Leonid Dragomir, nume consacrat – ori baremi cunoscut – în dezbaterile noastre filosofice, a fost unul dintre elevii lui Al. Th. Ionescu. Poate nu doar unul dintre ei, ci chiar Elevul, de vreme ce relația a devenit, în timp, una de prietenie. Nu știu însă lista celorlalți elevi ai lui Al. Th., dar știu că au fost mulți de performanță și destui care nu-l vor uita. (Mai zilele trecute, venind vorba de Al. Th. la o mică sindrofie literară, pe obrajii uneia dintre elevele sale curgeau tăcut două firișoare de lacrimi.) Dar Leonid e singurul (din cîte știu) care și-a scris prietenia și admirația față de fostul său profesor și prieten; după ce l-a urmărit pas cu pas de-a lungul micii sale cariere editoriale antume și apoi de-a lungul celei – mult mai consistente – postume, Leonid și-a strîns toate mărturiile în Al. Th. Ionescu. Un om care te obliga să gîndești (Editura Cartea Românească, București, 2017). Cartea – subțire, chiar dacă Leonid a mai adăugat și o concisă antologie de fragmente din Ionescu, un mănunchi de referințe și cuvenitele ”repere” bio-bibliografice – e un portret en miettes, deopotrivă emoționat și emoționant. Și nici n-ar fi avut cum fi altfel, de vreme ce – zice Leonid – Al. Th. ”a fost profesorul, mentorul, modelul, prietenul” său. Pe acest fond afectiv (care nu stă doar sub rînduri, ci iese adesea deasupra lor) și pe această amintire îndoliată trebuie citită cartea, alcătuită dintr-o ”lectură” și o ”relectură” a cărților lui Al. Th. Leonid nefiind ”specializat” în literatură (deși nu știu dacă e cineva), comentariile sale la cărțile dedicate acesteia de către Al. Th. sunt mai degrabă descriptive și rezumative. Și-n primul rînd, firește, admirative. Doar atunci cînd comentariul lui Al. Th. atinge probleme mai generale, care pot intra și-n sfera de interes a filosofului, Leonid își permite – dar cu maximă civilitate și dragoste – cîte-o observație personală. De regulă, îndreptățită. Cum e, bunăoară, observația făcută pe seama conceptului de postmodernism, pe care Al. Th. (ce-i drept, în fugă, fără să stăruie) îl considera un fel de fatalitate care se va universaliza și va înghiți pe toată lumea, fie că vrem, fie că nu, fie că ne vom da seama, fie că nu. Un asemenea potop – observă just Leonid – are la bază un concept ”tare”, cu teleologie sigură, adică ceva cu totul contrar spiritului postmodern. Nu e însă de mirare că Al. Th. vorbea și el – prin anii ’80-’90 – în acest fel imperativ despre postmodernism, chiar dacă el n-a fost mare partizan și militant al acestuia (din contră, aș zice, dacă luăm seama la opțiunile exprimate în cronicile literare). Pe vremea aceea așa se vorbea despre postmodernism și în termeni de ”trebuie” și-a scris Mircea Cărtărescu tot Postmodernismul românesc. În aceiași termeni imperativi, fatali, vorbea despre postmodernism și Ion Bogdan Lefter și alți militanți, cu toții prinși parcă într-o campanie de convertire și de nouă evanghelizare. Leonid are dreptate să obiecteze că ”trebuie” e tocmai cuvîntul care trebuie să lipsească din doctrina și acțiunea postmodernistă. Iar odată cu el și credința în fatalitatea postmodernismului. Nu era însă loc de multă discuție pe această problemă între cei doi – Al. Th. și Leonid -, întrucît Ionescu își exprimase fatalitatea resemnată doar în trecere – și cu destulă ironie și scepticism (atitudini structurale la el, cum le și relevă Leonid). Pe linia asta – a observațiilor mai angajate – ar trebui evidențiată și cea privitoare la ”decadentismul” bacovian, o linie interpretativă deschisă chiar de Al. Th. și valorificată de Leonid ca pregnantă înnoire exegetică.

Partea cu adevărat ”personală” a comentariilor lui Leonid e cea dedicată ”vocației de educator” a lui Al. Th., considerată ca definitorie în primul rînd și marcată printr-o mărturie asumată cu devoțiune. ”Omul care te obliga să gîndești” devine propoziția decisivă a portretului, iar ”spiritul provocator-dialogal” al profesorului face transparentă trimitere la o vocație socratică. E bine pusă în evidență și ”vîna de moralist” a lui Al. Th., a unui moralist fără predici moraliste însă; e un moralism de sceptic, de ironic (”ironia, dublată de autoironie – zice Leonid despre Șora și Ionescu, spirite imediat afine – le conferea amîndurora ceea ce aș numi smerenia gîndului”), profesat cu surîs, chiar dacă uneori – dar numai în publicistica politică – el mai dădea și în sarcasme. Mă și miră că unora le-a putut face impresia de cinic – dar va fi știind Leonid ce zice cînd respinge o astfel de impresie.

Repertoriul calităților critice ale lui Al. Th. e întregit de cel al calităților umane și pedagogice. Cele dintîi i-au mai fost consemnate, dar relevarea celorlalte e meritul deplin al lui Leonid. Cu atît mai mare cu cît e făcută fără emfaze, fără retorisme, dar cu dragostea – și recunoștința – celui care știe că ”El face parte din ființa mea”. Iar mărturia lui Leonid din această carte chiar adeverește această propoziție.

[Vatra, nr. 6-7/2018, p. 47]