Alexandru Vlad – Fotografii cu autorul

alexandru vlad 3

Notă: Fără să fie un exemplu clasic al textualismului (la fel cum nici scriitorul n-a fost niciodată un entuziast definitiv al acestuia), Fotografii cu autorul e o povestire în care realitatea scriiturii se desfășoară în paralel, cel puțin în prima ei jumătate, cu aceea a materialului epic propriu-zis. Dinamica ei prin excelență reflexivă, însă, mai sensibilă la procesarea proceselor interioare ale personajelor și lipsită de tentații ludice sau experimentale de orice fel, circumscrie un text care prin coordonatele lui tematice și stilistice poate fi asociat primei perioade de creație a autorului clujean, aceea a volumelor de proză scurtă Aripa grifonului (1980) și Drumul spre Polul Sud (1985).

(Andreea Pop)

***

Cele două fotografii zăcuseră printre scrisori vechi și mi-au trebuit douăzeci de minute bune până să le găsesc. Tânărul acela cu fular interminabil în care își înfășurase nu numai gâtul, ci și pieptul firav, mă privea contrariat și disprețuitor: posedam două poze care mă arătau împreună cu scriitorul Nicolae Hales, iar eu le rătăcisem printre ilustrate și plicuri vechi, unele de un roz desuet, sau poate nu voiam să i le dau. Până la urmă le-am scos, cu margini zimțate ca niște timbre mari, nu grozav de reușite, ne arătau pe amândoi uitându-ne direct la aparat, aproape cu intenția – se vedea – de-a ne ține de mână. Una era făcută chiar aici în sat, marginea rotundă ca o calotă întunecată a pădurii se recunoștea. El în costum gri și cu cravată, eu dezagreabil de ponosit, lumina era proastă, probabil era vreme de ploaie. Cealaltă ne arăta într-un local, nu aveam mai mult de douăzeci și trei de ani – o fotografie făcută de unul din acei fotografi insistenți care de multe ori te fotografiază înainte de a consimți, apoi se apropie să-ți lase numele și adresa pe un carton gol de carte de vizită. Avea contururi supărător de clare, un contrast exagerat. În spate se vedeau fețele întoarse ale celor de la alte mese, surprinși de blitz. Pe spatele lor scria doar două date: 12.V.1964 și 7.VIII.1968 pe cea anterioară și campestră. Sunt bune, zise oaspetele meu, date biografice. Apoi mă întrebă derulându-și fularul dacă pot să-i furnizez și alte date („Ceva inedit”, și-mi făcu cu ochiul). Nu aveam nimic de adăugat. Mă asigură că-l trimise după ele Hales și evident mințea. Hales trebuie să fi uitat, de pe anumite poziții se uită mai ușor de cele două poze ocazionale.

            L-am condus până la poartă, căci se temea exagerat de mult de câinele meu care lătra tare, doar pentru că-și găsise pe cineva la care să-i fie teamă. Se împiedică de poartă, dar se reculese și se învioră văzându-se în stradă. (Mi s-ar putea reproșa o mulțime de lucruri: că reneg prietenia ce am avut-o odată pentru Hales, dau o replică necinstită admirației pe care toată lumea observa că i-o nutresc sau chiar că desanctific actul misterios al creației. Dar știți de ce sunt în stare cei care nu au renunțat, sarcasmul și satisfacția cu care distrug un lucru pe care nu l-au putut finaliza. Nu vreau să scriu despre mine care am renunțat, nici să arăt motivele pentru care am renunțat. Este considerat indecent să scrii despre renunțare – o înfrângere e cu totul altceva –, așa cum e indecent să scrii amănunțit cum ajungi la concluzia că propriile rufe sunt murdare. Sunt de acord, dar cu o singură excepție: când cineva poate să învețe ceva din actul tău, acuzația e neavenită. La urma urmelor, sunt pline redacțiile de redactori care ar fi vrut să fie scriitori.)

            Nicolae Hales avea obiceiul de-a se privi des și ca din întâmplare în oglindă, dimineața mai stăruitor în piesa mare, cu ramă, din perete, de parcă ar fi trebuit să facă cunoștință cu sine înainte de-a începe o nouă zi, pe masă avea întotdeauna una uitată, pe stradă își privea imaginea hieratizată în sticla vitrinelor cu textile, iar seara înainte de culcare își vedea părul dezordonat și ochii obosiți în aceeași oglindă cu ramă din perete. Era probabil nemulțumit de înfățișarea lui și aceasta ca și setea – necesitate ce nu poate fi satisfăcută o dată pentru totdeauna, îi cerea mereu să se privească în oglindă. Nasul puternic și bine format ajunsese să și-l asocieze cu o legumă, iar ochii săi rotunzi erau negri ca mura. „O astfel de față trebuie să fi fost plină de sugestii pentru începuturile lui Arcimboldo”, se gândea el necruțător, dar asta îl făcea ca peste o jumătate de oră să caute iar suprafața reflexivă a unei oglinzi (aici trebuie să mă temperez, Hales era întotdeauna ceea ce se poate numi un bărbat frumos și ceea ce am spus despre el mi s-ar potrivi mai degrabă mie. De aici trebuie reținut doar faptul că se examina des în oglindă, ceea ce putea fi doar un gest copilăresc. Mai departe urmează un pasaj despre oglinzi care acum îmi pare inutil, dar, ciudat, pasajul îmi amintește de caracteristicile scrisului său, așa că îl prezint aici: Oglinda e o invenție simplă, dar la nivelul său infernală, parcă deținând în secret cheia labirintului lui Leonardo. Complicând cu un spațiu în plus – suspectat de a fi ideal, invers sau vrăjit – viața oamenilor, speriind și atrăgând pe sălbaticii din triburile pentru prima oară vizitate de europeni, folosite de pictori – Tițian, de exemplu – pentru a-și corecta până la perfecțiune tablourile, necesară femeilor pentru a-și provoca un virtual proces de eugenie, oglinda și-a constituit mitul încet. Continui după cum urmează:) Deși în parte străin de toate acestea, pentru Nicolae Hales probabil oglinda avea subtilitățile ei pe care le evalua cu pricepere. Există oglinzi mai puțin dure, au mercurul învechit și pe jumătate oxidat de umezeală care-ți prezintă chipul mai obosit, stilizat, parcă sticla ar executa un mic retuș filtrând asperitățile imaginii. Nu era vorba de narcisism, pentru că dacă Narcis își privea imaginea inconsistentă în apa izvorului din încântare de sine, Hales o făcea din nemulțumire. I se spunea mereu că atunci când a fost mic era foarte frumos și privea crispat pozele din albumul familiei puse în ordine cronologică ca să vadă cum frumusețea și liniștea de pe chipul său dispar, liniile feței pierd echilibrul de la început, fruntea devine prea înaltă, trăsăturile crispate ale ochilor dovedesc nesiguranță, i-ar fi plăcut ca și să se știe asta, chipul său plăcut să fie ca o mască pentru nopțile de nesomn la masa de scris, dezamăgirile în fața propriului text care urmează după primele corecturi etc. Mai precis decât oglinda, relațiile sale cu fetele îi aminteau că înfățișarea lui nu avea nimic plăcut, nimic remarcabil. Mergea cu alții pe stradă, chiar și cu mine, și vedea cum privirile fetelor treceau peste chipul lui pentru a se opri în ochii celuilalt. Dar în schimb se dovedea un teoretician remarcabil:

            – Glezna trebuie să fie subțire, precis sculptată, doar așa frumusețea piciorului va dura. Te înșeală o frumusețe momentană și vezi că a așteptat doar căsătoria ca să înceapă să se îngrașe.

            În această situație, comentariile sale erau pline de sarcasm, iar sarea glumelor sale mai amară ca sarea de Bazna. Observa că toate preferau tinerii înalți, în cămăși T, cu fața de o „relaxare suspectă” (cuvintele lui), dar că la eventuale anchete aproape toate completau în chestionare că vor tineri inteligenți și statornici, trăsături care implicit se transformaseră în calitățile sale de bază. Succesul la femei poate fi considerat, de cine își permite, neglijat, dar o adolescență generoasă lipsită de posibilitatea de a-și dărui dragostea va reacționa, va acumula scepticism care mai târziu va fi greu de explicat de unde vine. Și astfel se considera neîndreptățit, nutrind poate gânduri de răzbunare. Poate că nu e chiar adevărat, dar în volumul său apărut mai târziu, „Sentimente premeditate”, rar apăreau personaje feminine, neglijate sau chiar ignorate de erou, iar mai târziu a cultivat nuvela fără niciun personaj feminin și volumul se termina cu o nuvelă de vânătoare și două de război. Dispăruseră minunatele pasaje de dragoste de la început. Se aștepta să fie acuzat de misoginism (s-ar fi bucurat, chiar), dar cronicarul literar al revistei „Astra” îl dezamăgi, găsi sensibilitate deosebită și farmec în prezențele feminine descrise cu reținere, ceva ce le apropia de ideal, și Hales în furia lui îl acuză de sarcasm, de … (Cuvântul lui Hales desigur a fost excesiv).

În seara aceasta ieșea în oraș pentru că trebuia să se întâlnească cu mine. Ne cunoscusem doar în seara în care trebuia să citim la „Armonia”, dar de atunci ne vedeam aproape zilnic. Ne purtam fiecare cu celălalt, după câte îmi amintesc, de parcă am fi făcut o cucerire. Îi plăcea probabil la mine ceea ce în aparență ne deosebea, acel atribut de-a mă îmbrăca neglijent, de-a atrage atenția fetelor frumoase și lipsite de inteligență care au frecventat întotdeauna adunările literare. Mă credea o energie frustă, dar puternică, răzbătând în fraze și discuții, când cu mândrie ridicam din umeri la anumite titluri și spuneam că nu mă interesează. Eu observam eleganța lui un pic monotonă, dar evidentă, liniștea cu care privea agitația din jur și care, desigur, necesită siguranță, preocuparea de-a găsi un cuvânt neașteptat pe care-l prevestea o ușoară bâlbâială.

În oraș cobora noaptea, dar cerul mai întârzia luminat de-o lumină care în absența soarelui părea stinsă de un reostat, pe suprafața lui sensibilă ca o membrană vie două avioane își înscriau urma subțire cu argint incandescent, iar la capătul firelor cele două puncte luminoase păreau cu desăvârșire celeste, intensificându-și strălucirea pe măsură ce coborau. Hales avea o senzație de o fericire nemotivată care îl surprindea și pe el, obișnuit să-și păstreze în singurătate o anumită tristețe, un fel specific de marasm, care acum era violată de această senzație necontrolată izbucnită din interior. Senzația de fericire odată instaurată, se gândi s-o exploateze: își vedea vechile visuri ajunse-n împlinire, drumul său în viitor ca o linie fosforescentă pe cer, subțire și precisă, o senzație de încredere și plenitudine se sedimenta în siguranță. Sentimentul deveni apoi mai grav, o bucurie fără pic de zâmbet, căutând să-și formeze un nucleu la jumătatea distanței dintre inimă și minte, acolo unde Pitagora zicea că se află sufletul. Această bucurie de-a trăi pe care omul o are este însușirea lui cea mai importantă, echivalent natural pentru simțul humorului, resort pentru spiritul de conservare și cea mai activă neliniște. Hales deveni meditativ, cum am spus – fără niciun pic de tristețe, și ajuns pe pod se opri să privească apa Someșului. Undele pierdute în întuneric smulgeau câte-o strălucire galbenă de rădăcină putredă, strălucea solzoasă ca arama bătută de ciocanele orfevrilor, grosolan polizată, adunând răceala nopții. Ridică privirea și se uită de-a lungul străzii care mergea până la gară. Orașul acesta i se părea frumos, cel mai frumos din lume.

Întârziase cu un sfert bun de oră, dar era sigur că îl voi aștepta, mă zări chiar la masă și-mi făcu semn; simțea admirația cu care-l privesc câteodată și asta îl măgulea, îl făcea chiar să se simtă mai stăpân pe sine și pe ceea ce discuta.

Nu discutam des despre dragoste și discuția care urma după o jumătate de oră era o excepție și asta pentru că eu mă socoteam fără experiență, iar Hales spunea că unul experimentat nu discută despre asta deloc, dar totuși acum face o excepție.

– În dragoste sunt absurd de pretențios, îmi spunea el mie, care simțeam magnetismul unei realități care refuza să se releveze doar prin cuvintele lui Hales, aș dori pe cineva care n-are nevoie de mai multă dragoste decât pot eu oferi și să nu-mi dea mai multă decât pot să primesc.

Mi-am aprins țigara, deși eram nefumător. Dragostea, așa cum o vedea Hales, urma să fie o mezalianță fadă, semn al mediocrității.

– Ai găsit femeia potrivită, l-am întrebat.

– Nu, dar mi-am dat seama de altceva: că de fapt fiecare facem eforturi de-a cunoaște dragostea ca fenomen, ne observăm propriul comportament în afecțiune, dorim acest lucru.

Interveni chelnerița care ne aduse două cafele în cești neobișnuit de mici, aburinde, și am fost brusc frapat de frumusețea ei, picioarele zvelte, uniforma cochetă a cafenelei care-i dădea un aer de stewardesă, pieptul voluntar, capul mic încadrat de șuvițele cu grijă frizate, apoi m-am văzut privit direct de ochii ei verzi și mi-am dat seama că femeile sunt toate la fel la un anumit punct pe drumul de-a fi foarte frumoase și că Hales, vorbind, s-a depărtat prea mult de lucruri. De altfel, acesta îi spunea ceva chelneriței care râdea și nu am mai auzit cuvintele, surde din cauza efortului de-a mă gândi.

– Dragostea nu este o stare, este un sentiment cinetic. Aș vrea să cunosc și să mă îndrăgostesc de-o fată pe care n-am mai văzut-o, dragostea și cunoașterea să progreseze sincretic, chiar să se suplinească. Dragostea e dublată de un sentiment de prietenie, procent platonic conținut în sine, care o frânează, stabilește măsură, reține bunul simț, domolește efervescența inițială a flirtului, face să devină obsesivă responsabilitatea în fața perspectivei, dăinuie ca drojdia după ce elixirul s-a consumat. Prietenia se află mai aproape de conștient decât dragostea, de aceea nu-mi plac femeile cultivate, intelectuale și sofisticate. Relațiile cu ele devin nu platonice, ci mai rău – plotinice. Îmi plac altfel de fete, de exemplu chelnerițele, simple, așteptându-și norocul, obligate să străbată străzile spre casă la miezul nopții, încercând să nu-și facă despre viață o părere intimidantă. Frumusețea le e necesară ca să facă față propriei vieți și dragostea cu ele nu e prietenească, rațională, dublată teoretic.

Chelnerița se învârtea sub ochii lui ca o dansatoare în cercul de lumină al reflectorului. Hales îi zâmbi și ea se apropie imediat:

– Doriți ceva?

– Nu, mulțumesc, spuse și roși. Se gândea dacă am observat că s-a tulburat și nu întoarse capul spre mine. Dacă ar fi fost singur i-ar fi spus: „Da, aș mai dori ceva.” „Poftiți.” „Să te aștept după ora închiderii.” „Asta nu mai intră în drepturile dumneavoastră.” „Nu, dar e unul din drepturile tale.” Fata ar râde și ar pleca privirea. El ar înclina din cap întrebător, iar ea râzând ar alerga în bucătărie.

Chelnerița trecea pe dinaintea lui privindu-l și el își aduna curajul s-o măsoare din ochi, foarte frumoasă și cu fusta scurtă, poate singură. Se strădui probabil să se viseze cu ea undeva într-un loc unde erau numai ei doi, ea râdea și el îi spunea acele cuvinte scurte pe care oamenii niciodată n-au reușit să le facă mai lungi, mai cuprinzătoare, mai reușite, nu izbuti și se întoarse înapoi la cafeaua dinainte și la discuția plictisitoare cu mine.

În bucătărie chelnerițele vorbeau:

– Crezi că n-a observat c-o faci intenționat?

– Ba da, dar nu va putea fi sigur.

M-am arătat atent să-l ascult în continuare, văzând cum trage aer în piept, aprinzând ultima țigară din pachet.

– Dragostea și sexul sunt modalități de cunoaștere, de aceea nu o dată cunoașterea carnală anulează curiozitatea sentimentală sau sexuală. Cei care au reușit să le amestece de fapt le-au alterat pe fiecare, ajungând inevitabil la un punct de criză în una din direcții.

Am recunoscut câteva din sentințele lui în cartea pe care a scos-o cu câțiva ani mai târziu, rostite mereu de unul și același personaj.

De spiritul său de prozator Hales a fost conștient devreme, dacă nu prea devreme. Citea singur retras în una din mohorâtele săli ale internatului de băieți și citea cu ambiție prozatori dificili și se oprea la mijlocul paginii angajate în analiză și încerca să vadă cum ar continua singur, își imagina fraze la fel de complexe ca ale autorului, până când disperat simțea că pierde teren, nu rezistă tensiunii, fraza își pierde densitatea, platitudinea se instaurează lamentabil și sfârșea de bună credință prin a avea doar un sentiment de admirație sinceră pentru pagina din fața lui, admirație conștientizată prin formula „aș fi vrut s-o scriu eu”. Desigur, nu lipseau momentele de certitudine, tari ca alcoolul, amețindu-l puțin, dar perisabile. Simțise atunci, cu câțiva ani în urmă, necesitatea debutului cum ar fi simțit niște crize de apendicită, și prima recenzie i-a fost aproape dictată de Iancu Nestor și trimisă urgent la tipografie, primind astfel un impuls după aproape doi ani de anticameră zadarnică. Rar își amintea episodul în întregime și atunci fără voia lui, sau chiar împotriva voinței lui și, ca să nu ajungă o obsesie, a început să-l îndulcească: un dialog întreg ar fi avut loc între el și Nestor înainte, iar dictarea s-a transformat în câteva îndrumări de bază. Întreg volumul „Sentimente premeditate” l-a înmânat lui Criveanu câteva luni mai târziu, luni obositoare de bătut la mașină, preluarea obstinată a unei pagini de trei, patru ori până ieșea fără greșeală și până când degetele lui nu mai aveau putere nici să țină țigara, amorțite ca de anestezie. Au trecut alte trei luni până când Criveanu i-a dat să-l dactilografieze iar în patru exemplare și ținând cont de recomandările sale. Cartea apăruse având pe ultima copertă următorul text, atrăgând atenția pe albul lăcuit:

„Tânărul prozator Nicolae Hales (are doar 23 de ani) s-a născut pe meleaguri ardelene și aceasta este evident pentru lectorul experimentat. Eroii lui Nicolae Hales complexisează situațiile și trăirile pentru consumarea lor totală (inclusiv în variantele imaginare), aceasta în căutarea integrității și sub semnul aspirațiilor lor umane.

Să-i spunem astfel tânărului prozator Nicolae Hales AVE, amintindu-i însă și că speranțele noastre în el sunt destul de severe. I. Criveanu. Cluj+N.23.IV.1971”.

Mi-a mărturisit într-o zi ce credea despre mine, greu de suportat undele clade și revărsate ale unei astfel de prietenii. Se simțea atras de firea mea greoaie, considerând că-mi maschez perfect incertitudinile, de felul în care îl ascultam pe el când vorbea, lucru rar la cei care scriu îmboldiți de viciul cuvintelor până la consumarea totală a subiectului, propriile mele cuvinte – zicea el – rare și cu greu găsite, dar consistente poate datorită acestui efort. Cunoștea acest tip de om: născut la țară și cel mai inteligent în sat din generația lui, copilăria plină de excese înăsprindu-l, luând școala aceea de opt clase cu profesori suplinitori în serios, cărțile citite la întâmplare și cu un efect greu de prevăzut, prima dragoste durând mult și obligându-te la integralitate (totul se păstrează în limitele satului tinzând spre esențializare), liceul desigur la Cluj cu nesiguranțe depășite printr-un uimitor simț de conservare, vigoarea aceea atavică nelăsându-l să-și facă prietenii, vacanțe discordante și chinuitoare de un farmec înăbușit, de tranziție, totul așa cum le poți găsi în jurnalul penibil al lui Pavel Dan (N-ai ținut și tu un jurnal?). Lipsa mea de aderență totală la viața citadină îmi dădea poziția ambiguă, dar la urma urmelor privilegiată, de arbitru, cenzurându-mi propriile trăiri, înțelegând totul cu o obiectivitate exterioară (!), crispată câteodată. Semnul meu distinctiv e lipsa unui spațiu propriu, securitar, și asta explică acea introvertire care mi se citește în ochi. (Nu recunosc nimic din toate acestea, un portret liric pe care doar un prozator putea să mi-l facă).

Când plăti, Hales îi spuse câteva cuvinte chelneriței, care zâmbi, și apoi când mă ajunse din urmă îmi spuse că el în această seară va mai trece pe aici. După ce ne-am despărțit, doar la câteva minute după aceea, l-a întâlnit pe Criveanu singur pe stradă, ar fi vrut să facă câțiva pași pe lângă el, dar Criveanu nu l-a poftit.

– Bună seara, îl salută el, blestemându-se în gând pentru lipsa de dezinvoltură.

Criveanu simți emoția din glasul celuilalt și-l privi cu luare aminte. Emoția de orice fel îl atrăgea. Discuția ar fi putut avea loc așa, se gândi Hales câteva minute mai târziu, și între el și Criveanu avu loc următoarea discuție imaginară: „Bună seara.” „A, tânărul prozator Hales.” „Sper că s-a sedimentat în dumneata întâmplarea de la acea întâlnire cu cititorii. Se pare că acesta este raportul real dintre numărul celor care scriu și celor care citesc în acest oraș.” „Dumneavoastră îl cunoașteți mai bine.” „Da, dar cu dumneata va fi mai darnic dacă vei ști să-l accepți.” „Poate că ar fi mai bine să plec pentru o vreme.” Criveanu ar zâmbi și ar face primul pas să plece: „Când crezi că ce mai ai de învățat nu-ți va folosi, du-te…” „Bună seara.” Ultimele cuvinte ale lui Criveanu îi păreau ambigue. Hales reuși să vadă în imaginație capul înclinat al lui Criveanu în semn de salut. Se întoarse înapoi trecând peste același pod și se opri în preajma cafenelei plimbându-se și având grijă să nu intre prea mult în lumina puternică a vitrinei. Așteptarea este un act magnetic, unul așteaptă, celălalt știe că este așteptat, un proces de atracție declanșat și prelungit prin virtutea situației până la a deveni chinuitor, strada era aproape pustie, deși nu era mai mult de nouă și jumătate și îi era teamă că s-ar putea să-l vadă cineva cunoscut și să-l întrebe nedumerit ce caută aici la ora aceasta, pe cine așteaptă, și el ar fi obligat să mintă. Reuși să se detașeze și să se scruteze cu atenție de undeva din exterior, cum te-ai uita la imaginile proiectate pe un ecran improvizat, și să se vadă pășind încet prin fața vitrinei luminate așteptând o chelneriță, și brusc avu voluptatea ridicolului. Se apropie mai mult de vitrină și văzu fata spălând pe jos, de abia o recunoscu în primul moment șocat, frecând cu putere și cu mișcări dizgrațioase și desigur era pusă la corvezi fiind cea mai tânără, se vedea că era obișnuită să nu le considere umilitoare. Hales se despărți de vitrină și se gândi chiar să plece, dar gândul că va reveni în celelalte zile și această situație se va repeta sau prelungi îl făcu să rămână. Dacă ar fi făcut câțiva pași mai mult ar fi ajuns la fișierul pe care își putea citi numele alături de al lui Crivescu și Iancu Nestor, anunțând întâlnirea care avusese loc cu o săptămână înainte, dar nu putea să se depărteze. Văzu că de cealaltă parte mai așteaptă cineva, un bărbat mai în vârstă, probabil soțul casieriței și aceasta îl irită și mai mult. Ceasul său arăta zece fără un sfert când ieșiră toate în grup, râzând, apoi auzi clinchetul cheilor și ieși în lumină să fie văzut. Ea veni direct la el după ce le salută pe celelalte, era surprinzător de alarmată acum după ce se schimbase și-l luă de braț un pic demonstrativ și Hales, stângaci, simți în spate privirile avizate ale celorlalte în timp ce încerca să pășească cât mai natural.

– Deci m-ai așteptat?

– Da. Am făcut rău?

– Tu știi, zise ea, și pe el îl surprinse neplăcut acel „tu” atât de repede găsit, apoi îi făcu plăcere.

Cetățuia pare un loc pentru trăirile extreme: aici vin tinerii care pentru prima oară au siguranța că fata care îi însoțește nu le va refuza inițiativa, și aici sus, cu tot orașul la picioare, au curajul s-o sărute pentru prima oară; tot aici vin cei care sunt singuri și se simt aici și mai singuri, speră chiar să nu întâlnească multă lume și mai ales să nu întâlnească perechi, în orice caz pe nimeni cunoscut. El ar fi dus-o în altă parte, dar ea dădu din cap cu hotărâre:

– Să intru acum în alt local? Nu, nu am niciun chef și cred că toată viața nu voi avea.

Hales putea spune că nu cunoaște fata care urca scările pe alocuri luminate, și asta pe lângă un anume trac, îi dădea o senzație de integru și neconsumat, cum ai sâmbăta când știi că niciun moment din partea liberă a săptămânii n-a trecut încă, toate urmează, și conștient de timp, nu vei lăsa nicio secundă nesavurată. Era chelneriță și asta parcă degaja ființa ei de acele false inaccesibilități cu care știu femeile să se înconjoare și cărora el le-a căzut mereu victimă ca unor plase protectoare, fragilă, dar veșnic eficace. Frumusețea ei probabil își cere câteodată drepturile vanitoase, un fel de crize de supraevaluare în care visează să fie artistă de film, imaginea este pentru ele esența frumuseții, sau să se îndrăgostească de ea (era greu de găsit cine anume și Hales probabil își imagina pe cineva care ar fi opusul său) un bărbat mai în vârstă, dragostea lui fiind copleșitoare, un pic exotică, conștientă, ca orice împlinire. Femeia, se trezi el brusc generalizând și încercând pe calea cea mai aridă să ajungă la regiunea secretă a lucrurilor (gândul de fapt spunea „femeia aceasta”) e dușmanul meu, poate reversul a tot ce vreau să fac, mărginită și orgolioasă, dar în același timp de-o frumusețe care mereu o ține deasupra mea, o combinație neonestă. Gândul îi alerga pe urmele vagi ale unor imagini insuficient întreținute, la acele îndoielnice reviste suedeze, la frumusețea ucigătoare a femeilor de acolo, care nu era egalată decât poate de abjectul gestului, chinuitoare această dilemă, periculoasă, făcându-te să te întorci la jumătatea drumului, acolo unde e cel puțin suportabilă.

Ea se speria la fiecare tufiș care își arunca umbra peste alee și frica aceea a ei – chiar disimulată – era dovada cea mai pură a feminității, era emoția vie și permanentă de acolo, din sufletul ei, care pâlpâie singură și pe care numai femeia o are, gestul de a-l prinde de mână a fost quintesență a sincerității și a grației de care nu poate fi nici ea conștientă și pe care nu le va putea renega, cum nicio sinceritate deplină nu mai poate fi renegată. Umărul ei care l-a atins și degetele simțeau necesitatea cenesteziei comune, miracol lent cu nebănuite culmi, ochii ei i-au căutat pe ai lui în întuneric și probabil le-a intuit căldura. Simțurile lui neputincioase de-a constitui esența o percepeau pe rând: mirosul parfumului care se detașa ușor de trupul ei, menținându-se aproape ca o mică atmosferă, respirația ei ritmată în efortul de-a urca scările de piatră era abur cald și invizibil intrat în circuitul chiar esenței ei, sărutul ei pe care buzele lui nu-l primiseră, dar care-l gustau aprioric chinuite de inefabilul surogatului și cuprinse de febră, ochii verzi și mari cu heraldica lor: pe un câmp verde aur și aramă, sânge ruginit pe care iarba îl soarbe în patima ei umbrită și răcorită de umezeala genelor. Genunchiul ei aproape, cum stăteau pe bancă, suplețea coapsei dezgolite și puterea ei, firele negre și scurte, afrodiziace, înclinate pe mătasea pielii ce-și prevestea miracolul prin căldura fină ce-o izola și pe care dosul palmei lui o simțea electrizantă.

– Nu trebuie să vin cu tine?

– De ce? întrebă el surprins și concomitent convins că întrebarea lui e prostească. Vocea fetei nu conținea niciun regret – ideea că a făcut o greșeală de nerecuperat de care se arăta acum îngrijorată –, ci rostise cuvintele pe un ton egal, aproape contemplativ, dispusă să ispășească.

– Cum „de ce”? Consideri firesc ca eu să vin cu tine aici în întunericul acesta doar pentru că m-ai așteptat o jumătate de oră? Ai mai procedat des așa? întrebă ea insinuant.

– Nu, făcu el gustând noblețea sincerității. Își dădea seama că îndrăzneala lui de-a o aștepta a fost enormă și faptul că ea nu l-a refuzat îl dezorientase, precipitase prea mult lucrurile, îl aruncase aici în întuneric cu ea fără să știe măcar cum o cheamă și acum se străduia să-și revină și să stăpânească lucrurile. Dacă ea n-ar fi venit, lucrurile ar fi fost în alt fel frumoase: s-ar fi întristat, desigur, ar mai fi încercat poate în alte seri, localul ar fi devenit pentru o vreme localul lui preferat și pe ea ar fi admirat-o nesatisfăcut cum se mișcă cu dexteritate, ar fi prelungit un joc subtil de zâmbete și priviri diluându-l ca să dureze circumscriind împlinirea. Apoi se gândi să o întrebe cu seriozitate: ai poate un prieten care s-ar putea supăra?

– Nu am niciun prieten, spuse ea cu o nuanță precisă de tristețe și uitându-se înainte spre luminile multicolore ale orașului prelungindu-se ca niște morene undeva spre gara Apahida. Am avut unul până acum trei săptămâni.

Hales tăcu un moment dezorientat, apoi insistă:

– V-ați certat?

Ea îi puse o mână pe genunchi cu aceeași naturalețe cu care îi spusese înainte „tu”.

– Tu ești un băiat deștept. Ce zici, o să-i pară rău?

El râse premeditând un compliment pe care l-ar fi vrut mai puțin rigid.

– După o fată ca tine, atât de frumoasă? Întotdeauna.

Ea clătină din cap neîncrezătoare și transpusă:

– Eram prieteni de șapte luni de zile și câteva săptămâni. Făceam și baie împreună…

Rămăsese nemișcată cu coatele pe genunchi și poate îi dăduseră lacrimile. Hales se gândi că a scăpat momentul când își pusese cotul pe genunchiul lui ca să o prindă de mână. Poate ar fi fost momentul s-o îmbrățișeze consolator, cum probabil ea se aștepta, dar se mărgini să-i culeagă un fir imaginar de păr de pe mâneca scurtă a bluzei.

– Știi ce aș vrea să știu neapărat? și se întoarse spre el cu tot corpul. Aș vrea să știu dacă în secret îi pare rău. Aș vrea să-i pară rău și să-și dea seama mai târziu ce greșeală a făcut. Și bani îi dădeam, pentru că el nu avea aproape niciodată bani; eu plăteam și biletele la film. Și s-o vezi pe cealaltă, una blondă pe care o cunosc mulți băieți, au venit ei și mi-au spus, dar lui nu-i pasă.

Hales încercă să și-l închipuie, înalt, bine făcut, cu priviri impertinente și conștiente de calitățile lui fizice, mergând împreună la cinematografele acelea periferice și aglomerate unde rulau veșnic filme cu cowboys.

– El nu lucra nicăieri?

– Ba da, la fabrica de cazane mici. Îl așteptam la poartă când ieșea…

Desigur, se gândea Hales perplex, s-o fi plictisit de ea și o fi părăsit-o, deși în acel moment i se părea de-a dreptul imposibil ca cineva să poată părăsi, cu un motiv sau altul, o fată care îi părea încă atât de frumoasă. Îi examină linia fină a profilului, coborî privirea până la brațele lăsate pe genunchi. Simțea atât de acut această abandonare a lor pe genunchi de parcă ar fi fost mâinile lui. Frumusețea se percepe ca o senzație de durere, poate durere că nu suntem frumusețe – tragicul exteriorului. Tuși, nefiind sigur pe voce, aceeași lipsă de dexteritate care-l exaspera, apoi se lansă în următoarea demonstrație:

– Câtă vreme e cu cealaltă, nu-ți va simți lipsa, nu își va da seama că de fapt îi lipsești, dar când se vor certa peste câteva săptămâni, i se va părea că ea dă multă atenție altcuiva, îi va spune că tu erai mult mai bună, își va da seama și el de aceasta. Vei reveni mereu în discuțiile lor ca termen de comparație imediat ce-l va nemulțumi ceva și treptat balanța se va înclina de partea ta. Părerea de rău va crește alimentată din sine până când într-o zi te va căuta. Tu probabil o să-l ierți.

Aici ar fi încăput și el ca înșelat. Ea clătină din cap:

– Nu. Dar aș vrea să vină și să-i spun… Nu-și termină vorba și rămase așa cu mâinile pe genunchi. Hales își dădea seama că totuși o astfel de legătură împlinită domestic ar fi destul de greu de purtat, cel puțin pentru sine. Dar n-ar avea puterea s-o părăsească, ea rămânea la fel de frumoasă orice s-ar fi întâmplat, permanent tentantă, și atunci cum îți mai poți premedita actul părăsirii dacă tot o mai dorești? Cassanova, se gândi pentru moment, o lectură veșnic amânată. Trebuie să învăț de la el arta de a părăsi femeile.

Oare de ce s-o fi pieptănând astfel și are de gând să lungească mult povestea despre idiotul acesta, se gândea ea.

– Ești foarte frumoasă, îi spuse brusc ca o incizie dureroasă prin propria ezitare.

Ea se întoarse spre el și-i zâmbi:

– Și tu spui c-o să-i pară rău?

– Foarte mult.

O prinse de mână cu un gest pe care-l voia spontan și i-o ținu așa pe genunchiul ei, savurând căldura piciorului. Dacă el, Hales, n-ar fi părăsit-o, poate că l-ar fi părăsit ea mai târziu. Are de fapt aceeași putere cu mine chiar dacă nu știe, vitalitatea, frumusețea și temperamentul ei se opun spiritului meu lucid și oferă independență, m-ar face s-o iubesc în continuare. Dragostea nu ne solicită neapărat în totalitate, dar simțurile pe care le reclamă ne anesteziază, reducând ființele noastre la acel teritoriu de „tranzit”, greu controlabil, un fel de oază în care mirajul s-ar fi suprapus direct imaginii. La el nu era vorba de dragoste, ființa lui era normală și atentă, devenită de-o sensibilitate chinuitoare în prezența ei. O putea privi toată din cap până în picioare fără să aibă pe ochi „cataracta Afroditei” și imaginea astfel nefiltrată îl chinuia; desigur totul ar fi putut duce cu timpul la dragoste când ființa lui ar fi cedat obosită și ar fi alunecat în acel glisaj care ne face să ne pierdem nu atât echilibrul, cât certitudinea lui și controlul perfect al relațiilor, compensându-ne cu fericirea întotdeauna atât de strâns condiționată de ființa femeii, dar aceasta ar fi necesitat timp și o anume ordine rituală a evenimentelor. Aici, în frigul de pe Cetățuie – se știe că frigul accentuează luciditatea –, o privea și-i auzea respirația, îi simțea mirosul părului și toate acestea ar fi trebuit să ducă la gestul mâinii sale, veșnicul gest care înseamnă începutul, dar care ar fi putut-o găsi străină de generozitatea lui, superficială și afectată.

Hales ar fi putut să pună mâna pe părul ei sau pe genunchi, iar dacă ea primește aceste gesturi, le recunoaște importanța și semnificația, ar fi putut s-o sărute. Dar se putea să nu le primească, să reacționeze altfel:

– De ce mă pipăi? Nu-mi place să fiu pipăită și nici nu mă așteptam la gestul acesta țărănesc. Și țăranii îl fac numai când sunt singuri.

Hales tresări pentru că aproape auzi toate aceste cuvinte pe care ea le-ar fi putut rosti indignată. Sau râsul acela al ei pe care l-a auzit acum a doua oară, poate că acesta ascunde taina ei mai mult decât oricare gest, cuvânt sau privire. (Fata râzând: Sclipesc ochii, necesitatea de-a râde căreia trupul i se împotrivește, izbucnirea râsului ca trăire maximă, extremă; să faci o femeie să râdă astfel e o victorie, frumusețea ajunsă de trăire e moment plenar, gura dezlănțuită mai mult decât în sărut, râsul act hermafrodit, zadarnica tendință de-a se opri, oboseala și convulsiunile râsului împlinit, lacrimile și pupila care-și revine, privirea plină de dragoste și recunoștință pe care ți-o aruncă; râsul act histrionic.) Ea făcu o mișcare de a-și elibera mâna și-l întrebă nerăbdătoare cât e ora, dacă e târziu.

– Unsprezece și jumătate, îi spuse Hales, disperat că nu-i în stare să-i spună în glumă și în mod absurd că-i ora nouă, spre exemplu, și ea să râdă rămânând. Încerca să creadă că abia acum s-a obișnuit destul cu el, întunericul și discuția i-au unit, și încerca s-o facă să mai rămână.

– Nu pot, spuse ea și se ridică în picioare și o simți hotărâtă să plece, ostilă chiar, refuzând mâna lui care o chema iar pe banca unde el întârzia, nemulțumită de ceva și reducându-l la tăcere prin această bruscă reacție a ei.

– Dacă vrei să mă conduci până la stație, îi mai spuse ea.

În drum spre casă încercă să nu se gândească la nimic, mai ales își impuse să nu se mai gândească la ea, asta ar fi ca un viciu, după care se hotărî să mai treacă totuși și în alte seri pe la același local, dar ea nu mai acceptă să fie așteptată și el nu ceru explicații. Când trecu peste canal simți răcoarea care însoțea apa peste tot cursul ei, apoi o luă pe niște străzi dosnice prost luminate care acum noaptea regăseau ceva din fosta lor atmosferă medievală. Când ajunse în parc, se gândi așa, într-o doară, ce efect ar avea niște hohote de râs la această oră din noapte. Faptul că era în apropierea teatrului îl făcu să-și aducă aminte de hohote de râs celebre și tăcu decent. Nu avea chef de somn și își aminti chiar cu o oarecare plăcere că acasă îl așteaptă cele zece pagini dactilografiate de corectat pentru azi și pe care hotărâse să le amâne. Făcea zelos corecturi și intervenții în text, folosea pentru asta cerneală colorată, și deviza lui aproape că era „niciun rând fără corectură” și marea lui plăcere consta în pagina aceea plină de săgeți și părți de vorbire neflexibile introduse printre cuvinte, dovada palpabilă a unei munci asidue și profesionale în laboratorul de creație. Privea cu suspiciune orice pagină fără corecturi sau cu intervenții puține și o mai parcurgea o dată cu privirea. Amână corecturile și schiță punctele unei povestiri în care un bărbat vede după mai mulți ani o cunoștință trecătoare, dar nu indiferentă, cu o luciditate și o rezervă dureroase, ea victimă a inerției lui.

Note din carnetul lui N. Hales

(1) Posedăm prin convenție ceva de fapt neposedabil.

(2) A stat prea multă vreme singur și femeile simt asta.

(3) Câinele lui Dosso Dossi a fost altfel îndrăgostit de Circe decât ceilalți și a fost transformat în câine fără ca măcar dragostea lui să fi fost înțeleasă. Armura goală poate fi a lui, dar n-o mai observă, relicvă inutilă, iar tristețea teribilă din ochii lui e tristețea omului care a pierdut, care acum înțelege femeia, știe totul, dar iremediabil prea târziu, e durerea dragostei sterpe și alterate care i-a rămas ca drojdia și durerea cenesteziei canine.

(4) Numai prozele mele cele mai bune le scriu. Pe celelalte le consum în mine autic (Criveanu).

(5) Inviolabilitatea clasicilor, neglijarea traducerilor de ultimă oră, scepticismul în fața debuturilor, sau chiar boicotarea lor, și alte forme de meschinărie literară.

(6) Care din marii scriitori la vârsta mea putea să fie mai valoros decât mine și de ce? Mai multă înzestrare de la natură? Prostii! Mai multă cultură? Ar fi în detrimentul unei cunoașteri nemijlocite, pentru că important e raportul, nu una dintre mărimi. Falsa timiditate și complexul în fața valorii altora nu fac decât să-mi diminueze forța.

(7) Ploaie dulce și subțire.

(8) Adevăratul prozator, cel care-și trăiește proza, e mediocru ca prozator.

(9) Ne prefacem că avem atâtea de ascuns.

(10) Observ câteodată ceva ciudat la scrisorile mele pe care le trimit acasă, la prieteni etc. Sunt scrise de parcă nu ar fi adresate unei singure persoane, nu au un caracter strict personal, câteodată nu sunt destul de sincere, deși nimic nu mă împiedică. Devin ele oare literatură?

(11) Literatura – L’esprit d’escalier.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 9-15]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.