Ana Blandiana – „Depresia de ţară”

bland nou

Într-un mare poem publicat nu demult (Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară), un poem ciudat de tulburător – un fel de versiune postmodernă a Cântării României de Alecu Russo – Ruxandra Cesereanu folosește o expresie  care nu mă îndoiesc că se va fixa în limba română și va face epocă, cel puțin cât va ține epoca pe care o trăim: depresia de țară. Depresia de țară este numele acestor zile în care indiferent de destinul individual al fiecăruia, ratat sau de succes, nu suntem fiecare decât molecule ale unei magme colective fără speranță, căci depresia de țară nu este suma depresiilor noastre individuale, ci infinit mai mult decât atât, atingerea unui punct al istoriei în care se naște ideea că „rien ne va plus”, speranța nu numai că nu mai există, dar nici măcar nu mai știm cum ar trebui să fie, dacă ar exista. Când în seara de 10 august am ajuns acasă, după ce am părăsit piața Victoriei cu 10-15 minute înainte de a începe represiunea finală, pe care o descopeream cu spaimă, în direct, pe micul ecran, am scris următorul text:

« Nu sunt naivă şi nu sunt optimistă. N-am crezut nici o clipă că protestele – cele din ultimul an şi jumătate şi cele de azi – vor face banda ajunsă la conducerea ţării să renunţe la putere. Şi totuşi  am fost şi sunt convinsă că protestele sunt importante şi necesare. Şi am luat întotdeauna parte la ele.

Pentru că protestele sunt singurul mijloc de dizolvare a umilinţei, care altfel ne-ar mortifica celula sufletului colectiv  pentru  alte  decenii. Pentru că protestele sunt singurul mod de a ne dovedi că suntem vii şi că nu acceptăm să recădem în „somnul cel de moarte“.

Să nu ne fie teamă! Miraculoasa forţă regeneratoare a protestelor constă în faptul că – iată! – cu cât sunt mai reprimate, cu atât au mai multă dreptate.

În mod evident, în România istoria face marche-arriere. Ne-am reîntors în 1990, doar că, în locul minerilor, sunt folosite galeriile de fotbal, care nu atacă manifestanţii, ci se travestesc în manifestanţi pentru a-i compromite, iar jandarmii, înarmaţi împotriva populaţiei civile cu arme de foc, bat şi reprimă ca în orice dictatură.

Ne-am reîntors în 1990, sau poate chiar înainte… »

M-am întrebat apoi dacă ar mai fi ceva de adăugat și nu mi-a mai venit nimic în minte, deci – în timp ce făceam efortul de a nu izbucni în plâns, ascultând strigătele și inspirând gazul care ajungea până la mine din Piața Victoriei – am pus textul pe pagina  de Facebook pentru a se răspândi. Apoi am rămas nemișcată pe scaunul rotitor din fața computerului și m-am întrebat ce urmează.

Au urmat zile la rând, apoi săptămâni (și acum, iată, am aniversat o lună) de când curge peste noi prin gura deschisă a televizoarelor voma minciunilor oficiale din ce în ce mai fără măsură și mai fără rușine. Cu o figură de madonă îndurerată, cea care a ordonat represiunea a anunțat că s-a dat ordinul de acționare cu gaze lacrimogene la ora 18 și câteva minute (a spus 03, dacă nu mă înșel) pentru că în zona Muzeului Antipa s-au produs violențe și a fost distrus mobilierul stradal. Eram în fața Muzeului Antipa la acea oră împreună cu mai mulți intelectuali cunoscuți și nu numai că nu s-a produs nici o violență, dar în zona respectivă nici nu există nici un fel de mobilier stradal. Dimpotrivă, la ora aceea în întreaga piață era o atmosferă aproape de fiesta, oamenii se priveau unii pe alții veseli, bucuroși că erau acolo solidari unii cu alții, mândri că sunt liberi și curajoși. ”Nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalți”, am scris cu multe decenii în urmă despre sentimentul pe care l-am trăit la o conferință a scriitorilor, pe vremea aceea curajoși. Era o frază pe care în lumea literară mi-am amintit-o adesea nostalgic, dar pe care aveam s-o retrăiesc și în Piața Universității în 1990, și în Piața Victoriei acum.

Rămâne să mă întreb dacă cei de care eram mândră sunt reprezentativi pentru poporul român. Dacă pancarda pe care o ținea cu mândrie un tânăr în piață și pe care era scris „Noi suntem poporul” spune un  adevăr. După cum rămâne să nu uit o recentă discuție la cuțite cu un coleg scriitor și parlamentar care, nemaiavând argumente, a pus punct spunând: „N-are rost să mai discutăm, oricum cei din piaţă sunteți în minoritate.” Evident, faptul că eram  în  minoritaritate nu însemna că nu aveam dreptate, că nu  am dreptate, dar cine este sau nu este poporul asta-i o întrebare peste care nu se poate trece ușor. Cum aş putea susține că nu e poporul acea majoritate a electoratului, constantă de aproape treizeci de ani, care  asigură inviolabilitatea corupției, nedezvoltării, minciunilor de tot felul și, în ultimă instanță, în numale democraţiei, dictatura? A crede că de asta sunt vinovați doar bătrânii, cei cu creierul spălat de comunism, este o iluzie, pentru simplul motiv că lor le iau locul, sub ochii noștri, tinerii cuprinși de aura toxică a puterii, semidocți produși în serie de școala din care au ieșit  miniștri  incapabili să-și vorbească limba maternă.

Mi-amintesc cum, privind la televizor figurile participanților la celebrul miting pro-guvernamental (un guvern sprijinit de o zdrobitoare majoritate parlamentară, dar simţind totuşi nevoia să-şi organizeze, cu  mari eforturi financiare, susţinerea populară), mi-am pus cu spaimă întrebarea dacă ceea ce văd este poporul. Înainte de a-mi răspunde, însă, mi–a venit în  minte o pagină din „Sertarul cu aplauze”: Închişi într-un azil psihiatric, doi dintre eroii cărţii ascultă aplauzeele și scandările demenţiale ale unei enorme mulţimi din afara zidurilor spitalului şi unul dintre ei spune „Suntem singuri, ei sunt un întreg popor”, iar celălalt îi răspunde „Noi suntem poporul”.

Deci toate astea le-am mai trăit o dată, am mai suferit o dată pentru ele, le-am analizat și am tras concluziile care decurgeau din ele, iar acum tocmai repetiţia este deprimantă, de nesuportat. Depresia izvorăşte din previzibil, iar, din cauza repetiţiei, nici speranţa, nici entuziasmul nu se mai pot naşte. Istoria se recompune din mereu aceleaşi prefabricate, iar noi am obosit să le tot recunoaştem dezgustătoarea miasmă.

Şi totuşi nu renunţăm.

„Nici un opor nu este destul de rău să nu merite să-ţi dai viaţa pentru el atunci când îi aparţii,” scria Blaga şi eu am simţit mereu că acest adevăr este valabil întotdeauan, în oricât de umilitoare condiţii, pentru că cine înţelege mai mult, răspunde pentru mai mult.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 2-3]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.