De la o vreme am început să privesc cu mai multă atenţie spre lumea contrabandiştilor. Ba (să nu grăiesc cu păcat!), chiar să am o anume simpatie pentru acești aventurieri autohtoni, acești cavaleri ai riscului pe sume mici. Lumea contrabandiştilor se împarte în două categorii. Prima categorie e aceea cărora autorităţile statului le spun răspicat: „N-ai voie!”. Când eram mic, am vrut să bag cuie în priză, căci văzusem un electrician băgând o şurubelniţă în acelaşi loc. Mama mi-a dat cu o lingură de lemn peste degete şi mi-a spus: „N-ai voie!”. Nu prea am înţeles de ce el avea voie, iar eu nu. Poate de aceea îi simpatizez pe cei din categoria „N-ai voie”. Poate că şi meseria de scriitor mi-a liberalizat (deh, imaginaţia!) percepţia legii. Spun asta pentru că am văzut reportaje MAI, palpitante, în care nişte contrabandişti cu desagi cu ţigări în spate, eventual cu căruţe cu un singur cal, erau urmăriţi prin munţi, noaptea ori prin ceaţă deasă de s-o tai cu cuțitul, peste arături, prin desișuri, prin pâraie înghețate, cu aparate radar, cu binocluri cu infraroşii şi cu jeepuri grănicereşti. Cred că în decor ar fi făcut o bună impresie chiar și prezența unui tanc. Altfel spus, după ce treceau, ca în Peneș Curcanul, „Prin foc, prin spăngi, prin glonți, prin fum,/ Prin mii de baionete…” erau, invariabil, prinşi de niște oameni neînțelegători, ce mai, de niște „turci”. (Fie vorba între noi, nu sunt prea sigur dacă nu am văzut doar nişte simulări în care tot polițiștii jucau rolul contrabandiștilor, că erau suspect de bine antrenați la fuga prin teren neregulat, cu obstacole. Urmăririle erau cât se poate de palpitante, atmosfera cât se poate de sumbră, așa încât mai că-mi vine să cred că am vizionat niște filme îndelung gândite și regizate binișor, produse la Casa de Filme a Poliției de Frontieră).

Cealaltă categorie aş numi-o „Am voie!”. Pe aceştia nu-i fugăreşte nimeni. Ei se fugăresc singuri. Dacă ar fi să le rezum lungile lor călătorii printr-o metaforă, aș zice că fugăresc albinele. Nu le lipsesc nici lor calităţile de personaje literare, dar despre ei nu se pot face scurt-metraje. Viețile lor și drumurile lor filmate ar umple kilometri întregi de peliculă. Să mă explic.

Prietenul meu, Viluca, e dintr-un sat de voştinari. Oamenii aceştia umblă din sat în sat, adună resturi de ceară de la stupari, resturi de lumânări de pe la biserici, trec totul prin prese speciale, scot ceară pe care o vând episcopiilor sau mănăstirilor pentru lumânări, fabricilor de bere, turnătoriilor de bronz, fabricilor de cosmetice etc. Nu știu dacă ocupația asta mai este practicată sau e de domeniul trecutului. Oricum ei au călătorit pe hartă cu piciorul, nu cu degetul. Și o au foarte limpede și bogată în amănunte în cap. Anul trecut mergeam cu prietenul meu cu mașina spre Iași. Nu aveam nici hartă, nici GPS. La un moment dat am ajuns la o răscruce, nu o s-o uit niciodată, în Moțca. Gavril a oprit mașina. „Cred că va trebui să dăm cu banul la stânga sau la înainte? Sau să-l sun pe tata. Are el peste 80 de ani, dar a fost voștinar și precis a trecut și pe aici.” L-a sunat și badea Pavel ne-a luminat: trebuie s-o luăm la stânga, spre Pașcani și să trecem prin satele cutare și cutare, ci nu tot înainte, că pe acolo vom trece prin alte sate, pe care le-a numit și vom ajunge la Roman și apoi la Bacău.

 Un voştinar din satul lui (Gheorghea lui Miron) a ajuns, pe vremea lui Ceauşescu, până în Constanţa. Acolo a trecut strada prin loc nemarcat. Miliţianul l-a prins, l-a chestionat de unde e şi, aflând că e tocmai dintr-un sat din Ardeal, l-a certat părinteşte:

– Bade, acolo, la voi, prin Ardeal, nu v-a învăţat nimeni că strada se trece pe locuri marcate?

– Ştiu eu pe unde se trece strada, că nu-s prost! Dar, primarul de la noi şi activistul de partid mi-au spus că dacă contractez un porc cu partidul şi cu statul, pot trece strada pe unde vreau! Am contractat. Am voie!

[Vatra, nr. 8-9/2018, p. 6]