Ar fi o poveste lungă

orele zilei au și început să transpire

alergând după umbre pe un tăpșan

și limba mea e de marmură

lovite cu pietre de cineva

ele ies una de sub cealaltă

într-un palimpsest de calcar

tu numeri convoiul de coviltire

care se îndreaptă spre gară

începi să tragi cu degetul dungi

prin mormanul de praf

cu priviri peste care coboară

secera sprâncenelor

în ochii tăi se văd gânduri

ca o insulă cu libelule

în apă

Bustul

tăiat din întunericul unui perete

cobor pe străzi

dau un telefon

și-mi răspunde

spărtura din zid

rămasă după plecarea mea

o gaură neagră cu șapcă de licean

și cu o cămașă de in

cu gulerul jerpelit

și un păianjen alb în locul nasturelui

care îi împreunează pe piept

ziua cu noaptea

 

Posibil răspuns la o întrebare

din chestionarul lui Proust

după vântul de-aseară

luna îngropată în frunze

pare urechea

cuiva care privește în jos

 

Sete

marea e o bazilică și regatele de pe ea

sunt clopotnițele

de care mă țin cu amândoi ochii

în vreme ce mă scufund

o cărăruie cu zăpadă adâncă

îmi mănâncă picioarele

mă întorc în odaia întunecată

unde o colonie de lilieci

și-a atârnat în mine o peșteră

Apărarea cetății

printre nori

pentru foarte scurt timp

se zărește peretele unei căsuțe albastre

pare să aibă și zăpadă pe acoperiș

pe poartă

un câine se năpustește să iasă

cu o cămașă în gură

„nici durerile pe care mâna

sau piciorul

le simt în somn

nu sunt al noastre”

 

Ecranul de mătase

soarele a rămas peste deal

agățat în mâna unei sperietori

în fiecare oraș poți întâlni pe o stradă

o lesă goală

în urma căreia pășește o pereche de bătrâni

 

 

Asfințit sculptat

lumina lămpii mele se scurge încet prin pereți

știu

că dincolo o așteaptă valurile

cu gulere de spumă albă

pe care le face vântul

nu vreau s-o opresc

va intra singură într-un bloc de piatră

de unde va mai ridica uneori storurile

astăzi soarele a răsărit de trei ori

și nu mă mai pot dezlipi de la fereastră

 

Lan de secară privit

într-o noapte de sânziene

 

lumina care se cernea prin fereastră

părea un capac de coșciug

iar noi stam de o parte și cealaltă a lui

pe acoperișurile caselor din preajmă

fumurile erau

tineri învățători în uniformă de cioclu

și țineau în mâna întinsă

pahare

și bucăți de săpun marmorat

mă surprind îndreptându-mă către ei

cu un țigaret din lemn de trandafir

de la o vreme

soarele e o sită

prin care trece vântul

Cătunul

e o gară din care pleacă o trupă de studenți

pe o șină de fier

și-au tras umbra șubredă sub picioare

un om fără mâini a salutat toată ziua

cu draperii negre de ciori

din ochii albaștri ai unei fetițe

doi câini se aruncă în gol

cu limbile scoase

alergând după un fluture

într-o dup-amiază am părăsit

o veche fotografie de grup

Viață frumoasă

astăzi în zori

împreună cu mine

ai privit pe fereastră

în stradă

oameni cu paltoane aveau fața neclară

ca o inscripție de pe care dai ezitant

puful de scaieți la o parte

două semințe negre eram

peste care a crescut un măr

tu vedeai

lumina de lună

și umbra ei înaltă

stând în picioare

pe cai în galop

De-a lungul vremii

sufletul tău s-a uscat la un balcon

ce dă către mare

trupul vine cu mâinile pline de flori

și presărându-le

face un covoraș

tu

la un capăt al lui

iar eu

la capătul celălalt

să ne punem frumos sandalele în picioare

cum stăm alături

prin păr au și început să ne furnice gângănii

se aude liftul urcând

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 7-8]