Bogdan Ghiu

Mai, Mai, Mai! Epoca „Mai 68”

Mai 68, devenit „Mai 68” (simbol), a fost, dar nimeni nu știe ce a fost – și, mai ales, ce devine, ce poate (amenință, riscă, promite) să devină: revoltă, revoluție, revoluție politică, revoluție politică progresistă, revoluție politică conservatoare, revoluție culturală, precedent periculos, mișcare anti-capitalistă sau intra-capitalistă? N-a existat, nu există și nu va exista consens sau măcar convergență în această privință. Din ce în ce mai puțin. Pentru că la început, imediat după Mai 68, acesta a însemnat, politic antagonic, speranță sau spaimă. Unii au vrut să-l continue, alții, să-l facă uitat. La fel ca în cazul Revoluției Franceze, dar radical altfel.

Or, Mai 68 a continuat, a devenit „semnificantul liber” (sau „flotant”) „Mai 68”, bun de invocat una-două, și s-a transformat într-un imens rezervor, într-o imensă arhivă vie de lozinci și de atitudini, de convergență politico-estetică de o extraordinară creativitate, absolut nouă pentru acel moment și rămasă nouă, până una-alta, pentru vecie. Niciodată ca până în Mai 68 revolta, politica și arta nu se aliniaseră, nu încheiaseră o alianță mai spontană, devenită între timp, dar fantasmat, habitus: cultural vorbind, ca revoluție culturală, „Mai 68” a învins, s-a făcut epocă, trăim în Epoca „Mai 68”. Toate visele avangardelor istorice sau transistorice, în special ale suprarealiștilor – al căror teren era, tocmai, Parisul – și, apoi, chiar atunci, ale situaționiștilor, au părut că s-au realizat, că au devenit existență atunci. Și, de atunci încoace, această alianță, această indistincție artă-politică-existență, manifestată atunci popular, (aproape) în masă, a devenit simbol și paradigmă. Pe care capitalismul a știut să-l transforme în propria lui paradigmă, mitul creativității devenind motorul noilor dematerializări, până la totala semiotizare tehnologico-financiară de astăzi. Pentru asta, în această calitate, Mai 68 a fost acuzat, de către detractorii săi de stânga, de a fi devenit „Mai 68”: revoluție individualistă a elitelor. Marele cuvânt de ordine: Dorința. Marx devenit Marcuse – pantă fatală.

Dar marele termen, cuvântul-cheie, pe care l-am pronunțat deja și care a speriat și sperie cel mai mult, până azi (de exemplu în toiul haotic, greu de coagulat, al diferitelor mișcări împotriva frontului de reforme structurale inițiat de Macron), marea spaimă pe care a reprezentat-o, a făcut-o, literalmente marxist, să bântuie, atât, imediat, Mai 68, cât și de atunci încoace, cum spuneam, până azi, o constituie convergența. Atât puterea politică a momentului (de Gaulle, care își permitea, suveran, să nu-și întrerupă băile de mulțime de pe traseul București-Craiova – ! – în compania promițătorului conducător Nicolae Ceaușescu), cât și cea financiar-burgheză s-au temut cel mai mult de convergența luptelor, de convergența dintre Universitate și Uzină, dintre ocuparea Sorbonei și ocuparea fabricilor, mai mult, de meta-convergența dintre Revoltă și Dorință, dintre Negativ și Pozitiv (sau Afirmativ): noua sinteză politico-afectivă. Care s-a dovedit, într-adevăr, istorică, cu bătaie extrem de lungă, până azi. Cu atât mai mult cu cât atunci, în Mai 68, ea doar s-a prefigurat, inițiind și impunând trans-categorial supremația regimului semnelor, n-a dus, altfel spus, la apariția, prin unificare (materială, substanțială, ci doar semiotică) , a unei noi Clase, cu toate că a indicat direcțiile de dezvoltare, sau de disoluție – să zicem, de transformare ale proletariatului clasic în epoca, deja, post-fordistă (sau în noua epocă a fordismului imaterial).

Prin convergența fronturilor și a luptelor, cu toate traducerile ei (ca „intersecționalitate”, de pildă), a speriat și continuă să sperie Mai 68 și, mai ales, „Mai 68”. Antropocenic vorbind, Mai 68 a fost un seism, dar numai în sensul în care un seism se manifestă și se simte la suprafață (și ca suprafață zdruncinată, negată, promițînd noi reliefuri și amenințând cu formarea de noi abisuri și culmi) și înseamnă ajustare, re-potrivire, în echilibru instabil, a unor plăci tectonice (eliberare de energie). Regimul politic al capitalismului postbelic se schimbase, în primul rând demografic, și cerea ajustări. Care, însă, „metastabil”, cum ar spune Gilbert Simondon, nu au putut să aibă doar un efect retroactiv de reglare, ci au produs ceva nou. Nu masiv și nici efectiv, ci doar, tocmai, ca semn, ca posibilitate și promisiune. Ca viitor deci. De aici, persistența și capacitățile de proiectare, de devenire, recuperare și utilizare ale lui „Mai 68”. De aici, caracterul lui obsesiv, inepuizabil. În acest sens, „Mai 68” este un eveniment superficial, în sensul „istorial” în care ajustările de adâncime au însemnat și o schimbare de regim, o trecere categorială spre suprafață, spre semn, atitudine, gest. Afect – suprafață.

Mai 68 poate fi privit, așa cum începusem deja să spun, și ca perechea complementară a Revoluției Franceze: Revoluția a decapitat, tăiat, rupt, întrerupt, Mai 68 – evenimentul fără nume, eveniment plural și eveniment-„nor”, eveniment-mulțime, eveniment a-sintetic și eveniment a-categorial sau trans-categorial – a adunat, a combinat, a făcut să coincidă și a dovedit imposibilitatea unei sinteze, a unei coagulări și convergențe altfel decât, tocmai, ca Dorință, devenit (revelat ca) afectul politic prin excelență, în sens post-nietzschean, post-resentimentar, deci post-uman. Irealizabil însă, rămas să ne bântuie ca posibilitate și promisiune. Iar pentru dușmanii noștri, ca Mare Spaimă. Care tocmai de aceea merită, face bine oricând să fie provocată. Chiar dacă poate ajunge să se întoarcă, istorico-dialectic, pe linia sa politico-estetică, împotriva propriilor începuturi (sub forma, în România noastră de azi, a deja celebrelor manifestații #rezist, care constituie un anti-Mai 68 aproape perfect, ambiguitatea fiind însă aceea a lui anti-, devreme ce Mai 68 este deja anti-…), „Mai 68” va mai rămâne multă vreme „orizontul cu neputință de depășit” al impulsurilor, proiecțiilor și viselor noastre politice, dat fiind – probabil – că, făcând să coincidă – sau, poate chiar mai important, să stea alături –, spontaneist, gestul politic și gestul estetic, Trupul proletar al Uzinei și Capul elitar al Universității, „estetizând”, el anesteziază, făcându-ne să îndurăm, pentru a putea măcar să-l nutrim, visul revoluționar prin amputarea ororii lui necesare și inevitabile.

Multă vreme „Mai 68” va continua să fie pandantul, dacă nu chiar substitutul, proteza de suportabilitate a Revoluției. Ca eveniment irealizabil – dar fiind că, estetico-afectiv, autocentrat – și inconsumabil, „Mai 68” are viitorul asigurat.

 

***

 

Mihai Dinu Gheorghiu

50 de ani (și mai bine) de strabism intelectual

Aniversarea celor 50 de ani care au trecut de la mișcările muncitorești și studențești din Mai 1968 în Franța este la originea unei supraproducții comemorative și dincolo de frontierele Franței: publicații, dezbateri, expoziții, reeditări ș.a.m.d. O amplă ședință de spiritism, susținută de interese comerciale sau politice explicite, și-a propus resuscitarea „spiritului lui Mai 68”. Pentru a lua doar exemplul postului de radio France Culture, acesta organiza la sfârșit de aprilie, împreună cu Centre Beaubourg (Georges Pompidou), un „Festival al imaginii” pentru a reanima acest spirit: https://www.franceculture.fr/emissions/week-end-imagine/festival-imagine-1968-2018-allers-retours-le-week-end-de-la-creation-et-des-idees; tot France Culture propune și o „plimbare sonoră”, cu un documentar itinerant care să-ți permită să retrăiești Mai 68 cu un sunet 3D, pe străzile Parisului, cu telefonul sau de acasă: https://www.franceculture.fr/mai68 Invitația era însoțită de o fotografie de pe-atunci, cu aer exotic, unde se văd, pe zidurile Sorbonei, portretele lui Guevara și Troțki, steaguri roșii, stele în cinci colțuri, efigii cu secera și ciocanul.

Asemenea aniversări au mai fost și în trecut, poate nu cu aceeași amploare. Câteva publicații au trecut în revistă principalele evenimente și figurile marcante ale vremii, reunind și interpretările contradictorii ale unor participanți, într-o cacofonie comercială precum în numărul „Hors-série” al publicației stângii de salon, L’Obs, „68, Le grand tournant”. Edgar Morin deschide aici seria mărturiilor: revoltele din Mai 68 au fost, în viziunea lui, împotriva autorității adulților și au reușit o răsturnare în civilizația occidentală, de ordin cultural mai degrabă, „revoluția” nefiind pentru el decât un mit stângist. Dintr-o perspectivă apropiată, Luc Ferry (filosof și fost ministru al educației) vede în Mai 68 elementul declanșator care avea să asigure triumful individualismului, consumerismului și hedonismului; în ciuda coloraturii revoluționare, adevăratele reforme aveau să fie făcute ulterior de dreapta (sub președenția lui Giscard d’Estaing), iar nostalgia de azi după Mai 68 n-ar fi decât un simptom între altele al senilității.

La polul opus, Nancy Fraser (filosof american, feministă) este printre cei care consideră Mai 68 în primul rând ca o revoluție ratată, mare parte dintre mișcările contestatare apărute la sfârșitul anilor 1960 în Occident (feministe, antirasiste, ecologiste…) devenind treptat elitiste, raliate neoliberalismului. Subscrie de altfel interpretării propuse de Luc Boltanski și Eve Chiapello din Noul Spirit al Capitalismului (1999, trad. rom. 2016) în privința transformării celor două forme de critici, artistică și socială, care coexistaseră în 1968, devenite divergente ulterior. Fraser explică metamorfozele acestor mișcări, la origine anticapitaliste și antiimperialiste, prin distrugerea valorilor de stânga în America: maccarthysmul a dus la dispariția unui punct de sprijin istoric care le-ar fi permis acestor mișcări să prindă rădăcini și să se consolideze. Chiar dacă noua stângă americană (New Left) a reușit să se impună, obținând câștig de cauză în unele conflicte punctuale, acest lucru nu s-a putut înscrie în instituții perene, „adevărata natură” a societății americane dându-și arama pe față (o aluzie transparentă la alegerea lui Trump)¹.

Mai 68 nu este, bineînțeles, doar un prilej de exploatare mediatică. Înscrierea în istoria franceză recentă a „evenimentelor”, cu o denumire concurentă celei de „revoluție”, amintește într-un mod tulburător de ezitările în calificarea, în România, a revoltelor din decembrie 1989. Schimbările sociale petrecute de atunci încoace justifică întrebările puse în privința existenței unei „moșteniri” și a legitimității „moștenitorilor” care se revendică de la un astfel de moment istoric consacrant. Printre traiectoriile biografice divergente, cea a lui Daniel Cohn-Bendit, o figură simbolică a mișcării studențești din Mai 68, devenit lider ecologist și parlamentar european (german), raliat recent la „macronism”, este probabil dintre cele mai edificatoare. Pot fi citate și numele foștilor „noi filosofi”, André Glucksmann și Bernard Henri Lévy, intelectuali mediatici ale căror prestații au încurajat, începând cu anii 1970, afirmarea unei drepte „decomplexate”. Lista e lungă și, după cât se pare, foștii „maoiști” au fost printre cei mai dispuși dintre soixante-huitards să-și întoarcă haina pe dos (retourner sa veste)².

Mai 68 este un subiect constant de disensiune politică. Exemplar este în privința asta cazul lui François Mitterand, a cărui alegere ca președinte, în 1981, fusese considerată una dintre urmările cele mai importante ale lui Mai 68. Totuși, doi ani mai târziu, în 1983, reorientarea neoliberală a regimului său avea să contribuie la erodarea și discreditarea stângii parlamentare. Mitterand se pare că îi disprețuia pe acești „zozos” soixante-huitards, în care vedea doar „fii de burghezi catolici revoltați împotriva ipocriziei părinților lor”. În preajma precedentei aniversări (2008), Sarkozy îi atăca frontal pe „moștenitorii lui Mai 68”, iar actualul președinte, Emmanuel Macron, se arată foarte rezervat față de „deconstrucția autorității” începută acum 50 de ani.

Multe dintre intervențiile legate de această comemorare au atras atenția asupra multiplicității perspectivelor, între care și opoziția dintre privirea nostalgică, a celor care se consideră într-un fel proprietarii istoriei, și privirea tinerilor care, născuți după 1968, observă mai ales diferențele care fac imposibilă repetarea evenimentelor de acum 50 de ani, în ciuda efervescenței, chiar în săptămânile anterioare lunii mai 2018, unor mișcări sociale masive, cum sunt cele ale muncitorilor de la căile ferate (SNCF) și cele ale studenților. Există însă și o „stângă de stânga” (confundată uneori cu „stânga stângii”) pentru care Mai 68, fără a fi un „model” de urmat, oferă un prilej de reflecție asupra continuității și convergenței luptelor. Criza profundă a partidelor social-democrate din principalele țări vest-europene este probabil unul dintre factorii care au stimulat nostalgia după mișcările din Mai 68 și de capacitatea de mobilizare de care era capabilă atunci o stângă revoluționară, detașată azi de dogmatismul ideologic specific anilor 60. Diviziunile lumii sindicale și ale stângii politice fac însă dificilă realizarea convergenței în contextul grevelor și manifestațiilor de acum, din aprilie și mai 2018, în Franța, unde „la convergence des luttes” este unul din principalele sloganuri. Tensiunea politică este totuși foarte ridicată, convingerea că o nouă deflagrație se va produce este împărtășită de mulți, fără ca să-și asume cineva prezicerea locului (unde), momentului (când) și scânteii (cum) va fi declanșată. Sloganurile, fotografiile, graffiti-urile lui Mai 68, antologate ca opere inaugurale ale street art-ului (l’art urbain) par a îndeplini și rolul unor incantații magice, fiind nu doar produse, ci și (re)producătoare ale evenimentelor evocate.

Nu este de trecut cu vederea nici internaționalismul militant, caracteristic mișcărilor din Mai 68. Pentru unii, acesta s-a convertit în mișcarea mai generală pentru apărarea drepturilor omului, înscrisă în patrimoniul politic francez. O conversie soft, denunțată de adversari ca droit-de-l’hommisme, justificare a „dreptului la intervenție [ingerință] umanitară”, ulterior a „războaielor umanitare”³. În Mai 68, dimensiunea internațională era indisociabilă de cea socială, anticolonialismul la puțini ani de la sfârșitul unei serii de războaie coloniale și antiimperilismul în plin război din Vietnam au fost mize politice enorme. Pe de altă parte, încurajarea mișcărilor insurecționale, în Europa sau pe alte continente (Africa, America de Sud), au eșuat și din cauza supraestimării condițiilor revoluționare. În Germania și în Italia, luările de poziție radicale au degenerat în atentate și asasinate, furnizând argumente partizanilor restabilirii ordinii sociale și politice. Sprijinul primit din partea polițiilor politice est-europene de către unele dintre aceste grupări teroriste avea să se înscrie ulterior printre capetele de acuzare la adresa „comunismului criminal”. Responsabilitatea actelor de violență este astfel pusă exclusiv în seama celor care răspund violenței prin violență, eliminându-se un întreg lanț al cauzalităților multiple. Franța nu a fost atunci expusă unor acte de violență extremă precum cele din Italia și din Germania, unde moștenirea fascistă era mai pregnantă și făcea obiectul unei denunțări colective la momentul schimbului dintre generații⁴. Astăzi, dimpotrivă, este printre țările cele mai expuse terorismului, probă a nesoluționării pe fond a „problemei coloniale” și a celei mai generale a migrației.

Mai 1968 a avut ecouri contradictorii în Estul Europei, inclusiv în România. Pentru partidele comuniste aflate la putere, mișcările din Vest erau o confirmare a poziției de avangardă pe care o ocupau, chiar dacă partidele comuniste din Franța și din Italia, cele mai importante din Vest, trebuiau să facă față contestațiilor „stângiștilor” (stângismul însă, se știa de la Lenin, era doar „boala copilăriei comunismului”). Reformismul „primăverii de la Praga”, numit ambigu și „socialism cu față umană”, avea să fie reprimat doar câteva luni mai târziu, în August 68, printr-o miscare strategică cu efecte dezastruoase pentru pretinsa unitate a „mișcării comuniste și muncitorești”. 1968 a rămas de atunci un an cu semne politice contrare în Vest (Mai) și în Est (August), și a alimentat treptat convingerea în caracterul nereformabil al partidului și „sistemului” comunist, a stimulat conversia intelectualilor critici în anticomuniști și, la modul general, a mărit distanța dintre „partid și popor”.

În Mai 1968, chiar în zilele în care la Paris aveau loc lupte violente de stradă, președintele Franței, Charles de Gaulle, vizita România, marcând începutul unei suite de succese diplomatice pentru Nicolae Ceaușescu. Relația specială care părea stabilită cu Franța n-a durat însă decât până pe la începutul anilor 1980, încheindu-se o dată cu conflictul cu François Mitterand, fostul adversar al lui de Gaulle și primul președinte socialist al Franței. Turnura autoritară și în cele din urmă dictatorială a regimului Ceaușescu nu era fără legătură cu eșecurile politice ale simbolicului an 1968, în Vest ca și în Est.

_______________

^[1] „Les militants progressistes ont pactisé avec le néolibéralisme”, Entretien avec Nancy Fraser, in Le grand tournant, Les Hors-Séries de L’Obs, [februarie 2018]. Pentru comparație pot fi consultate și Que reste-t-il de Mai 68?, Hors-série n°67, février-mars 2018, al săptămânalului Politis, sau 68. Les jours qui ébranlèrent la France, un număr hors-série al ziarului Le Monde.

² Daniel Cohn-Bendit și Romain Goupil, cineast (ex-troțkist), sunt considerați printre cei mai influenți consilieri ai președintelui Macron. Ca un mic studiu de caz arhetipal poate fi văzut portretul schițat de Pierre Bourdieu lui Philippe Sollers : „Sollers tel quel”, in Libération, 27 janvier 1995. Sollers semnase cu puțin timp înainte o declarație de adeziune politică, „Balladur tel quel”, in l’Express, 12 janvier 1995.

³ Cf. și Rony Brauman, Guerres humanitaires? Mensonges et intox, Paris, les éditions Textuel, 2018. Rony Brauman este fondatorul organizației Médecins sans frontières.

⁴ Această afirmație, care se referă în principal la actele de violență comise de grupările de extremă stângă, ar fi de revăzut dacă sunt luate în calcul cele ale extremei drepte. Ziarul Le Monde, care consacră un mic serial „Dreptei în Mai 68” (24-26 aprilie 2018), amintește unele dintre actele de violență extremă ale unor grupuri precum „Occident” sau „Serviciul de acțiune civică” (SAC), adevărată poliție paralelă a regimului gaullist, în rândul căreia s-au distins câteva dintre figurile dreptei politice franceze contemporane. Anii de după 1968 au fost ani de investiții masive în echiparea forțelor de ordine, bugetul ministerului de interne francez crescând între 1968 și 1974 cu 117 % (conform datelor publicate de una dintre revistele citate), iar influența grupurilor violente a fost în constant declin.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 74-77]