Cu o retorică malițios-acidă și o atitudine mai degrabă persiflantă intră în scenă poemele lui Dan Dediu din 4,5 litri de sânge, miliardar. Fizionomia lor caustică, un „tratament” aplicat deopotrivă lumii din jur și reconfigurării identitare personale (despre care au vorbit deja Andrei Dósa și Alex Ciorogar pe coperta a IV-a), sugerează peste tot, dincolo de o psihologie dură, badass (nejucată, aș zice chiar organică), o anume preferință a poetului pentru geometrii și forme precise.

Paradoxal, cu toate tripurile și coregrafiile narcotice pe care poemele le pun la bătaie la tot pasul, ele își asumă simultan și un cod intern extrem de lucid, care sugerează o complicitate duplicitară. Dincolo de încărcătura lor halucinogenă, adică, poemele nu refuză o anumită claritate a „filmelor” pe care le desfășoară, fie ele erotico-pornografice, sociale, ori de orientare biografică. Rezultă de aici o politică extrem de coerentă a recuperării fragmentarismului și colajului existențial pe care îl descriu poemele, acea poetică „rizom” de care vorbea Marius Conkan în „România literară” când amintea de volumele unor Alex Văsieș, Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan și reconfigurarea semantică a poemelor lor prin pulverizare și ambiguizare discursivă. Urban e un text care sintetizează foarte reușit toată această premeditare pe de o parte matematică, și pe de alta obnubilant-vibrantă cu care se consumă  proiectul poetic al lui Dan Dediu din acest debut: „am scris ego pe sex/ și un răget de leu s-a întors înapoi,/ vibrând./ un culoar lung de metrou/ în care timpul accelerează mereu/ polaritate tantrică// câte cristale și câte mandale/ și gândurile tale albe./ se ascund./ aerul pe care îl inspir în fiecare zi/ și pașii conceptuali, displayu dereglat pe umanitate,/ același romb imperfect, vertigo în macro.// cât dumnezeu și frică se amestecă în mine./ cu muzică în boxa acuzaților, marchez datele care m-au frânt/ anticipare, hrană, mișcare, social/ cântec de ură. pe străzile generate/ de creierul uman/ înspăimântat de entropie, îmi clătesc ochii/ ca un Amstaff într-un acvariu cvadridimensional.” Flaneurismele afective pe care le desfășoară au de fiecare dată ceva din cinismul și mizantropismul secvenței de mai sus, configurează perspectiva polemică, instigatoare, la care sunt racordate poemele.

E drept că odată cu cel de-al doilea grupaj al volumului, (în câmpul meu strâmt de energie și odihnă), poemele capătă un aer ceva mai temperat și sunt mai puțin dedate notației corozive. Dacă anterior agresivitatea discursului ținea de o aderare funciară la rigorile exterioare hardcore, ea funcționează acum mai degrabă sub forma a câtorva exerciții de autodefinire care nu fac abstracție de puseul sarcastic – „La 30 de ani, am găsit casa echilibrului dar balansez/ între simplitatea briciului/ și rock’n rolla ca un Buddha răsfățat./ Sânge rău, competitiv, fair doar din orgoliu,/ altfel vreau să fiu mereu mai bun decât tot ce ești tu.” vs. „sufletul ăsta prost/ cu mnemotehnici bolnăvicioase” etc. – și care trimit poemele într-o zonă cu o miză mai evident reflexivă: „Și toți oamenii pe care îi văd random/ în fiecare zi pe stradă,/ la fel de dezorientați și amorțiți,/ cu propriile lor reprezentări false/ despre:/ dragoste, divinitate, bunătate, prietenie,/ corectitudine, adevăr, bine, rău./ Pe undeva, gândurile noastre se intersectează./ Caută aceleași lucruri./ Aleargă prin tot felul de tuneluri.”, Tuneluri. E o componentă ceva mai „soft”, pe care versurile și-o asumă, însă, cu aceeași luciditate cu care anterior își proiectaseră experiențele narcotico-erotice.

Animate, deci, deopotrivă de impulsul sondării & delir (nu unul de abandon, însă), poemele cu care debutează Dan Dediu irizează sub forma unor fractalii vizionare pe cât de „relaxate” în derularea lor, pe atât de țintite și regizate cu maturitate.

_____________

• Dan Dediu, 4,5 litri de sânge, miliardar, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2017

 

***

Iulian Leonard e un poet care, cel puțin cu debutul din Stau jos și tac, se aliniază unei direcții mai degrabă experimentale. E de găsit aici o poetică a tatonării, indiferent dacă la un nivel de conținut, ori ca abordare formală, pe care volumul o susține printr-o adevărată politică a plictisului codidian și a monotoniei, exersate, ambele, cu multă voluptate.

Strategia aceasta a „exorcizării” detaliilor banale, aparent nesemnificative, e modalitatea cea mai accesibilă prin care poemele lui Iulian Leonard își configurează universul semantic, unul pe care departe de a-l supralicita prin valorizare ontologică, îl procesează tocmai sub forma unor expuneri metodice ale posibilităților sale transparent-virtuale: „sunt un om fără vocabular/ nu am amintiri/ nu știu ce-s alea/ mă caut în buric/ scot scamele n-am cu cine/ îmi datorezi o poză din liceu/ mâncăm slănină cu clementine/ în loc să ne îndese/ cu formol/ privind turnurile de cărți/ ca un fel de zgârie-nori/ […] punem palmele pe față/ respirăm să n-auzim/ pornim de la 01/ știind că orice cod se sparge/ ca atunci când am scos 3 milioane cu cardul/ pentru poezie/ noaptea semisperiați/ mâncăm iaurt cu covrigei/ ne oprim facem flotări/ nu pierdem niciodată/ totul este la vedere// mă gândesc la legile umane/ e destul să le combini/ e destul să reții o idee din 10/ pe insulă/ mereu găsești câte ceva”, nu pierdem niciodată. Secvența citată definește concret discursul desolemnizat, lipsit de ambiții vizionare, al poemelor; formulările expeditive, observațiile ritualizate ale datelor din jur & scenariile comune pe care le consemnează (de regulă, niște decupaje biografice reconfigurate sub forma colajului zilnic și a reportajului autist), adeseori aglomerate înspre un final abrupt, lipsa totală de aderență, adică, la un proiect elaborat și miza anti-evenimențială declarată sunt reperele esențiale ale poemelor.

Cu rare excepții – de obicei de găsit în câteva texte care înclină spre exhibiționism oniric (așa cum se întâmplă în Silviu al treilea, de exemplu) –, mecanica aceasta „epurată” de revelații e descrisă formulări concise, contrase sub forma unor definiții, comparații sau mici „sentințe”, care concentrează fizionomia relaxat-aforistică a poemelor: „o femeie gravidă/ cu tricou’ alb/ ca un om de zăpadă/ pe câmp” (fuma și se topea) vs. „un/ biciclist/ trece/ peste/ o/ gură/ de/ canal” (banc) vs. „dacă spargi multe pahare/ în același loc,/ restul paharelor nu se mai sparg.” (nu mă întreba ce vor) etc. Nu fără senzația că uneori ele rulează în gol se desfășoară exercițiile de acest gen, care, cu toate că nu se încarcă de referințe obscure sau abstracte, lasă impresia că au de multe ori un rol pur decorativ.

Semnificativ e că tot acest repertoriu aparent gratuit al poemelor se suprapune, de fapt, cu maniera lor cea mai specifică de jubilare. bonibonus-ul care încheie volumul rezumă această dinamică a poemelor lui Iulian Leonard, care, nefiind un poet tentat de reverberații convulsive sau existențiale de niciun fel, vibrează tocmai prin regia poemelor sale de tip „Seinfeld”, cum le numea Cosmina Moroșan pe coperta a IV-a.

____________

• Iulian Leonard, Stau jos și tac, Casa de Pariuri Literare, București, 2017

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 48-49]