Vladimir Borțun

Revoluția pierdută: greva generală din Mai ‘68

Mai ‘68 francez e cunoscut posterității în special pentru protestele studențești și tumultul intelectual din jurul lor, și mai puțin pentru greva generală din aceeași lună. A fost cea mai mare grevă din istorie la data respectivă și a oferit aproape toate elementele unei situații revoluționare. Care au fost condițiile care au facilitat o grevă de peste 10 milioane de oameni și ce a lipsit pentru ca acea revoluție incipientă să fie dusă la bun sfârșit?

 

Balanța forțelor de clasă și contextul economic de după Al Doilea Război Mondial au obligat clasele capitaliste din Europa de Vest la concesii fără precedent față de clasele lucrătoare: statul bunăstării, drepturi sociale tot mai extinse și un ritm susținut de creștere a salariilor. Toate acestea au făcut posibile standarde de viață generale nemaiîntâlnite până atunci în Europa.

În acest context, nu puțini au fost cei care, inclusiv printre intelectualii și activiștii de stânga, au tras concluzia potrivit căreia clasele muncitoare din Occident au ajuns să o ducă atât de bine încât s-au „îmburghezit” și și-au pierdut potențialul revoluționar. Astfel, revoluția nu mai putea avea loc decât țările proaspăt eliberate sau în curs de eliberare de sub dominație colonială, țări în care clasele populare aveau „totul de câștigat și nimic de pierdut”.

Această analiză – cu atât mai surprinzătoare venită din partea unor auto-declarați marxiști – ignora, înainte de toate, predispoziția inerentă a capitalismului la crize structurale tot mai severe, al căror impact imediat e tocmai degradarea condițiilor materiale ale oamenilor de rând (după cum ne-a dovedit-o recent criza financiară și politicile de austeritate care au însoțit-o). Salariile și drepturile muncitorilor sunt primele victime când capitalismul intră în criză. Cu alte cuvinte, teza defetistă a „îmburghezirii proletariatului” se baza pe asumpția greșită – și promovată intens tocmai de ideologii burghezi – că sistemul capitalist găsise formula creșterii economice și a stabilității sociale perpetue.

Mai mult însă, acel soi de defetism dădea o interpretare simplistă, nedialectică, a dinamicii dintre condițiile materiale ale lucrătorilor și conștiința acestora. În funcție de context, o îmbunătățire a condițiilor materiale poate conduce nu la pasivitate politică, ci, dimpotrivă, la o libertate materială și o încredere de sine mai mare a lucrătorilor de-a lupta pentru condiții mai bune în alte privințe și în alte sectoare. Căci îmbunătățirea acestor condiții nu e niciodată omogenă, nici ca extindere, nici ca profunzime; clasa lucrătoare franceză n-a făcut excepție.

 

Condițiile obiective din Franța în ajunul lui Mai ‘68

Pe de-o parte, într-adevăr, condițiile materiale ale lucrătorilor francezi se îmbunătățiseră relativ constant de-a lungul anilor ‘50-’60. Bunăoară, salariile reale creșteau în medie cu 5% pe an, iar în deceniul premergător grevei generale numărul proprietarilor de automobile se dublase, la fel și numărul deținătorilor de mașini de spălat.

Pe de altă parte, rapida acumulare de capital adusese cu sine o inflație de 45% în decursul aceluiași deceniu, iar șomajul crescuse cu 70%. Mai mult, șase milioane de francezi continuau să trăiască sub pragul sărăciei, în vreme ce numai în Paris trei milioane de oameni încă locuiau în mahalale insalubre. Săptămâna de lucru de 40 ore, introdusă de Frontul Popular în 1936, crescuse în medie la 45 de ore până în 1968. Mai mult, muncitorii imigranți aveau un statut inferior la locul de muncă și erau permanent amenințați cu revocarea permiselor de muncă în caz că ar fi încercat să lupte pentru drepturi egale.

Cu alte cuvinte, progresele înregistrate de clasa lucrătoare erau, într-adevăr, nemaiîntâlnite, însă totodată limitate și inegale. În loc să se mulțumească cu ele și să devină forța socială pasivă din textele stângii defetiste, lucrătorii francezi erau și mai conștienți de nevoia de-a extinde acele progrese – ca cercetătorul care cu cât află mai multe despre subiectul său, cu atât își dă seama cât de multe mai are de aflat.

Apetitul militant al clasei lucrătoare franceze s-a văzut în disputele industriale tot mai numeroase și mai intense în perioada de dinainte de Mai ’68 – de la greva angajaților Peugeot din iunie ’67, înăbușită în sânge de jandarmi și soldată cu doi muncitori uciși, la greva de 23 de zile a muncitorilor dintr-o fabrică de fibre sintetice din Lyon. La uzinele Renault din Billancourt, numai între martie și mai ’68 au avut loc circa 80 de acțiuni sindicale pentru salarii mai bune și un orar de muncă mai scurt. Primele zile din mai au adus dispute industriale în sectoare care mai de care mai diverse, de la lucrătorii din industria aeronautică și muncitorii tipografi la poștași și meteorologi! Acesta era contextul în care avea să aibă loc cea mai mare grevă generală din istoria Europei.

Protestele studențești și reacția establishment-ului              

Pe fondul mișcării împotriva Războiului din Vietnam, protestele studențești au izbucnit la Universitatea Paris Nanterre, unde condițiile de studiu și de trai ale studenților deveniseră insuportabile: regulamente arhaice de tip cazon (inclusiv segregarea pe bază de sex a căminelor), săli de clasă și biblioteci suprasaturate, o birocrație administrativă opacă, zvonuri despre agenți ai Poliției infiltrați printre studenți etc. Pe 22 martie, o clădire administrativă a universității e ocupată pentru câteva ore de studenți și activiști de stânga. Măsurile de represiune luate de administrație, printre care și exmatricularea liderilor studenților, ca Daniel Cohn-Bendit, nu fac decât să escaladeze tensiunile. Majoritatea cadrelor didactice trec de partea studenților, astfel că pe 2 mai administrația închide universitatea.

În ziua următoare, studenții de la Sorbona organizează un protest de solidaritate cu colegii lor de la Nanterre și mulți sunt arestați. Cursurile sunt suspendate și orice demonstrație interzisă. Pe 6 mai, principala asociație studențească din țară, Uniunea Națională a Studenților Francezi, organizează un marș de zeci de mii de persoane înspre Sorbona, în centrul Parisului. În apropierea Sorbonei, jandarmeria răspunde cu o violență perfect grăitoare pentru caracterul istoric profund reacționar al acestei instituții: 739 de protestatari sunt spitalizați și alte câteva sute arestați. Apar primele baricade în Paris de după război, iar luptele de stradă cu forțele de represiune (cărora li se alătură și membri ai organizației gaulliste paramilitare Serviciul de Acțiune Civică) continuă și în zilele următoare.

În ciuda cenzurii rigide a presei, veștile despre violența poliției ajung în restul țării, în special pe calea radioului. Un sondaj arată că circa 80% din populația pariziană e de partea studenților. Numai că stânga franceză ezită, incapabilă să ofere viziunea și strategia politică de care protestele aveau nevoie pentru a se dezvolta în ceva mai substanțial. Ba dimpotrivă: Partidul Comunist Francez (PCF) și CGT (principala confederație sindicală, controlată de PCF) se dezic inițial de protestatari, pe care îi cataloghează condescendent drept „grupuscule de pseudo-revoluționari” care îi împiedică pe studenți să-și dea examenele! De cealaltă parte, organizațiile troțkiste, maoiste și anarhiste îmbrățișează entuziast protestele, convinse că studenții pot juca rolul revoluționar abandonat – în viziunea multora dintre ei lor – de clasa muncitoare, deși exact în aceleași zile aveau loc greve pe tot cuprinsul țării!

Ambele poziții erau greșite. Majoritatea acelor studenți provenea, într-adevăr, din rândurile clasei de mijloc și ale păturii de sus, însă – vorba lui Troțki – vântul revoluției adesea scutură mai întâi vârfurile copacilor, adică fiii și fiicele păturilor superioare. Căci studenția e poate singura perioadă din viața lor în care aceștia capătă o oarecare autonomie față de constrângerile și dogmele mediilor din care provin. În cazul de față, cei mai buni dintre ei puteau fi câștigați de partea revoluției dacă un pol revoluționar s-ar fi dezvoltat, dar pe care ei singuri nu l-ar fi putut construi. Pentru ca asta să se întâmple, clasa lucrătoare trebuia să intre în acțiune, ceea ce s-a și întâmplat: tot mai mulți muncitori tineri se alătură protestelor, inclusiv din rândurile membrilor PCF și CGT.

Membrii de rând încep să pună presiune asupra celor două mari organizații ale clasei muncitoare franceze să se alăture protestelor și să conecteze cererile muncitorilor cu cele ale studenților. Astfel, în ciuda opoziției lui Georges Marchais (unul dintre liderii PCF și viitor secretar general), CGT anunță o grevă generală de 24 de ore pentru data de 13 mai, mai mult în speranța că aceasta va funcționa ca o supapă pentru dezamorsarea protestelor. Lucrurile aveau să stea însă tocmai invers.

Greva generală din 13 mai și ocupările de fabrici

Pe 13 mai, un milion de oameni ies pe străzile Parisului și alte câteva sute de mii în celelalte orașe mari ale țării. Poliția e copleșită numeric și stă deoparte. Sindicate tradițional rivale afișează pancarte comune, îndemnând la unitate: „Studenți, Profesori, Muncitori – Împreună!” Un jurnalist britanic aflat la fața locului a surprins splendid diversitatea și puterea emanată de acest puhoi uman:

„Erau muncitori feroviari, poștași, tipografi, personalul de la metrou și de la aeroport, metalurgiști, piețari, electricieni, avocați, instalatori, angajați ai băncilor, șantieriști, lucrători în industria chimică, chelneri, funcționari municipali, zugravi, lucrători la gaze, vânzătoare, agenți de asigurări, măturători, operatori, șoferi de autobuz, profesori, muncitori din industria de mase plastice – coloană după coloană, carnea și sângele societății capitaliste moderne, o masă infinită de oameni, o forță care ar putea mătura tot în cale dacă s-ar hotărî s-o facă…”

În aceeași zi e ocupată Sorbona, unde se înființează comitete studențești: unul însărcinat cu ocuparea propriu-zisă, altul pentru cooperarea studenți-muncitori, altul pentru relații cu presa etc. În curând, aproape toate universitățile din Franța urmează exemplul Sorbonei, însă nu doar universitățile.

Ce a început ca un protest al studenților îi molipsește și pe muncitori. Greva generală nu a funcționat ca o supapă, ci ca un catalizator: muncitorii nu se întorc cuminți la lucru de a doua zi, ci se întorc ca să-și ia în stăpânire locurile de muncă. Metalurgiștii de la fabrica aeronautică Sud Aviation, de lângă Nantes, își închid șefii în birouri și le pun Internaționala în difuzoare. Ziua următoare, pe 15 mai, ocupările se extind în fabricile Renault, în șantierele navale, în spitale, în Teatru Național Odéon etc. În zilele care urmează, alte sectoare ale economiei intră în grevă: inginerii, angajații din transporturi, vânzătorii din centrele comerciale, fotbaliștii, până și angajații de la pompe funebre. Dacă pe 17 mai doar 200.000 de lucrători sunt în grevă, în mai puțin de o săptămână numărul lor ajunge la 10 milioane – două treimi din forța de muncă franceză! E cea mai mare grevă din istoria Europei.

În cartiere apar comitete de acțiune, care stabilesc legături cu comitetele din fabrici și din universități. În aer plutește sentimentul că se pot obține concesii importante și poate chiar mai mult decât atât. Cererile devin tot mai radicale: de la salarii mai mari și condiții de lucru mai bune la înlăturarea regimului De Gaulle și democratizarea fundamentală a locurilor de muncă. Organizația Națională a Tinerilor Fermieri se alătură și ea grevei și cere „democrație economică și socială reală”. Nu mai e vorba de simple doleanțe cantitative, locale, ci de o dorință tot mai clar articulată pentru o schimbare calitativă, la nivel sistemic; în unele locuri din țară deja se întrezărește o astfel de schimbare.

Poate cel mai avansat experiment de democrație și auto-organizare populară din acele zile are loc la Nantes – paradoxal, același oraș unde în 1936 peste 50.000 de țărani mărșăluiseră împotriva Frontului Popular. De data aceasta însă, țăranii își unesc forțele cu studenții și cu muncitorii și împreună pun stăpânire pe oraș. Polițiștii trimiși să evacueze o fabrică ocupată ajung să fraternizeze cu muncitorii. Structurile statale sunt complet inerte și sunt înlocuite de comitetele populare, care imediat scad prețurile la alimente și distribuie mâncare gratuită către familiile sărace. Până și Piața Regală este redenumită, în acest vechi bastion monarhist, Piața Poporului. Paralizia autorităților e vizibilă inclusiv la centru, la vârful statului francez.

 

Dezorientarea și diviziunile establishment-ului

Pe De Gaulle evenimentele din Mai ‘68 l-au prins în România, de unde nu a emis nicio declarație, evocându-l parcă pe Ludovic al XVI-lea care pe 14 iulie 1789 scria în jurnalul său că nimic semnificativ nu se întâmplase în ziua respectivă. În ciuda reputației de mare tactician, De Gaulle pare depășit de situație chiar și după revenirea în Franța pe 19 mai, când se limitează să propună organizarea unui referendum pentru descentralizare administrativă, propunere primită însă cu răceală inclusiv de propriul partid. O anecdotă emblematică din acele zile spune că De Gaulle a încercat să-l sune pe comandantul trupelor franceze din Germania, însă i s-a spus că nu se poate pentru că telefonistul e în grevă; contrariat, De Gaulle îi spune că „e pentru Generalul De Gaulle”, la care operatorul răspunde: „Și ce dacă? Sunt în grevă pentru toată lumea.”

Criza sistemului e evidentă în ralierea la grevă a unor secțiuni tradițional conservatoare ale populației, ca magistrații ori ofițerii din marina comercială. Mai mult, loialitatea instituțiilor de forță ale statului e tot mai incertă. Poliția pariziană e ea însăși în prag de grevă, iar departamentul de spionaj refuză să comunice guvernului informații despre liderii studenților!  Atmosfera de rebeliune cuprinde și armata, iar în Armata a V-a, pregătită anume de guvern să spargă grevele, apar comitete ale soldaților de rând. Răspunsul unui soldat la întrebarea pusă de un reporter dacă ar trage în muncitori și studenți e elocvent: „Niciodată! Poate că metodele lor sunt puțin cam brute, dar eu însumi sunt fiu de muncitor”. De asemenea, comitetul dintr-un regiment de infanterie publică un manifest care anunță că „ni s-a ordonat ca mâine sau poimâine să încercuim o fabrică de armament pe care cei 300 de muncitori care lucrează acolo vor s-o ocupe. Vom fraterniza.”

Până și gaulliștii moderați se declară de partea studenților și condamnă violența poliției, care atinge o nouă culme în noaptea de 24 mai; unii dintre ei chiar cer demisia lui De Gaulle însuși. Aliații acestuia deja încep să facă planuri pentru un eventual guvern în exil pe malul vestic al Rinului! Bogații încep să-și transfere averile în străinătate, iar la granița cu Elveția se creează ambuteiaje. E un vid clar de putere, iar clasa conducătoare franceză e ca un boxeur groggy care mai are nevoie de un simplu brânci ca să cadă lat la podea. Însă organizația revoluționară care să dea acel brânci lipsește.

Eșecul stângii de-a umple vidul de putere

Lenin vorbea de patru condiții necesare pentru ca o revoluție să aibă succes: 1) clasa lucrătoare se ridică împotriva ordinii existente; 2) secțiuni semnificative ale clasei de mijloc i se alătură; 3) clasa conducătoare e divizată și dezorientată; 4) partidul revoluționar unește forțele revoluționare sub un program și o strategie prin care acestea să preia puterea economică și politică în vederea transformării societății. În Mai ‘68 toate aceste condiții au fost întrunite, mai puțin ultima.

Organizațiile hegemonice ale clasei muncitoare franceze deja pomenite mai sus, PCF și CGT, au adoptat o poziție contra-revoluționară în toate etapele evenimentelor din acea lună. Mai întâi s-au distanțat condescendent de protestele studențești. Când acestea s-au răspândit și în rândurile muncitorilor, au încercat să-și aroge meritul de a-i fi îndemnat pe aceștia să ocupe fabricile – deși ocupările și grevele porniseră spontan de la muncitorii de rând – tocmai pentru a putea controla și preveni radicalizarea mișcării. Liderii PCG și CGT insistau că revendicările sunt strict legate de salarii mai bune și nu au un caracter revoluționar, în ciuda semnelor tot mai clare ale unei situații revoluționare.

La fel ca la greva generală din 1936, PCF a făcut tot posibilul să aplaneze conflictul cât mai repede și și-a limitat cererile politice la organizarea de alegeri anticipate. Până și Wall Street Journal a remarcat la momentul respectiv că „Waldeck Rochet, liderul Partidului Comunist, era la fel de iremediabil depășit de situație ca premierul Georges Pompidou. Toți făceau parte din establishment și toți aveau de-a face cu un val popular de care aveau motive bune să se teamă”.

De ce totuși un partid auto-intitulat comunist se temea de o situație revoluționară în loc să o îmbrățișeze cu entuziasm? Motivul oficial al liderilor PCF era că, deși două treimi din forța de muncă franceză intrase în grevă, nu toți voiau neapărat o revoluție socialistă, ci doar concesii concrete în termeni de salarii, drepturi și condiții de muncă. Însă unul dintre rolurile cheie ale unui partid revoluționar e tocmai să convingă masele răsculate că acele concesii nu pot fi cucerite permanent decât printr-o revoluție. Or, PCF a eșuat exact în această privință, tocmai pentru că acest partid profund birocratic și conservator nu voia cu adevărat o revoluție.

Mai mult, PCF era și a rămas până la destrămarea URSS partidul comunist european cel mai fidel autorităților de la Moscova, autorități care în același an au zdrobit mișcarea de protest similară din Cehoslovacia (răstălmăcită azi de istoriografia de dreapta ca o mișcare pur anti-comunistă mai degrabă decât, așa cum de fapt a fost, una pentru socialism democratic). Regimul birocratic de la Moscova oricum abandonase internaționalismul revoluționar încă din primii ani de stalinism, iar acum politica sa externă era tot mai aliniată regimului De Gaulle, care numise URSS „un stâlp al Europei”. Mai mult, hegemonia regională și însăși stabilitatea internă a regimului sovietic ar fi putut fi periclitate de exemplul pe care o revoluție socialistă de succes în Franța l-ar fi putut da claselor populare din celelalte țări europene, vestice și estice deopotrivă.

Nu în ultimul rând, liderii organizațiilor clasei lucrătoare adesea trădează posibilitatea unei schimbări radicale din pură lașitate: nu sunt dispuși să-și riște pozițiile privilegiate de care se bucură pentru o revoluție care poate izbândi sau nu. În ciuda retoricii, odată aflați la răscruce, cei mai mulți dintre acești lideri operează la fel precum capitaliștii pe care vor să-i dea jos, în virtutea interesului personal. De aceea, o altă scuză găsită de liderii PCF a fost că o revoluție propriu-zisă ar fi declanșat o reacție violentă a statului francez, ceea ce probabil ar fi condus la război civil. Date fiind însă amețeala și diviziunile din sânul clasei conducătoare și ale organelor sale de forță (poliție, armată, magistraturi), balanța de putere a fost, preț de aproape două săptămâni, categoric în favoarea claselor populare. Însă PCF a evitat în mod deliberat să profite de acest prilej istoric în care pârghiile de putere ale statului capitalist înțepeniseră.

În excelenta sa carte despre greva generală din Mai ‘68, „Luna Revoluției”, Clare Doyle schițează în linii mari vziunea pe PCF ar fi trebuit s-o aibă: „Comitetele de acțiune ale muncitorilor ar fi putut fi coagulate într-o luptă pentru preluarea industriei și a finanțelor în proprietate publică și sub control democratic. Din organe de ocupație și luptă, s-ar fi transformat într-un adevărat parlament și guvern al clasei lucrătoare. I-ar fi putut atrage de partea lor pe micii fermieri și pe micii antreprenori prin ștergerea datoriilor acestora și acordarea de credite ieftine. (…) Un apel către clasele lucrătoare din alte țări să le urmeze exemplul ar fi putut avea un efect extraordinar asupra cursului istoriei mondiale.” Aceasta era viziunea revoluționară pe care PCF o avansa în majoritatea textelor sale teoretice, însă pe care a evitat s-o avanseze atunci când situația a cerut-o în mod concret.

Pe 25 mai, simțind ezitarea liderilor PCF și CGT, guvernul îi invită la negocieri la Ministerul Afacerilor Sociale din Rue de Grenelle, la care participă și reprezentanți ai patronatului. După două zile și două nopți se ajunge la un compromis supranumit Acordul din Grenelle și care stipulează încetarea grevelor și a ocupărilor în favoarea celor mai substanțiale concesii de după război pentru clasa lucrătoare, printre care majorarea salariului minim cu o treime și a celorlalte salarii cu 10% în următorii doi ani, precum și recunoașterea din oficiu a dreptului angajaților din fiecare loc de muncă la organizare sindicală (într-o țară în care 80% din forța de muncă era încă nesindicalizată).

Previzibil însă, acest compromis nu e bine primit de greviști, iar majoritatea sectoarelor aflate în grevă îl resping laolaltă cu oferte sectoriale separate, unele chiar mai favorabile decât acordul general. De la minerii din nordul țării la muncitorii din fabricile Renault și Citrӧen, lucrătorii refuză să reia lucrul. Aspirațiile lor depășiseră nivelul acelor concesii și vizau însăși transformarea societății; nu și liderii lor, care le promiteau muncitorilor pâine când aceștia vedeau că pot să aibă cozonac. Până și presa internațională de dreapta e frapată de compromisul acceptat de liderii CGT și PCF, un reporter al Sunday Times aflat la fața locului declarând că „orice amator ar fi putut negocia concesii uriașe într-o situație ca asta!”.

Vidul de putere e mai clar ca niciodată: pe de-o parte, un De Gaulle tot mai izolat și rămas în pană de idei se refugiază dezorientat pe 29 la o bază militară din Germania de Vest pentru a discuta posibilitatea unei intervenții militare asupra propriei populații; pe de altă parte, liderii principalelor organizații ale clasei lucrătoare refuză să umple golul lăsat de regimul De Gaulle și caută să asigure implementarea Acordului din Grenelle. E un interregn, reflectat și în cele două demonstrații de masă petrecute pe străzile Parisului la doar o zi distanță una de alta: pe 30 mai, când De Gaulle revine la Elysee, susținătorii săi mărșăluiesc sub sloganuri ca „Franța pentru francezi” și „La Dachau cu Cohn-Bendit”, iar pe 31 mai, o demonstrație a membrilor CGT afișează pancarte pe care scrie „A Șasea Republică suntem noi” și „Guvernul poporului”.

Numai că un interregn nu poate dura prea mult. Dată fiind influența PCF și CGT în rândurile muncitorilor și, totodată, absența unei organizații revoluționare alternative care să joace rolul pe care ar fi trebuit să-l joace PCF, rezistența muncitorilor se diminuează de la o zi la alta. Încrederea în propria putere de a transforma societatea nu poate fi menținută în lipsa unei viziuni clare și unitare pentru o astfel de transformare. Astfel, muncitorii încep treptat să reia lucrul, deși cinci milioane încă sunt în grevă în primele zile ale lui iunie. Cum bine punctează aceeași Doyle în cartea sa, „muncitorii nu sunt blocuri de marmură, ci ființe umane, cuprinse când de exaltare, când de deziluzie, și toți marii revoluționari marxiști au înțeles rolul dinamicii complexe a stării de spirit a milioane de muncitori în fluctuațiile evenimentelor istorice”.

În același timp, De Gaulle declară națiunii că „statul e încă acolo” și anunță alegeri anticipate pentru ultima zi din iunie. PCF primește entuziast vestea alegerilor anticipate și îi îndeamnă tot mai ferm pe lucrători să negocieze – separat, fiecare fabrică pe cont propriu! – cele mai bune compromisuri posibile și să se întoarcă la muncă. Cum bine observa un editorial din The Economist la acea dată, „când De Gaulle a declarat că statul e încă acolo, comuniștii au părut aproape ușurați”.

Alegerile anticipate și replierea lui De Gaulle

În campania electorală, PCF are un program mai moderat și decât al socialiștilor lui Mitterand. În loc să vorbească despre socializarea principalelor sectoare ale economiei sub control democratic, PCF vine cu sloganuri ca „Împotriva dezordinii, împotriva anarhiei – votați comuniștii”. Încearcă să se erijeze în partidul „legii și al ordinii”, deși De Gaulle se pricepea mult mai bine la asta. De ce ar fi votat acele secțiuni ale clasei de mijloc care participaseră la săptămânile de grevă cu PCF și nu direct cu De Gaulle? Acele secțiuni nu pot fi câștigate de partea partidelor muncitorești decât printr-un program curajos de transformare a societății, nu prin încercarea acelor partide de a semăna mai mult cu partidele sistemului.

Restul organizațiilor stângii radicale, deși jucaseră un rol mai activ în timpul protestelor și grevelor, se dovediseră incapabile să ofere o alternativă revoluționară la PCF și continuau să exercite o influență insignifiantă în rândurile muncitorilor. În loc să încerce să convingă membrii de rând ai CGT și PCF de politica greșită a liderilor lor, au condamnat în bloc acele organizații, alienându-i astfel pe cei pe care ar fi trebui să-i câștige de partea lor. Aceste organizații s-au condamnat definitiv la irelevanță când, ulterior, au refuzat să participe în alegeri și i-au îndemnat pe muncitori să-și invalideze votul, unele propunând calea gherilei urbane, iar altele continuarea ocupărilor, deși flama care le animase se stingea.

Privarea de vot a celor 5 milioane de francezi între 16 și 21 de ani (exact categoria de vârstă cea mai activă în evenimentele din mai), un sistem de circumscripții proiectat în favoarea dreptei (în medie, un candidat comunist avea nevoie de 135.000 de voturi pentru a intra în parlament, iar unul gaullist de numai 27.000) și, dincolo de toate, neputința stângii de-a oferi o alternativă electorală anti-sistem, au însemnat un rezultat catastrofal pentru aceasta. Atât comuniștii cât și socialiștii au pierdut câte jumătate din locurile lor în Adunarea Națională. Previzibil, PCF a folosit acest rezultat ca dovada supremă că poporul francez nu era pregătit pentru revoluție. Cu alte cuvinte, oamenii erau de vină, și nu o stângă incapabilă să profite de pe urma celei mai mari greve generale din istorie, incapabilă să ofere viziunea și strategia necesare, atât în timpul grevei, cât și în timpul campaniei electorale.

De cealaltă parte, De Gaulle a câștigat cu cel mai mare scor de după război – 46% dintre voturi și 111 locuri în plus în Adunarea Națională. Desigur, victoria sa a fost mai mult reanimarea unui personaj deja mort din punct de vedere politic. Anul următor, referendumul său pe tema organizării administrative a țării a fost înfrânt, iar locul său a fost luat de fostul bancher Georges Pompidou. Mai ‘68 l-a învins până la urmă pe De Gaulle, fie și cu o amânare de un an. În anumite privințe, Mai ‘68 a învins și genul de societate conservatoare și represivă pe care De Gaulle o reprezenta – cuceririle în materie drepturi civile și libertăți individuale sunt incontestabile și probabil vor fi tratate în alte texte din acest dosar.

Totodată însă, deziluzia din sânul clasei lucrătoare care a urmat grevei generale a subminat puterea de luptă a clasei în anii următori și a determinat anumite secțiuni ale stângii să abandoneze lupta de clasă cu totul. Însă contradicțiile interne ale capitalismului garantează apariția periodică a genului de condițiilor materiale care îi împing din nou și din nou pe lucrători să reia lupta pentru condiții de muncă și de trai mai bune.

Lecția lui Mai ‘68 pentru stânga de azi

După colapsul regimurilor comuniste s-a impus teza potrivit căreia capitalismul neoliberal era acum unica variantă posibilă, iar răspândirea sa triumfală pe tot mapamondul era doar o chestiune de timp. Aidoma argumentului despre „îmburghezirea proletariatului” din anii ’60, această teză ignora caracterul intrinsec al capitalismului de-a genera crize sistemice tot mai profunde și mai greu de rezolvat. De un deceniu încoace, ne aflăm într-o astfel de criză, iar elitele capitaliste par în pană de soluții. Ideile de stânga, reformiste și revoluționare deopotrivă, considerate cândva desuete, sunt tot mai populare, în special în rândurile tinerilor. Simultan, asistăm și la revirimentul ideilor reacționare de dreapta, în special acolo unde stânga e în continuare slabă sau incapabilă să prezinte o alternativă credibilă la establishment.

Deocamdată, ideile stângii reformiste, care încearcă să reînvie programul social-democrației postbelice, sunt mai populare decât cele socialiste, ceea ce e perfect explicabil în condițiile ofensivei ideologice a dreptei din ultimele trei decenii de neoliberalism. Numai că, în contextul de azi, cu o creștere economică palidă și rate de profit modeste, cererile reformiste pentru salarii mai mari, drepturi sociale, servicii publice bine finanțate etc. se vor lovi inevitabil de rezistența capitalului și a reprezentanților săi politici. La fel de inevitabil însă, asta va conduce la noi momente ca cel din Mai ’68, în care clasele populare se vor ridica împotriva status quo-ului și își vor forma din nou propriile comitete în locurile de muncă, universități, cartiere. Numai că astfel de momente vor putea conduce la transformarea sistemică de care societatea are nevoie doar în prezența unei forțe politice capabile să intervină cu programul și strategia revoluționare necesare. Altminteri, stânga nu va face decât să-și retrăiască înfrângerile trecute și să întărească din nou sistemul împotriva căruia luptă.

 

 

***

 

Costi Rogozanu 

Sub pavaj, nimic

 

Cu ce rămâi la relectură, din clasicii pre/post 68, cu ce rămâi după diverse filme subtile sau documentare de televiziune din topor, cu ce rămâi după zeci de versiuni reacționare ale evenimentelor din 1968? Am făcut experimentul  pe mine, citit, recitit, revăzut, am niște note.

Punctul de pornire ar fi droaia de scriitori și panseuri reacționari generați de Franța în ultimii 50 de ani. Ei au ocupat scena, ei au oferit o narațiune universală despre părinții iresponsabili ai 68-lui care s-au remarcat apoi prin cinism, indiferenți față de odraslele născute bătrâne conservatoare și cumva traumatizate de revoluția sexuală, dar măcar copiii unei generații care a prins un stat social puternic . Am rezumat practic câteva sute de pagini din Houellebecq. Chestiunea nu e doar franceză , voci blazate obosit-târziu- postmodernistă s-au consolidat și în SUA, și în alte locuri, o voce anti-hippie, anti-dezordine, adoratoare secretă de ordine și disciplină, dar bucurându-se de rămășițele rentelor din welfarestateul vestic și de ce plăceri poți cumpăra din ea, ceva sex de prin orientul îndepărtat sau apropiat, turism și existențialism de supermarket.

De decenii aceste voci se pretind oprimate, și nu e doar un  firesc alint al unor voci ultrapopuliste, este și ăsta un ”antitotalitarism”. Ne plângem de libertăți pierdute în timp ce ne dorim o ordine de pension de dezintoxicare. Deși dominante comercial, aceste filozofii ale apocii nu domine singure imaginarul artistic și public înmileniului 3. Miorlăiala antifeminism, anti-antirasism, anti-PC etc. este dubla față firească a puterii. Este limbajul privat al puterii. Un CEO puternic și corect politic va avea  întotdeauna o formă de limbaj de rezervă pentru dominație, va găsi un mecanism privat secret și incorect. De aia reacționarii mai mult sau mai puțin talentați vor crea întotdeauna un zâmbet mulțumit pentru puterea economică și politică mainstream. 68-ul a fost o revoltă globală (cu scopuri diverse și cu efecte extrem de diferite) urmată de o reacțiune puternică în care nu doar intențiile au fost înfrânte, ci și conduita revoluționară confiscată. Un cadru de succes azi poate fi 68-ist în ședință, și rasist și sexist în timpul liber, cu succes garantat în amebele dimensiuni. Ba chiar e recomandat să fie așa. Feminist la muncă, Houellebecq în intimitate. Sigur că ambiguitățile merg mult mai departe. Cei mai vocali cu libertățile și dreptul la opinie ”antisistem” sunt acum cei de extremă dreapta, care ar vrea să se elibereze în stil 68-ist de diverse reguli. Puterea economică și politică se manifestă, cum e de așteptat, în funcție de profilul producției. Tehnologia avansată are nevoie de finanțare globală, deci de ”toleranță”, capitaliștii autohtoni vor să recupereze un mitic stat protector ca să-i scape de faliment. Codificare culturală e frustă, pro și contra refugiați, gay, femei; dar condițiile economice sunt clar diferite de 68, nu venim după trente glorieuse, ci dupa vreo 40 neoliberali.

Houellebecq nu e neaparat anti-68, preia fix paradigma Huxley-Marcuse, în ce privește confiscarea sexualității și automatizarea ei. Ce știu Houellebecq și alții e să cultive complice dualismul descris mai sus, liniște materială vestică și tristeți existențialiste de ex-mic-burghez, actualmente rentier.

Pentru unii e cumva misterios cum capitalismul si-a abandanat pudibonderiile acum 50 de ani, hainele de familie și-a tras contracultură, eliberare sexuală  a lăsat în urmă critica socială, masa proletară, a camuflat tensiunea de clasă, precaritatea etc. – asta ar fi explicația fără diverse crize economice interne, crize ale petrolului, crize ale capitalului însuși, ca să nu mai vorbim de crizele din fostele colonii. Capcana interpetării strict culturale este să judeci 1968 ca pe un soi de rebranding al capitalismului aproape voluntar. De aici la un soi de conspiraționism intelectualist sau relativizare în detrimentul etichetelor precise nu mai e decât un pas.

Merită o mare atenție unul din superstarurile anilor 60, Marcuse, pe care l-am interpretat împărțindu-l între un anumit tip de analiză (cea interbelică despre complicitățile dintre liberalism și fascism) și cărți precum ”Eros și civilizație” sau ”Omul unidimensional” (publicate în anii 50-60). Marcuse interbelic e mort și îngropat, Marcuse cel din anii 60 este topit și pierdut în cultură populară, cultură de resurse umane corporatistă, cultură self-help, chestie care desigur îl anihilează complet. Marcuse din anii 60 îl reinterpretează pe Freud cel speculativ, interbelic, care căuta să diagnosticheze mase, și vede ca inevitabilă o reașezare, o nouă încercare de eliberare a maselor, eliberare de autorități mai mult sau mai puțin abstracte. Numai că societatea vestică se confruntă cu o „problemă”. Trăiește apogeul welfare-ului postbelic.

”Omul unidimensional” (1964)  și ”Eros și civilizație” (1955) sunt ancorele noii stângi vestice care încerca să iasă de sub influența sovietică și influența partidelor comuniste vestice, percepute ca anchilozate în stalinism (uneori chiar era cazul, dar la adăpostul umbrelei  ”antistaliniste” s-au inventat eroisme antitotalitare pur și simplu de spectacol). Marcuse dă tonul ieșirii din opoziția muncă-capital, Marcuse consideră că eliberarea muncitorilor s-a produs și s-a trecut la ”servitutea voluntară”. Matrix, frate. Multe din sentințele lui Marcuse au ajuns replici celebre în filme SF sau mantre motivaționale de corporație.

Lumea unidimensională, o lume în care proletariatul vestic s-a moleșit într-o perioadă de belșug și nu mai visează la schimbări revoluționare pentru că e ținut sub control prin creare de nevoi artificiale și febră de consum, mai are poate o speranță – să primească ceva zvâc de la proletarul nonvestic, unul ținut treaz de mizerie. Marcuse așteaptă mult de la proetariatul nonvestic, dar și mai mult de la declanșatorii minoritari din Vest, singurii care mai simt mizeria, nu neapărat materială, ci mizeria rasismului, sexismului, homofobiei etc.

Maestrul fuziunilor (Heidegger cu Marx, Hegel cu Dilthey și Marx) ajunge în anii 50-60 la produsul sintetic filozofic de Freud stins cu marxism, un Freud al cărui scepticism târziu este cufundat de Marcuse într-un sentiment al urgenței revoluționare. Capitalismul nu poate fi subminat în  mod real decât prin revoluționarea condiției umane. E momentul, credea Marcuse, pentru dezlegarea unei noi etape din istoria omului. În excelenta prefață semnată de Nicolae Tertulian la ediția ”Scrieri filozofice” din 1977, este punctată  credința în Marx tânăr, cel cu emanciparea simțurilor și cu alienarea, ca un precursor firesc al lui Marx maturul, cel care cerea înlăturarea muncii înstrăinate. Omul, obligat să aprope principiul realității înaintea principiului plăcerii, după descrierea lui Freud, se vede din ce în ce mai îndepărtat de sexualitatea adevărată, din ce în ce mai constrâns de raționalizarea excesivă. Eliberarea de constrângere, eliberarea de muncă se face prinn trecerea spre ”munca ca joc”. Game-ificarea muncii este însă acum tot ce poate fi mai mainstream. Cum mai extragi potențialul ”radical” din acel Marcuse în eșecul post-68-ist? O întrebare care merită pusă în legătură cu multe manifestări ale emancipării de atunci. Cum a ajuns critica societății de consum însuși limbajul de bază al popculturii de corporație?, limbajul tipic pentru resurse umane în anii 80-2000? Răspunsul marxist clasic, Marcuse nu e decât unul din mulții care au crezut în abandonarea proiectului revoluționar muncitoresc și căutarea intelectualilor sau minoritățilro ca noi factori ai schimbării. Tertulian indică discret că tocmai fascinația pentru o anumită filozofie a iraționalului pe care Marcuse a vrut să o mute în limbaj revoluționar ar putea fi cauza unor neînțelegeri profunde.

Adevărul e că evenimentele pe care le însoțim cu eticheta de 68 sunt și ultimele evenimente în care se discută fascinat despre ”mase”, studenții, intelectualii încearcă legături cu muncitorii organizați tradițional în sindicate, fie sub tutela unor partide ocmuniste puternice. Încercările Noii Stângi de comunicare cu masele au dus la eșec (poate și pentru că de multe ori au încercat preluarea în forță a rolului de purtător de cuvânt intelectual pentru muncitorime), grupurile și facțiunile de stânga active la sfîrșitul anilor 60 au renunțat prea repede la luptă, spunea Marcuse într-o conferință din 75. Același Tertulian sublinia din nou că disfuncțiile sunt mai adânci, speranța lui Marcuse ca ”noua sensibilitate” să le fie injectată maselor de undeva din afară ar indica niște boli vechi precum ”elitismul”. Nu putem să nu vedem că utopia lui Marcuse, ca masele ”producătoare” ar putea să-și însușească lupte specifice Noii Stângi, s-a transformat mai târziu în distopia elitelor neoliberale care au început să vâre pe gât globalizare financiară la pachet cu clamarea unor drepturi pentru minorități. Este și acesta un eșec, protestul real și justificat al minorităților să fie preluat de politici de corporație și de expansiune. Lucrurile astea trebuie înțeles și depășite măcar pentru simplul fapt că acum, la 50 de ani de la acele evenimente, să constatăm tocmai regres acolo unde credeam că sunt drepturi ireversibil câștigate. Drepturile femeilor, antirasismul, drepturile LGBT sunt acum contestate de voci care se pretind antisistem. De fapt, asistam poate la o închidere definitivă a afacerii 68. Drepturile pentru minorități trebuie reîncadrate în mișcări populare largi de stânga sau se pot pierde de tot pe coridoarele birocrației corporate.

Într-un fel, chiar Marx ca neobosit critic al utopicilor și radicalismelor de operetă în secolul 19 ne poate fi de folos în relație cu textele clasice ale Noii Stângi. Deși acele texte îi sunt judecate de mulți ca fiind conjuncturale, prea legate de o colerică etc., se pierde din vedere că literatura antirăzboi, anti bombă atomică a deceniilor postbelice a păcătuit printr-un soi de milenarism, uneori asumat marxist. Și, ca orice milenarism, a sfârșit prin a deveni un entertainment straniu și în cultura populară, și pentru elitele economico-politice. Că doar ce devinește mai bine capitalistul decât ”după mine potopul”?

În omul unidimensional, Marcuse discută la un moment transformările artei, trecerea de la realism la arta pervertită de realitatea tehnologică. Gangsterul, prostituata, proscrisul din romanele romantice sau realiste burgheze încă aveau funcție de indicatori și demascatori ai alienrăii capitaliste. În realitatea ultraraționalizată și ultraindustrializată ”vampa, eroulnațional, beatnik-ul, gospodina nevrozată, gangsterul, starul, magnatul charismatic îndeplinesc o funcție fundamental deosebită de cea a predecesorilor lor culturali, ba chiar opusă ei”. Nu mai sunt indicatori ai diferenței de modul de viață capitalist, ci simple variațiuni. Cu alte cuvinte Marcuse intuia inclusiv soarta revoluționarului ”romantic” din Noua Stângă, pe care el însuși îl propunea. ”Baza alienării artistice” sucombă în societatea de consum unidimensională care devine imposibil de contestat. Munca industrială reduce sensibil efortul fizic și exploatarea directă trecând, spune Marcuse, la o etapă estetică. Frumusețea ieftină de masă intră și ea în relațiile de muncă, componentele libidinale intră în schimbul de mărfuri. Progresul tehnologic este cel care raționalizează imaginarul, care intră cu reglementarea în profunzimi care păreau protejate cu tot cu misterul și poezia lor. Ce era de făcut? Trebuia inventat un nou tip uman, incapabil de război, cu sensibilitatea eliberată de chingile industrializării. De unde-ți iei atâtea resurse utopice? Din energia mizeriei îndurate de unele minorității sau de nații asuprite din lumea a treia. Contopirea ”respingătoare” dintre estetică și relaitate este pentru Marcuse provocarea. Textele lui profetice pentru acele timpuri își conțineau și antidotu: pentru că era cultivată suspiciunea față de masele conservatoare muncitorești, gata să bată palma cu sistemul pentru o mașină de sălat și o haină ieftină și furmoasă; avem la Marcuse dorința de a ”elibera” un om nou, blând și irațional în același timp. Se pare că exista puțină înțelegerea pentru ”revoluția” pe care o putea aduce o mașină de spălat într-o casă de muncitori.

Distopiile de acest tip, Huxley-Marcuse să le spunem, ultimul contorsionând critica marxistă până la noi forme culturale extrem de pe placul unor pături aflate în prim avânt (vezi mica burghezie, studențimea în Franța și studiile precum Homo academicus, a lui Bourdieu).

Ca o observație de culoare, să spunem că în 1961, Stansilaw Lem publica ”Întoarcerea din stele”, nu cel mai bun roman al său, dar un soi de replică la ”Minunata lume nouă” în care apare o variantă de societate a viitorului care se autotransformă voluntar printr-un proces chimic, dar nu un drog de conservare a unor caste sinistre ca la Huxley, ci, în urma unei evaluări politice lucide, oamenii hotărând că un soi de castrare chimică a pulsiunilor distrugătoare trebuie să însoțească tehnologizarea, robotizarea, care eliberase omul de muncă. Răspunsul lui Lem era o foarte curioasă și interesantă alienare voluntară, în opoziție și cu distopii vestice și cu eliberările prea romantice de alienările capitaliste.

Stânga fragmentată franceză, sătulă de rigiditatea Partidului Comunist Francez este furnizoarea și viitorului discurs antitotalitar care avea să se transforme de-a dreptul în tsunamiul intelectual reacționar din anii 80. Michael Scott Christofferson urmărește impecabil această evoluție în cartea lui ”Intelectualii francezi împotriva stângii” (în curs de apariție și la noi), de la stânga bloc ”veche”, la stânga atomizată plină de idei care aveau să producă până la urmă germenii unor compromisuri definitive cu sistemul pe care mișcările din 68 se presupunea că vor să-l înlăture.

Protestele din 1968 au prins și intelectuali, studenți, dar și mase enorme de muncitori care și-au ocupat fabricile. Acordurile de la Grenelle au fost văzute de mulți ca un soi de sucombare voluntară a revoluției. Social-democrații din ziua de azi privesc ceva mai relaxat treaba. Piketty notează într-un articolaș de celebrare a mișcărilor de atunci că până la urmă esența a fost că în următorii 10 ani inegalitățile s-au redus simțitor, deci au fost bune și protestele respective la ceva.

Reeroizarea liberalismului ca unică alternativă la totalitarisme, acesta este mitul universal câștigător până azi.  Cele mai îndrăznețe voci social-democrate azi nu mai pot visa decât cel mult la o combinație fericită de înviere a welfare-state-ului și un Tinder care să funcționeze perfect. Cam asta a rămas și din 30 glorioși totuși care au adus o creștere nemaivăzută și pentru mase proletare, dar și pentru încercări de ținere în frâu radicală a capitalismului. 68-ul poate fi văzut ca o formă de răbufnire a unor clase care puteau gândi dincolo de alternativele simpliste liberalism-totalitarism, acesta fiind un construct post-68ist care a dat tonul în anii neoliberal-reacționari.

„Trebuie ca societatea să fie capabilă să formeze articulaţii colective corespunzătoare noii subiectivităţi”, scrie Deleuze într-un text de evaluare a mișcărilor din 68. Avansul tehnologic a produs ”reconversii subiective” la nivel colectiv în diverse țări, Franța a eșuat, scrie Deleuze. ”Nu există altă soluţie decât creativă. Aceste reconversii creative sunt cele care ar putea contribui la rezolvarea crizei actuale şi care ar prelua ştafeta unui Mai 68 generalizat”. Dap, nu există decât creativitate când nu mai ai nimic, e ce aude orice șomer în ziua de azi. Sunt răutăcios, se vorbea de o creativitate colectivă în acel text. Avem și de aia acum – rețeaua socială virtuală, simularea perpetuă a ”masei” moarte și îngropate în 68. Sub pavaj nu e plaja, e cimitirul masei organizate sindical și partinic.

În fond, Marcuse e mai actual acum cu articolul său extraordinar din 1934 „The Struggle Against Liberalism in the Totalitarian View of the State”, decât cu acea căutare a omului nou care să rupă consensul societății de consum. Ideile radicale și revoluționare de anii 60 ale lui Marcuse au fost complet înghițite de social-democrația liberală în mileniul 3. Cu greu mai distingem între forțările de a elibera individul de constrângerile evoluției capitalismului și ”eliberarea” individului de diverse forme de siguranță socială azi. În condițiile discuțiilor despre rivalitățile liberalism-iliberalism, articolul din ‘34 al lui Marcuse se arată mult mai incomod și mai important. Eroizarea, misticismul popular al antiliberalismului începeau atunci să devină utile și liberalismului care vedea acele transformări ca unice și ultime apărătoare ale proprietății private. Controlul, opresiunea în numele proprietății private sunt viciul ascuns al liberalismului, iar forme de eschivă se găsesc. Atacăm comercianul și proslăvim liderul eoconomic, CEO-ul. Liberalismul renunță ușor la ”normalitate” și ”bun simț”, intervine nevoia leadershipului economic de excepție pentru vremuri  excepționale, fapt cerut și de concentrarea masivă a capitalului. Sub monopol, un fapt periculos se întâmplă, ”unificarea” societ[ții, de fapt dependență diversă de centre economice unice de putere. Așa ajungem la antiliberalism, combinație de realism cinic economic și social de o parte, și de retorică agresivă de salvare spirituală de cealaltă.

Textele publicate despre 68 la cald de Ernest Mandel sunt un model de analiză temperată, în ciuda unui trotkism avântat justificat de apropierea de evenimente. Mandel nu se rătăcește prea mult în labirintul alienărilor, atrage atenția că ridicarea în standardele vieții pentru muncitori presupune și creșterea nevoilor. Nu trebuie să fantazăm ca în Matrix despre crearea nevoilor prin mijloace sofisticate de marketing și psihologia maselor, Mandel e mult mai calm în acest aprecieri, nevoile cresc firesc, tinerii care intră mai mulți în Universități și apoi rămân cu studiile în brațe, neintegrați, toate astea pot fi explicate și simplu. Tot așa, Mandel spune simplu că de Gaulle a câștigat o bătălie politică în fața unor mișcări de masă reale, puternice, dar ezitante.

Interesantă este și această relatare despre 68-ul iugoslav (https://www.marxists.org/reference/archive/perlman-fredy/1969/revolutionary-movement-yugoslavia.htm) a lui Fredy Perlman care arată tot o manevră politică de deturnare și confiscare a revendicărilor studenților. Programul lor e curățat discret de revendicările mai revoluționare (anti proprietate privată, antiinegalități) și se rețin revendicările mai reformiste de la finalul documentului: revolta împotriva unei elite birocratice de manageri  e transformată în revendicări pentru transformarea universității într-un mai bun producător de ”cadre”.  Antiteza studenți-muncitori e alimentată la greu de conducătorii vremii. Șomajul masiv e însoțit de dreptul muncitorilor iugoslavi de lucra în alte părți ale Europei, problema armatei de rezervă prea mari e rezolvată.

A fost o șansă de revoluție, n-a reușit, iar represaliile au fost crunte, reacțiunea a fost uriașă spune Bourdieu într-o discuție de câteva minute filmată și aruncată pe net. Prefer acest ton în marea de nuanțe și fornăieli prea pătrunse despre 68 , cozeria asta de cafenea cu Bourdieu (https://www.youtube.com/watch?v=Sj3r48hMnw0)  prinde în ea și respect pentru mișcările de masă, și recunoașterea înfrângerii din diverse motive, și o definiție anecdotică a stângii și a dreptei în funcție de ambiții, dorința de ordine etc. Bourdieu spune că-i putea identifica pe cei de dreapta încă de pe vremea când se dădeau radicali de stânga în mișcările de la sfârșitul anilor 60. Și înțelegem complet ce vrea să spună, nu doar intuitiv, dacă adăugăm Homo Academicus de exemplu și diagnosticul său în ce privește lupta universitară, aspirațiile micii burghezii, anchilozările din sistemul ierarhic universitar. E, de asemenea, esențială explicația acelei poziții marginale în mediul academic, dar cu deschidere publică, mediatică, poziții ale contestării și ale asumării de statut academic în același timp, împotriva cadrelor complet implicate în birocrația academică. Ce spune cu finețe în cartea citată reia frust în acest interviu. Ierarhia și nepotismul din facultățile de drept sau medicină, locuri de educație a cadrelor pentru conducerea statului și pentru prezervarea moștenirii patrimoniale sau culturale, sunt puse față în față cu o mai crudă competiție meritocratică în facultățile de științe exacte sau sociale. Nu știi neapărat după moacă cine e de stânga sau de dreapta, dar nici departe de acest tip de scanare nu ești, dacă ești atent și educat în depistarea mecanismelor subtile de avans social. ”Se vede” cine e de dreapta, nu e așa greu să te prinzi, asta e o afirmație 68-istă prin excelență, în sensul bun al cuvântului, cam așa îmi traduc eu spiritul revoluționar de atunci, spirit enunțat de un tip care, desigur, n-a fost în prima linie. Dar doar nu l-oi cita pe Cohn-Bendit.

 

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 77-86]