Christian Moraru

Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică

 

Majoritatea întrebărilor formulate de revista Vatra în chestionarul ce aniversează cei 50 de ani de la momentul 1968 ar putea fi reduse la următoarea „Ur-interogație” formulată de Bruno Latour în titlul unui articol influent publicat în 2004 în Critical Inquiry: „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”. În cele ce urmează, nu o să acord prea multă atenție nici prezumțiozității implicate în prima parte a titlului lui Latour și nici detaliilor alambicate ale argumentului lui. Aș vrea să observ, în schimb, că eseul – care a marcat o turnură epistemologică largă si extrem de mediatizată – a fost receptat drept o mișcare de întoarcere la problematicile realismului, o schimbare împărtășită în Italia de derriderieni precum Gianni Vattimo și Maurizio Ferraris, o cotitură aprobată de Quentin Meillasoux și alții în Franța (numele lui Slavoj Žižek merită și el reținut aici, chiar dacă intervențiile sale trădează obsesia de a se afla mereu în centrul atenției) și reprodusă, dincolo de Ocean, de „noii materialiști” precum Ian Bogost sau Graham Harman. Ceea ce face eseul, în esență, e să pună postmodernismul și poststructuralismul occidental (în jurul cărora critica se tot învârte din anii ’60 încoace) sub aceeași umbrelă, atacând apoi acest conglomerat „constructivist” pentru a demonstra că revizionismul său iresponsabil e cumva răspunzător pentru „controversele susținute în mod artificial”¹ privind realitățile științifice și istorice precum încălzirea globală sau Holocaustul². Aș adăuga, apoi, faptul că renașterea electorală recentă a populismului și recrudescența realității/lor televizate sub formă de „show,” „producție” și „irealitate”, aspecte care ranforsează retorica populistă din întreaga zonă euroatlantică, au fost blamate, în aceeași măsură, ca fiind efectele unei mixturi „pomo-poco-poststruct” și, totodată, ca urmări ale „deconstrucției” marilor narațiuni (teleologiile marxiste, psihanaliza, noțiunile arhaice de clasă, gen ori sexualitate), operațiuni complexe ce fac parte din mai larga cultură a suspiciunii.

În prefața traducerii în engleză a Manifestului noului realism semnat de Ferraris, Harman observă că „postmodern relativism has reached its logical outcome in right-wing populism”³. Dar aici, cât și în alte dezbateri din jurul postmodernismului, conceptul de relativism e deseori utilizat în mod greșit. Caracterizând editorialele prost informate și arogante în care dreapta și stânga își strâng de cele mai multe ori mâinile, felul în care conceptul e invocat reflectă ignoranța privind ceea ce înseamnă, cu adevărat, cultura postmodernă. În termeni generali, activarea termenului de relativism pune sub rechizitoriu întreaga producție culturală din jurul postmodernismului la fel cum, în mod particular, uzanța sa blamează ontologia poststructuralistă care ar fi, chipurile, complice celor care neagă Holocaustul, trumpiștilor, neoliberalilor, susținătorilor lui Berlusconi i tutti quanti. E adevărat – constructivismul extremist al unui Jean Baudrillard te poate călca uneori pe nervi (așa cum mi se întâmplă și mie). Însă a lua teoria simulacrelor ad litteram sau, mai rău, a echivala întreaga teorie postmodernă (sau o caricatură ignară a acesteia, mai curând) cu implicațiile critico-teoretice privind felul în care postmoderniști precum Thomas Pynchon, Don DeLillo, Kathy Acker sau David Foster Wallace se raportează la „fapte” e, în mod clar, o practică abuzivă.

De douăzeci de ani încoace, postmodernismul și teoria postmodernă se află în constant declin. De asta putem fi siguri. Într-un anumit sens, postmodernismul s-a sfârșit în Statele Unite. Cel puțin în SUA, s-ar părea – și o să vedem mai jos de ce subliniez această formulă restrictivă – că postmodernismul, fără a fi murit, a finalizat un anumit ciclu. Vocabularul postmodern și tematicile sale nu se mai află în centrul discuțiilor de azi. Însă o corectă înțelegere a ceea ce a însemnat istoric și epistemologic postmodernismul – mișcarea transnaționala definitorie din perioada Războiului Rece – nu poate fi obținută decât în momentul în care cei implicați în dezbatere devin suficienți de „realiști” pentru a nu declara, așa cum face Latour, că „entire Ph.D. programs are still running to make sure that good American kids are learning the hard way that facts are made up, that there is no such thing as natural, unmediated, unbiased access to truth, that we are always prisoners of language, that we always speak from a particular standpoint, and so on, while dangerous extremists are using the same argument of social construction to destroy hard-won evidence that could save our lives”⁴.

Responsabile, chipurile, de răspândirea culturii critice a suspiciunii care a marcat perioada de după 1968, programele doctorale americane nu sunt, în fapt, într-atât de nocive pe cât își imaginează Latour. Ca multe alte „fapte” într-adevăr fictive, „descrierea” lui Latour e pură invenție. De altfel, programele doctorale din Statele Unite o duc chiar bine în realitate. Să nu mai zic că distincțiile dintre „matters of fact” și „matters of concern” nu sunt într-atât evidente pe cât și-ar dori gânditorul francez. Însă, așa cum am spus, n-o să intru în detaliile argumentului său. Ultimul aspect din pasajul de mai sus la care mă voi opri în continuare e problema „poziționalității” chiar dacă termenul, un element de jargon, nu sună prea elegant. Dar, ca multe alte concepte din zona „constructivismului”, nici acesta nu e doar „invenție”; el are, adică, o acoperire în realitatea socio-culturală și îl folosesc aici în varianta sa moderată („soft”). Ce înseamnă ea? Ea înseamnă, pur și simplu, că e o bună „practică intelectuală” sa fii atent la poziția din care cineva vorbește (sau la pozițiile din care persoana respectivă analizează, teoretizează sau face asumpții și așa mai departe). Din punctul meu de vedere, contextul contează, chiar dacă acesta nu e întotdeauna saturat ideologic. Mai mult, sunt gata să accept noțiunea unui parti-pris în această privință, dat fiind că am fost implicat în programe precum cele atacate de Latour, fără să mai menționez aici proiecte personale sau colective de cercetare postmodernă sau alte afaceri „suspicioase” de acest tip. Dar aș avea și eu întrebările mele, pe care eu personal aș ține să le pun referitor la context sau la poziția vorbitorului, iar ele se referă tocmai la interogatoriul – legitim, țin să menționez – propus de revista Vatra. Iată doar câteva dintre ele: la care spații culturale și istorii se referă acesta? Cu alte cuvinte, cine sunt acești „noi” și unde sunt ei, cei care au cerut ca relevanța critico-teoretică a volumelor enumerate să fie re-evaluată? Mai simplu spus: sunt întrebările chestionarului adresate criticului român? Criticilor ce locuiesc în România? Poate celor care au fost implicați, în ultimii 50 de ani, în istoria intelectuală a României?

Aș argumenta că, departe de a fi un simplu joc deconstructiv, „metaîntrebările” – punerea sub semnul întrebării a întrebărilor însele formulate de Vatra – reprezintă un demers justificat și poate ar fi trebuit să începem chiar de aici. Pentru că nu poți aștepta același răspuns de la un critic bulgar sau de la unul canadian, la fel cum n-ar trebui să avem așteptări similare de la critici care, deși aparțin aceleiași culturi ori tradiții, nu fac parte din aceeași generație. Postmodernismul – și aparatul critico-epistemologic asociat în mod obișnuit și poate puțin cam pripit acestuia – a avut istorii diferite în locuri diferite. Cu alte cuvinte, în epoca post-1989, postmodernismul a atins diverse grade de uzură și extincție în locuri diferite. Se poate argumenta de fapt că, dată fiind, în principal, cenzura politică din România, proiectul postmodern românesc să fi rămas incomplet sau că acesta ar mai avea încă un oarecare potențial – un soi de întârziere „fericită” de care scriitori ca Mircea Cărtărescu încă profită în mod vădit. Se poate spune, de asemenea, făcând cu ochiul lui Latour, că „noi,” în România, nu am fost niciodată postmoderni, nici instituțional, nici cultural. Poate că e timpul – dacă nu să (re)devenim postmoderni – să vedem, cel puțin, unde ne aflăm, în speranța că putem în sfârșit să trecem mai departe pentru a participa la cultura critico-teoretică și literară globală care a lăsat în urmă definițiile și practicile postmoderne ale jocului, ironiei si ale intertextualității, pirotehnicile „de tip meta” și sofismele-clișeu de genul „nu fapte, ci doar interpretări”. Mai mult, se poate spune că lista cărților inventariate în chestionar au avut un impact slab în cultura critică română, că ele au fost greșit interpretate, că, într-o mare parte a ei, cultura critica românească postbelică e o colosală „misreading”, așa cum sugerează o serie de tineri critici în contribuții capitale precum cele ale Adrianei Stan în Bastionul lingvistic sau Alexandru Matei în cartea sa despre Roland Barthes.

Matei își încheie eseul cu o dare de seamă deloc măgulitoare la adresa universităților române. În sistemul educațional din rândul țărilor din „lumea a treia”, programe graduate propriu-zise (MA si PhD), nu doar pe hârtie, nici nu au existat practic înainte de 1989⁵. Trebuie spus răspicat ca asemenea programe ar fi fost singurele spații intelectuale în care paradigmele critice de după 1968 ar fi putut fi studiate în mod adecvat sau chiar ajustate critic ori înlocuite. Ele au intrat în ființă mult după acest moment și, de atunci încoace, ele se află într-un proces continuu de aducere la zi a paradigmelor, blocate fiind încă în tradiționalismul naționalist estetisto-eseist și în metodologia și vocabularul demodat al acestora. Așadar, în momentul în care programele doctorale încep să prindă avânt în anii ’90, ele folosesc doar tangențial instrumentarul criticii șaișoptiste. Excepții există, într-adevăr, însă ele constau în articole și cărți aparținând tinerilor care au debutat după anul 2000. Cu toate acestea, capitalul lor cultural e încă redus, insuficient pentru a înlătura modelul naționalist-arhaic de secol XIX. Acest model domină încă instituțiile și presa culturală. Dar el nu se focalizează, să zicem, pe Deleuze, iar genul de energie intelectuală care-l menține atât de anacronic în viață (pe „life support”, în fond) nu e nici el unul de tipul Bogdan Ghiu. Ritualurile centrale ale culturii critice, susținute de majoritatea programele doctorale și de extensiile lor publice academice (înăuntrul și înafara Academiei Române propriu-zise), sunt epuizate nu în glose constructivist-deconstructive à la Mille plateaux, ci în parade epistemologice necrofile pe dinaintea corpusului îmbălsămat al lui Titu Maiorescu.

Mă întreb deci, încă o dată, la rândul meu: „Ne”-am pus „noi” oare adevăratele întrebări? Au ajuns într-adevăr șaișoptismul în general și reflecția sa postmodernă în particular la un moment de saturație în Romania? Au reprezentat vreodată Lacan, Deleuze sau chiar Barthes influențe excesiv de „hegemonice”, de sufocante intelectual vorbind, așa încât o reacție anti-68 să aducă, la rândul ei, gura de aer proaspăt de care cultura critică românească are urgentă nevoie? Iar dacă această hegemonie și alfabetizare critică corespunzătoare nu au existat niciodată ca atare – și dacă, în schimb, ceea ce a dominat și domină, de fapt, e un soi de neoimpresionism naționalist, un retro-iorghism pentru era Facebook – care ar fi, atunci, ținta a ceea ce, în buna tradiție locală, numim critica criticii?

                                                                       Traducere din limba engleză de Alex Ciorogar

 

_____________

¹ Bruno Latour, “Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern” în Critical Inquiry 30, Winter, 2004, p. 227.

² Maurizio Ferraris, Manifesto of New Realism, trad. Sarah De Sanctis, cuvânt-înainte de Graham Harman, Albany, SUNY Press, 2012, p. 51, p. 69.

³ Graham Harman, “Foreword,” în Ferraris, Manifesto, p. x.

⁴ Latour, “Why Has Critiqued Run out of Steam?”, p. 227.

⁵ Alexandru Matei, Roland Barthes, mitologii românești urmate de Fîntîna barthesiană, București, Editura Art, 2017, p. 314.

 

 

 ***

Adriana STAN

Anestezii structuraliste

În jurul lui 1968, România și Franța își reînnoadă vechile afinități culturale (ușor unidirecționale), pe canale îngust-livrești de trafic de idei, dar cu o simpatie reaprinsă de îndoiala aruncată asupra marelui vecin sovietic. Dezlegare la traduceri, permisivitate în dezbateri critice și inovații literare, recuperare a moștenirii literare și, nu în ultimul rând, un lider oarecum rezonant Primăverii de la Praga – toate sună promițător pentru lumea intelectuală românească, dacă nu și pentru mase. Soarele acesta pregătește, totuși, alt îngheț, pe cale să se instaleze în doar trei ani. Dar nu spectrul lui, neconturat deocamdată nici în mintea liderului, face puțin probabil să se aprindă scântei pe stradă. Ci tocmai deschiderea arătată de regim, o căldură cu atât mai entuziasmantă cu cât urmează nopții polare a realismului socialist. Scriitorii nu întârzie să prindă hora acestor speranțe, iar retorica aurorală a poeților neomoderniști consună, chiar și neconștientizat, mitologiei solare pe care și-o construiește regimul. În literatura română, mici revoluții apăreau în mai multe locuri – în recuperarea lirismului, a subiectivității, în exercițiul criticii estetice; iar în afara literaturii, presiunea se disipase într-un climat general de liberalizare: oala continua să fiarbă, dar capacul fusese găurit. Contextul acestei destinderi – care descurajează inițiativa exact în măsura în care încurajează mici spărturi – slăbește ecourile, chiar și subterane, ale lui Mai ’68: priza sa în România va rămâne, oricum, mult mai slabă decât cea a contraculturii americane și ea recuperată în decalaj (îndeosebi la scriitorii optzeciști, peste care fusese pus din nou capacul), dar mult mai pacifistă, utopică, artisticizată. Dacă, până azi, tot literații locali par să mai privească uneori nostalgic înspre șaișoptismul francez nu e neapărat argument pentru simțul lor protestatar, ci mai curând semn al estetizării care marchează la noi receptarea mișcărilor civice și politice (chiar și articularea lor, după cum se vede în scenografia „rezist”-ului actual).

Nu e întâmplătoare în acest sens călduroasa primire în România a elegiei de senectute a lui Bernardo Bertolucci, The Dreamers (2003): în ea, Mai ’68 se transformă într-un fel de illo tempore. Muzeele, sălile de cinema sau apartamentul claustrat în care tabuurile se suspendă pentru ca cei trei adolescenți să leviteze în toate permutările fantasmatic posibile seamănă unui interior depresurizat de navetă spațială, unde zgomotul străzilor cuprinse deja de revoltă pătrunde numai cu prețul de a strica puritatea coregrafiei și, literalmente, de a încheia filmul. Deși se află în miezul evenimentelor, ba chiar se întâlnesc în plină agitație stradală, protagoniștii se desincronizează contextului lor imediat, amorul lor de amorul artei și cu o patină de rafinament aristocratic fiind, într-un fel, negația dialectică a acelui context. Că referințele marxiste sau cărțulia lui Mao apar în film ca obiecte decorative, inserate unui peisaj artistic și erotic, ține de estetica regizorului italian. Dar ea se potrivește și unui pattern românesc de receptare, pentru care anticomunismul din jurul anilor 2000 nu a reprezentat decât cel mai recent – și creditat public – avatar. Cu patru decenii în urmă, predecesorii tinerilor spectatori de acum trăiau și ei într-o cameră închisă, doar că, pe atunci, ea se construia și din cărămizile pe care încercau să le dărâme tinerii protestatari francezi.

Deși s-a iscat în perioada de ascensiune a paradigmei structuraliste, momentul Mai ’68 a targetat și fenomenul structuralist, în care adversari declarați, precum Henri Lefebvre, vedeau o ideologie pseudo-științifică menită să legitimeze sistemul, în acord cu tehnocrația gaullistă. Un discurs ce pune în evidență norma, convenția, legile impersonale, debilizând subiectul uman, lipsit de libertatea opțiunilor – ce ar putea fi mai vizibil complice mașinăriei de manipulare și integrare politică? În 1968, Michel Foucault e întrebat în revista inamică Esprit dacă accentul pe constrângerile sistemului în istoria gândirii nu neagă, de fapt, fundamentul oricărei intervenții politice progresiste (răspunsul că „o politică progresistă trebuie să releve condițiile istorice și regulile specifice ale practicii” sunând mai degrabă defensiv). Ce-i drept, principalii artizani ai structuralismului se țin departe de tumultul social șaișoptist; au rămas anecdotice reticențele lor față de starea de spirit studențească, precum în aforismele cu privire la „structurile care nu coboară în stradă” sau temerea mărturisită de Lévi-Strauss lui Greimas că evenimentele vor face proiectul lor științific să regreseze cu 20 de ani. Adevărul e că, după 1968, destule lucruri au implodat în interiorul paradigmei, de la revenirea treptată a subiectului și a referentului social în lingvistică (nu încă și în teoria literară), la insistențele grupului Tel Quel de a grupa literatura și ideologia într-un proiect revoluționar comun, sau la reorientarea lui Althusser și Foucault spre practicile instituționale și existența materială a ordinilor discursive.

Pe de altă parte, marele beneficiar intelectual al răsturnărilor din 1968 este tocmai structuralismul, transformat din avangardă în instituție, o dată ce se mută din centrele para-academice sau de margine în citadela Sorbonei: deja de mare notorietate, structuraliștii sunt primii care să ocupe posturile lăsate libere sau să creeze catedre într-o universitate șubrezită, mai mult de legitimitate, decât de cadre. Oficializarea paradigmei – chiar și cu prețul unor mutații interne în direcția istoricizantă reclamată de șaișoptism – contribuie și ea la dezarmarea sensului politic al mișcării care, în fond, o adusese la putere. În climatul de repulsie față de Gulag și de marginalizare a leftismului politic în Franța de prin 1972-1973, tot ce părea de partea stângii în proiectul structuralist inițial (în sensul criticii implicite a valorilor occidentale de libertate, individualitate, esență artistică) se reajustează eventual într-un discurs pro-minorități (stimulat și de prolificul exemplu american), dar devine, de fapt, tot mai estompat pe fundalul umanitarismului „drepturilor omului” și în condițiile ascensiunii neoliberalismului.

România nu doar că a ratat revoluția, până și din poziția spectatorului estic, lucru perfect explicabil în contextul descris la început, dar, importând structuralismul, a îngroșat tocmai liniile conservatoare reproșate de protestele pariziene paradigmei, reiterând consecințele dezarmante (nu și scenariul lor ideologic) pe care ea îl va parcurge inclusiv în Franța. Liberalizarea din România celei de-a doua jumătăți a anilor ’60 mediază transformarea unui structuralism până atunci marginal într-un cadru academic și educațional corect politic: circularitatea discursului structuralist și modul său algoritmizat de analiză rezonează perfect tendinței generale a ceaușismului de a ține lucrurile în stand-by. Aici, speranțele deschiderii din jurul lui 1968 participă, de fapt, la o strategie de conservare a cuceririlor socialismului și, totodată, de potolire a conflictelor, căreia o educație în spiritul regulii, normei sau convenției nu avea decât să îi convină. Faptul că această educație se derulează doar în domeniile de limbă și literatură nu scade impactul formator al acestor discipline într-o epocă totalitară, nici congruența lor de adâncime cu restul socio-umanelor colonizate într-un mod mai fățiș de dogmă: oricât ar fi crezut suporterii săi bine-intenționați în valoarea de gândire alternativă  a „științei” ermetice a structuralismului, speculația sa statică este, în materie de simț politic, o foarte eficientă anestezie.

Ceva mai mult din spiritul contestatar șaișoptist supraviețuiește, neoficial, în cenaclurile studențești care-i incubează pe viitorii scriitori optzeciști. Literatura lor ancorează numeroase referințe contraculturale, nu doar dinspre flower-power-ul american, ci și din zona mai dinamitardă franceză. Celebra, și scandaloasa la vremea ei, prefață a lui Mircea Nedelciu la Tratamentul fabulatoriu, extinde, chiar și pe jumătate din argumentație, ideea poststructuralistă despre omologia dintre strategiile de manipulare/legitimare ale capitalismului târziu și societățile totalitare. O detentă insurecțională poate fi simțită și în obsesia optzeciștilor pentru spațiul cotidian, unde scriitorii români simt, în spiritul celui de-al doilea Foucault, că se fac și se desfac jocurile capilare ale puterii. Însă la fel ca în telquelismul francez – de o faimă deloc întâmplătoare în această vârstă a literaturii române – „revoluția” se consumă în granițele scriiturii, la nivelul mecanismelor de producere și receptare ale textului: revoluția este o bătălie intra-literară.

Am crescut citind o astfel de literatură și învățând să receptez astfel lucrurile, după cum cu câțiva ani în urmă mi-a plăcut în filmul lui Bertolucci exact ceea ce mi se pare azi tendențios (pe dos). Dar tocmai o cercetare mai vastă despre structuralism m-a obligat să ies puțin din camera închisă. Fără să intru-n detalii, invoc exemplul personal ca să constat prin el, în încheiere, cât de întinsă a rămas paranteza estetizantă pe care ruptura din 1989 nu a rupt-o de fapt. Desigur, vorbesc ca un literat. Totuși, uitându-mă la narațiunile eroice în care se diluează protestele tinerilor conaționali de azi, am îndoieli că mulți non-literații ar gândi, până azi, prea diferit.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 86-89]