Poate suna surprinzător, însă editura Nemira a început să găzduiască cărți de poezie. Cosmina Moroșan, Elena Vlădăreanu, Mihai Ignat și Sebastian Sifft sunt nume care, alăturate în colecția Vorpal, au prezentat în 2017 și 2018 publicului volume foarte vizibile. Ultimul de pe această listă este Sebastian Sifft, care după ce în 2004 a câștigat premiul `Mihai Eminescu” pentru debut cu volumul Smintirea, a revenit în 2017 cu un nou volum de poeme, Dadi*.

Proliferarea formulelor poetice care funcționează predilect pe palierul limbajului e o tendință în continuă creștere. Poetica sugestiei și a legăturilor asociative a fost trăsătura tare a lui Vlad Moldovan și a Cosminei Moroșan, dar iată că și unele din textele lui Sebastian Sifft se cristalizează după această logică. Aceasta o ilustrează poemele care, dacă nu am recunoaște rețetarul, ar putea părea, în economia volumului, texte de umplutură, de pildă poemul veneam de la muncă, mi-era foame, așteptam, care în mod previzibil nu trezește nicio admirație: „dürumier iconar/ micromanaging puiul scrobit/ în bxl bate vântul/ comanda din spate nu se aude/ (cei flămânzi sunt iertați)/ norii sauce blanche se retrag/ gheruța puiului sclipește/ ca un cui aurit/ într-o picătură de ploaie.” Tot din această categorie fac parte textele compuse în totalitate din joculețe de etalare poliglotă. Poemele break, dormi, a sense of self sau een matine en beck (o dimineață la râu?), scris într-un amestec de engleză, germană, franceză, olandeză și română. Atât, atât de original. Dar la Sebastian Sifft forța sugestiei e mai slabă, iar volumul său nu se modelează în totalitate după acest tip de experimentalism ermetic.

Un al doilea tip de poeme îl reprezintă textele anecdotice – uneori dublate de inserții de un absurd vecin cu nonsensul – ca de exemplu poemul astăzi, 18.10.2016, la ora 08:01 AM sau poezie galbenă. Primul e o micronarațiune fadă fără tentative metaforice, în timp ce al doilea, schițând minimalist scene de familie, recuperează nostalgic figura paternă: „dadi construiește ceva/ cum ar fi un castel/ din cuburi colorate.” Regăsim în volum numeroase astfel de episoade fără intensități („barmanița e depre,/ niciun client.// muzică disco, snap, jackson, urmează mambo no 5.// pisicuța chinezească/ de lângă borcanul cu tips/ dă din lăbuță.” Ok, și?). În poemul citat mai sus, de pildă, am ieșit să beau o bere, un alt lucru atrage atenția: din cine știe ce motiv, cuvintele și mărcile străine, ca pentru a le semnala caracterul diabolic, apar în majuscule: „în fața porții un domn în cămașă și pantaloni roz/ schimbă uleiul la RANGE ROVER.// la braseria de peste drum/ este HAPPY HOUR.”. E o grafie pentru care nu există justificare textuală.

Ce mai conține acest volum? Poeme anti-sistem de-o revoltă naivă, elaborate în dulcele stil clasic al poeților ajunși la apogeul crizei biografice și aflați în permanent conflict simbolic cu Corporația (cu precădere Sorin Despot în Termeni / Condiții, dar și Matei Hutopilă în Tișița), prin repetiții și enumerații. Iar aceste artificii trebuie să dea seama de disperarea vocii auctoriale, care proiectează asupra cititorului infinita sastisire a omului modern: „mergi la aparat/ iei o cafea/ ieși afară/ aprinzi o țigară […]// (repeat)// umbra ta pe beton/ umbra ta pe oțel/ umbra ta pe sticlă// (repeat)” ș.a.m.d. Nu toate sunt nereușite, însă. Poemul Selbstbewußtsein („nu grija./nu grija aia./ nu grija aia results oriented & effort management planning/ ci ceva-altceva – cum ar fi: grația/ unei mâini întinse/ unui copil care încearcă să sară gardul […]”), deși nu sclipitor – tocmai datorită unor repetiții, inutile pentru întinderea modestă a poemului –, e salvat elegant de distihul final („numai saltul lui a fost real, adevărat,/ irepetabil.”)

Unde nu apar versuri salvatoare, textele rămân banalități livrate cu aerul unor mari adevăruri. Ultimul vis al rațiunii pure, de pildă, e un poem prozastic despre o conferință care nu poate demara din cauza unui microfon care nu pornește (wow) și se încheie astfel: „microfonul nu avea baterii/ și eu aproape că plângeam în fotoliu/ în timp ce participanții se întrebau mirați/ și din ce în ce mai nerăbdători/ de ce nu se aude totuși nimic/ s-a apăsat butonul on?// și-atunci am descoperit sensul vieții.” Sigur, nu orice poem care se încheie cu descoperirea sensului vieții este în mod neapărat un poem slab, însă cel de față funcționează pe repetiția unor versuri-refren și a unor truisme care nu reclamă necesitatea unui final apoteotic.

În schimb, când autorul reușește să echilibreze derapajele, ies poeme care, deși inegale, se salvează prin niște versuri bune (borderline. fabulă sau soft skills), precum și poeme foarte bune, în care alegoria tatălui e prelucrată credibil. De ce zic că primele poeme sunt inegale? Fiindcă ele cad adesea în capcana itemilor la îndemână ca să exprime dezumanizarea corporației/ capitalismului/ rutinei urbane etc: „aici, în spatele biroului PAL,/ tuburile de aer condiționat/ ne prelungesc viețile PVC.”, „corpul omului, imens acum, întins pe spate/ aliniază flowul energetic și incubează neuronal/ ultimele comentarii/ primite înaintea log-offului// reminder pe Nevoia de Wellbeing, de Office Sanity, reply all/ nu uita că/ omul visează”. Adevărat, poezia noastră nu e foarte pricepută în scrierea de manifeste sau de asumarea unor proiecte ideologice, de orice natură ar fi acestea (Bani. muncă. timp liber, volumul Elenei Vlădăreanu, o face destul de bine), astfel încât nu ar trebui să ne surprindă când critica establishment-ului e împachetată cu entuziasmul unui copil care descoperă electricitatea statică, ca de exemplu aici: „în metrou chipul meu strălucește în geamuri/ și, uneori, în locul chipului meu/ văd o fată frumoasă din reclame care ne spune/ să nu mai fim atât de singuri/ să mergem repede acasă/ să o sunăm.” De altfel, manierismul digital constituia și una din marile carențe ale ultimului volumul al lui Andrei Dosá, Adevăratul băiat de aur.

Poeme cu adevărat valoroase sunt un tată mai bun decât tatăl, ce spun eu când voi survola planeta pământ, un nou document administrativ sau istoria ne va ucide pe toți, care se încheie astfel: „acum, la patruzeci,/ zilnic pe marginea căzii/ cu capul în apa ca cerul,/ încă îmi pare rău că ți-am făcut asta,/ dar atunci/ când îmi pare rău/ mă uit cum degetele mele/ zgârie faianța// și nu lasă nicio urmă.”. Calitatea le-o conferă mitologizarea figurii paterne și reconstituirea dialogică a raportului dintre tată și fiu („unde am locuit cu băieții mei, a crescut putere și dinte rupt/ și din ei, băieții mei, au apărut băieței noi – și, mai târziu,/ jocuri noi de bărbați au ieșit din ei”), o tematică pe care registrul ultimativ/testamentar și alonjele discursive ample se pliază foarte bine, precum aici: „Sunt pentru o curățire a corpului, pe dinăuntru, pe dinafară,/ pe unde se mai poate, pentru că nicio mizerie din secolul ăsta/ nu te mai poate atinge, ai dat deja cu/ mopdetergentsăpunbombe, ai făcut ordine, ai așezat zilele/ una după alta, și nopțile prea lungi le-ai scurtat și ai promis și/ cerului și pământului, dar mai ales ei, că nu, nu o să mai/ beifumezifaciprostii/ niciodată”. Însă când când deviază de la această formulă, vocea se infantilizează forțat, producând fragmente de calitate îndoielnică: “mergeam încet spre casă/ și dadi cânta tuu tii tuu/ tuu tii tuu/ tuu tii tuu// pentru că dadi are întotdeauna dreptate”, “dadi se dă în mașinuțe/ lalala & lilili”.

Trăgând linie, Dadi e un volum bun, dar departe de a fi unul excepțional. La 13 ani de la debutul câștigător, Sebastian Sifft a „confirmat“ cu o carte profund inegală, dar conținând câteva poeme foarte puternice.

__________

*Sebastian Sifft, Dadi, Editura Nemira, București, 2017

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 37-39]