Lars Saabye Christensen stăruie în două cuvinte atunci când îl citește pe Kolbein: autenticitate și melodism. Pentru el, Kolbein e un poet consecvent, niciodată previzibil, care a navigat după o stea stabilă pe firmamentul tulburat al inimii. Și pe acest firmament personal se găsesc simultan un marinar și un crab; două umbre care se luptă pentru întâietate, nomadul și țăranul. Un vers din Anticameră descrie natura duală:

Stăteam în anticameră

totul era gol și calm

și priveam în oglindă

la altul decât mine.

Am întrebat temător

cine e și ce dorește.

Ne-am făcut semn amândoi

și a șoptit: «Pe tine».

Kolbein Falkeid se naște în 1933, Haugesund, un oraș portuar mic la nord de Stavanger. Debutează relativ târziu, la treizeci de ani, dar de atunci, timp de o jumătate de veac, e printre cei mai citiți poeți norvegieni, datorită unei poezii filosofice dar accesibile. Câteva poezii din volumul său de debut Printr-un ciob de sticlă au fost traduse mai jos. Totuși, autorul consideră că nu a scris cu adevărat decât în urma sinuciderii fiicei, Helga. De atunci a început să trăiască o luptă necontenită cu neființa Helgăi. În locul ei, în trupul autorului, al tatălui, s-a creat -după metafora autorului- o cameră închisă care adăpostește un gol ce nu răspunde niciodată. Din durerea imensă s-a desprins Un alt soare (1989), o terapie pură și cel mai cunoscut volum al său. Autorul mărturisește, și simte, că pentru moartea unui părinte e nevoie de aproximativ doi ani, însă pentru pierderea unei fiice e nevoie de restul vieții. După Un alt soare a crezut că nu va mai scrie niciodată. S-a înșelat. A compus versuri pentru trupa folk-rock Vamp (înființată în 1991, Haugesund). Despre ultimul său volum Ochiul și realitatea (2014) s-a spus că e o profundă mărturie umană despre lupta pe care toți trebuie să o ducem, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei. Lupta împotriva a tot ce vrea să înăbușe și să sfarme viața noastră: absurdități, descurajări, anxietatea morții și demonii incertitudinii (Arne Hugo Stølan). Printre suprarealiști, ochiul deschis oferă imaginea realității, dar o realitate falsă, o oglindă falsă. Realitatea nu se află atunci în afară, ci înăuntru, în spatele ochiului închis. În aceste ape își va umezii Kolbein Ochiul și realitatea.

În general poeziile lui Kolbein sunt scrise în vers liber. Puține sunt compuse în dimetru iambic, care de altfel îngreunează o traducere în română datorită lexicului norvegian productiv în cuvinte mono și bisilabice. Versul tradus mai sus, din Anticameră, are șapte-opt picioare metrice și am reușit să-i păstrez măsura traducându-l. Pe lângă versuri a mai scris nonficțiune și o piesă de teatru, Teroriștii (1980). E și traducător.

                                                           Traducere și prezentare de Ciprian Caila

 

 

 

Nihilist

Cunoști minciuna?

Un amic impunător.

El stă înăuntrul meu într-un loc

dictatorial și comandă.

Vocea lui e șoptită

dar vădită și limpede de clară.

El intuiește tot

ce omul întreprinde.

Cunoști minciuna?

Mintea îi e moartă și rece.

E un zeu care poruncește:

-AFLĂ-MĂ ÎN TOT!

***

 

Când dormi

Când dormi,

noaptea veghează ca o credincioasă

slugă neagră la căpătâiul tău.

Unde gândul ți-e liniștit și așezat

Atunci dormi!

Oameni se zbat în

suflul adierii calme a zilei.

Toți sunt în drum spre casă.

Când dormi, ești întotdeauna

unul dintre ei.

Timpul regresează

pe chipul tău. Zâmbet de copil în

visul de dimineața devreme

șterge ușor colțul gurii tale,

când dormi.

Când dormi,

se afundă în mine un ac de rușine.

Și eu îți mângâi obrazul.

Om minunat, iartă-mă

când dormi.

***

 

Un alt soare

Liniște în jurul bărcii, liniște

ca stelele când pământul e stins

și cuvântul oamenilor,

bâjbâie după gânduri și visează uitat.

Așez anii

fiecare în vama sa,

îi scufund și îi ridic.

Ascultă.

Plescăitul mic al picăturilor în mare

cimentează liniștea.

Încet, spre un alt soare,

îndrept barca în ceață:

Nimicul dens al vieții.

Și vâslesc, vâslesc.

***

 

Invidiez

Invidiez toți copiii

care desenează linii în nisip

și râd și țipă–

toți mucoșii obraznici

care îl invocă pe Diavol fără teamă

și își tatuează pieptul!

Invidiez bărbatul cu valiza

care nu ia taxiul

dacă poate merge–

și bătrânul

care încă nu a fost la doctor

și nu și-a luat tensiunea!

Invidiez țăranul din vest

care-și unge sirop pe pâine

și vâslește jumătate de milă până la prăvălie

după cafea–

Și invidiez soția obosită

care îl citește pe poetul nostru cel mai iubit

și cu pământ în ochi întreabă:

-El se desprinde?

***

 

Studiu din sala de lectură

Așa îmi voi aminti de tine! Stând în colțul camerei

cu privirea grațios aplecată asupra cărților –

tăcutele, răbdătoarele cărți de pe masă

cu oștiri de litere care te îndeamnă să citești.

Așa îmi voi aminti de tine. Prima dată așa –

Și părul tău care întotdeauna pare proaspăt spălat

și ciufulit ca o fetișcană după gât, unde

degetele tale albe în zadar caută

o singură stingheră

urmă de buclă!

Prima dată așa.

Și pe urmă –

cu privirea ațintită pe un impenetrabil

cer albastru de octombrie

prin singura fereastră a camerei –

Așa îmi voi aminti de tine!

Și de mine îmi voi aminti –

lângă tine în cameră

și printre cărți –

dar departe și înstrăinat față de

povestea  pe care ai citit-o

în cartea albastră a cerului de octombrie

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 174-175]