie ea a națiunii-origine sau a națiunii-gazdă, o analiză pertinentă a acestui fenomen este imperativă. Mircea A. Diaconu și Imre József Balázs răspund acestei dileme și lansează piste de discuție în acest sens. Mircea Diaconu propune o panoramă a acestui fenomen, propunând terminologia de microliteraturi intra- și extrateritoriale. Astfel, cazuri de microliteraturi intrateritoriale sunt literatura maghiară și cea germană din Transilvania, iar extrateritoriale – literatura Republicii Moldova sau a autorilor români din Serbia. Aceste „anexe culturale” (cum pot părea dintr-o perspectivă națională) sunt, de fapt, într-o negociere cu centre culturale multiple – atât cu sistemul național în care se află, cât și cu „țara de baștină”, fapt ce le determină pluriteritorialitatea și le încadrează, simultan, în două (sau mai multe) sisteme literare diferite. Reconsiderarea acestora trebuie gândită în termeni transnaționali. Imre József Balázs particularizează această problemă prin cazul literaturii maghiare din Transilvania, mizând pe afilierea sa multiplă la diferite literaturi, culturi și spații geografice (locale sau globale). Criticul adaugă metafora whirlpool („vârtej”) celor două metafore morettiene (tree and wave) pentru a desemna complexitatea acestui fenomen al literaturii minoritare (în sensul împrumutat de la Deleuze și Guattari) – mai mult decât o propunere metodologică, este mai degrabă un instrument metaforic sugestiv pentru teza acestuia.

Toate aceste implicații surprind faptul că tripla definiție a literaturii globale dată de Damrosch este aplicabilă și în cazul recitirii literaturii române „as World Literature”. O dată, ea este o reflectare eliptică a literaturii naționale, având în vedere că elementul local suferă o serie de transformări și alterări când este trecut prin noile grile. În al doilea rând, este o literatură care câștigă prin traduceri, fie ele ale unor opere particulare sau a întregii culturi: devine, astfel, un mod de confruntare cu alteritatea, un „comerț” al diferențelor interculturale. În al treilea rând, este o metodă specifică de lectură, prin care literaturi particulare sunt reteritorializate și recontextualizate. Destabilizarea prin includerea în world literature a literaturii române scoate în evidență tocmai „calitatea de palimpsest” (p. 12) a acestei literaturi: ea devine un „nod” (în sensul lui Valdés) în care întrepătrunderile mai multor culturi, precum și participarea la constituirea altor literaturi devin câmpuri necesare de studiu.

Problema world literature este strâns legată de problema globului – odată ce globul începe să fie definit mai puțin ca o formațiune geopolitică în proces de omogenizare și mai mult ca ansamblu de alterități socio-culturale, care își formează identitatea tocmai prin poziționarea în sistemul economic și politic global (conform ideii de world-system a lui Wallerstein), literatura mondială depășește sfera unei adunări democratice internaționale de reprezentanți literari ai fiecărei națiuni. De altfel, colecția de studii propusă de Mircea Martin, Christian Moraru și Andrei Terian nu este nici pe departe un proiect anti-național sau o amenințare la adresa conceptelor de „stat național”, de identitate națională sau regională. Dimpotrivă, acestea sunt resemantizate și revalorificate.

______________

*Mircea Martin, Christian Moraru , Andrei Terian (coord.), Romanian Literature as World Literature, Bloomsbury Publishing, 2018.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 29-33]