Mulți scriu, puțini știu să și cânte. Și mai ales invers: unii interpretează operă, dar câți dintre ei au norocul să și înfăptuiască? Nu atât operă muzicală – deși nici asta nu e la îndemâna oricui –, cât mai ales literară. Iar ca să te apuci de amândouă, trebuie să ai, numaidecât, ceva în comun cu îndrăzneala. Și cu vocația… De a transpune muzical și de a reprezenta artistic. Cum a făcut-o și încă o mai face – cu talent și, poate de aceea, cu succes – Elena Dumitrescu-Nentwig.

Fostă (celebră) soprană internațională, actuală profesoară de canto, reputata senioară, astăzi în vârstă de 77 de ani, s-a arătat interesată, în plus, de arta scrisului: în romanul de debut, Naufragiații din Brăila (2014), în volumul Noi, romii și restul lumii și în culegerea de basme și povestiri, De răsfoit (amândouă apărute în 2015); cu deosebire, în cartea de față, publicată în 2017, la Editura Limes (ca toate celelalte). Cât e talent, cât e pură plăcere în îndeletnicirea sa, e greu de stabilit. Nu numai pentru că, e bine știut, măiestria naște satisfacție, ci și invers, pentru că, în actele artistice ale Elenei Dumitrescu-Nentwig, bucuria de a da viață – personajelor literare ori scenariilor muzicale – seamănă leit cu ceea ce, în general, se cheamă pricepere.

Adevărate sau imaginate, de întâmplat, s-au întâmplat…, zice autoarea despre poveștile sale în titlul prezentului volum. Și bine au făcut. Spre delectarea cititorilor (nu știu despre alții, dar mie narațiunile mi s-au părut agreabile). Și spre folosul literaturii, care se alege cu un nou povestitor. Unul din categoria rară a scriitorilor cu miez. Interesat poate nu atât de ceremonialul spunerii, de suprafețele limbajului (deși are dreptate Vasile Popovici când scrie, pe coperta a IV-a, că „deslușim aici un pas ferm de povestitor înnăscut, o inteligență a povestirii, cu necesarele surprize, o prospețime a percepției și o feminitate bine strunită, o plăcere a punerii în scenă și o respirație răbdătoare de regizor ce nu se precipită”), cât mai degrabă un condei dedat să întipărească în conștiința artei oameni și evenimente. Povești (sau măcar frânturi) de viață…

Una dintre ele – cu care se deschide volumul – este intitulată A fost prima dată când cineva mi s-a adresat cu „Domnișoară”. Se întâmpla la 4 ani. În ziua în care fetița descoperă că un dans cu Zâna fermecată (sub a cărei mască stă pitit un versat jefuitor) costă o pereche de „cercei de aur veritabil cu turcoaze”. Chiar și așa, va descoperi naratoarea mai târziu, „e un vis să fii femeie!”. Dacă nu atât pentru aplecarea sexului sensibil spre (fie ea și ieftină) cochetărie, măcar pentru hatârul bărbaților: „da, da, de aceea ei se și căsătoresc cu noi, pentru că vor neapărat să posede un exemplar unic și din cale-afară, cum suntem noi, 24 de ore din 24. Unii sunt atât de nesătui în admirația lor încât vor să aibă mai multe femei deodată. Ghinion! În Europa, haremurile sunt oprite prin lege. Dar bărbații au inventat alte posibilități și denumiri: o colegă, o prietenă, o amantă sau o metresă /…/”. Dacă nu, o „bomboană roșie pe colivă”.

Așa se simte tânăra cântăreață de operă – când nu chiar „cimpanzeul alb” –, odată ce realizează, în De ce este un milionar milionar?, că o familie avută din înalta societate o invită la ceai mai mult „ca să satisfacă interesul invitaților” (la rândul lor chemați în vizită spre a face gazdele impresie). Ceea ce, de cel puțin două ori, soții Koslovski au reușit: o dată, prin aerul lor de snobi și afișata șarjă comportamentală, a doua oară, când profesorul-doctor – de acord, poate, cu vampirul ce crede că „nicio femeie nu se mai lasă impresionată de serenade romantice, de poezii pasionale și ghirlande de flori” – îi împinge musafirei, „delicat în gură”, „cârnăciorul” preferat. „Un cârnat maro-roșiatic”, „care măsura maxim 12 cm”. „Ah! O delicatesă! Nu-i așa?, suspină el de plăcere /…/”. Nu la fel va simți invitata, care, deși recunoaște: „cârnatul silezian era bun”, se arată, nicidecum cucerită, dimpotrivă, scârbită. De grandomanie și, cu precădere, de bogătani.

 Inspirate de „bolile” secolului (prezent și trecut) sau, pur și simplu, plăsmuite, astfel de „tablete” literare, (pre)scrise de autoare cu umor, tratează (nu-i sigur că și vindecă) simptome ale lumii în care trăim: stângăcia femeii la volan, nepriceperea șoferițelor în ale mecanicii auto – noroc cu firea lor „descurcăreață”! –, întruchiparea bărbaților italieni drept „cavaleri de mare clasă” sau mita vamală de care se uza în comunism (toate în Veneția, Italia, grevă și puloverul galben din lână de cașmir); prea-puținul talent creator (Don Quijote și Guggenheim) deopotrivă cu drama artistului, care, oricât de înzestrat, se simte incapabil să atingă perfecțiunea creației divine (O poveste despre un pictor cu numele Franz); din alt unghi, câtimea de importanță pe care oamenii o dau – cel puțin de la Caragiale încoace – aparențelor în detrimentul esenței, superficialitatea omenirii și lipsa de profunzime a ideii, himera iubirii perfecte și lipsa pasiunii dintre soți, relațiile umane contrafăcute, oportunismul, abuzul de putere și încă alte câteva (în Ah, ce mă fac cu nenorocitul ăsta de dinte?).

„După părerea mea – explică un vampir –, nu mai există generozitate între oameni. Nicăieri! Dar toți se privează în felul acesta de binecuvântata nemurire. N-ar avea nevoie de operații de înfrumusețare, de masaje ori de pilule. O conservare absolut naturală prin alimentarea permanentă cu sânge proaspăt. La fel ca automobilul, care trebuie mereu alimentat cu carburant. Recunosc că nu este treabă ușoară să prinzi momentul oportun, deoarece căutarea de victime ia mult timp. Dar există și avantaje, faci tot timpul cunoștințe noi”. Iată, așadar, să trăiești mult și bine nu e imposibil. Cu condiția să îți surâdă vampirismul și să fii deprins a sorbi sângele poporului. Așa cum, pozând în smeriți izbăvitori ai națiunii, s-au hrănit, câteva decenii, vampirii comuniști. Despre ei și despre perpetuarea lor, prin victimele pe care le-au contaminat în timp, e vorba în mai multe dintre prozele scurte ale Elenei Dumitrescu-Nentwig. În ultima însă (Petrica și Nicu, ambasadorul din ladă), e surprinsă totodată, elocvent și pe larg, relația ambivalentă persecutor-persecutat.

Femeie simplă și cinstită, întâi victimă a manipulării unui doctor care o convinge să participe la manifestațiile liberalilor împotriva comuniștilor (ceea ce-i atrage pedeapsa cu închisoarea și îmbolnăvirea), Petrica se transformă apoi, fără să aibă măcar habar, din prigonit în prigonitor. Ca să fie eliberată, să-i poarte de grijă fiului ei, Nicu, bolnav de tuberculoză, femeia acceptă pactul cu „dușmanul”, de aici încolo, „binefăcătorul ei”. „Dacă lupți pentru noi, primești un loc ca femeie de serviciu, iar pe fiul tău îl ajutăm să meargă să învețe la o facultate foarte bună /…/ Astăzi te duci acasă la băiatul tău, mâine te înscriem în partidul comunist și săptămâna viitoare începi treaba la noi, la primărie”. Atât de ușor? Așa părea și, la început, chiar a fost. „Uneori, primea de la partid mici sarcini, cum ar fi răspândirea unor foi de propagandă, sau lipirea de lozinci pe străzi, sau agățarea, pe pereții birourilor, a portretelor noilor stăpâni din guvern”. Munca nu o speria pe devotata mamă, dimpotrivă, îi era indispensabilă ca să-și acopere cheltuielile cu boala băiatului, din zi în zi mai gravă. Pentru a cărei ameliorare și pentru înscrierea lui Nicu la facultate (va alege pentru el Diplomația) era în stare de orice. De mită – la care se pricepea bine de tot –, de slugărnicie, de lepădarea de sine și de credință. A fost capabilă chiar de participarea (împotriva voinței sale) la o acțiune de desproprietărire. Unde nu doar că își joacă bine rolul de opresor, ci își dezvăluie (încurajându-și victimele să ia cu ei, pe ascuns, bani, obiecte de valoare) și propriul chip de oprimat. „Așa ceva nu face – va chibzui ea în singurătate – un om cu frica lui Dumnezeu. E prima și ultima dată când mă mai duc la o acțiune”.

Un episod de dat exemplu pentru obișnuita dedublare a omului în epocă (Petrica e doar un caz de formă fără fond asupritor) este acela în care femeia, realmente neștiutoare și, poate de aceea, condusă de o fermecătoare naturalețe, îi răspunde franc – și prin aceasta cu umor – secretarului de Partid. „/…/ – Și feciorul?// Petrica se lumină la față:// – Nicu… Nicu îl cheamă pe băiatul meu. Studiază la București datorită dumneavoastră. Îi merge bine, mulțumesc lui Du… Da, e bine, se corectă ea repede. Cel puțin o dată pe săptămână îmi scrie câte o scrisoare. De Crăciun, vine acasă.// – La noi nu mai există Crăciun, tovarășa Nichiforescu. Acest obscurantism nu se potrivește cu statutul unei comuniste. În țara asta, există o singură autoritate, Partidul comunist! Trebuie să vă intre în cap o dată pentru totdeauna.// – Aha! rămase Petrica cu gura căscată. «Iar am călcat în străchini! Trebuie să fiu atentă când vorbesc cu ăsta. Nu există Crăciun… Auzi dumneata!» De când se știe ea pe lume, tot românul sărbătorește ziua nașterii lui Iisus Hristos!”. Precaută și, totuși, nu suficient, Petrica își arată disprețul la adresa superiorului și a noii puteri abia la adăpostul gândurilor sale. Care îi rămân, până la sfârșit, autentice, la fel ca firea ei cutezătoare. „– Comuniștii nu sunt creștini? întrebă Petrica abia auzit și regretă imediat că a pus o asemenea întrebare. Secretarul o scrută cu o privire care nu lăsa niciun dubiu că ea, Petrica, nu era pe linia dorită”.

Atipică și, de aceea, incompatibilă cu profilul „omului nou” pe care încerca să îl mimeze stângace, femeia devine involuntar, prin firea sa iscoditoare, un personaj sfidător. „– Tovarășa Nichiforescu, constat că nivelul dumneavoastră ideologic lasă enorm de dorit. /…/ – Trebuie să vă trimitem la o școală de partid, ca să vă puneți la curent cu învățătura noastră nouă, progresistă.// – Eu să mă duc la școală? Eu? Acum când Nicu vine acasă? Tovarășe secretar, când eram copil nu îmi doream altceva decât ca pârlita de școală să ia foc. Or să râdă și curcile de mine, când or afla că eu, la vârsta mea, o fac din nou pe școlărița. Neee, ați făcut o glumă, nu-i așa? Ați vrut să mă băgați în sperieți! Petrica râse cu poftă”. Spontaneitatea femeii, sursă de haz și în alte replici, nu lasă loc de interpretare. Femeia e greu, poate imposibil, de reeducat. Are conștiință, iar aceasta nu e „de clasă”. O prevede secretarul de Partid, o simte ea însăși: „– Dacă vreți, vă dau cărticica înapoi…// – Care cărticică?// – Cum care? Aia roșie, cu care m-ați băgat în partid. N-am stricat-o. E nou-nouță, cum mi-ați dat-o.// – Vreți să spuneți carnetul de membru de partid? strigă ieșindu-și din fire secretarul.// – Iisuse Hristoase, iar am spus o prostie! zise Petrica speriată”.

Pe jumătate reală, pe jumătate deprinsă din mers, teama Petricăi că a gafat ideologic este departe de a putea fi comparată cu spaima că și-ar putea pierde fiul. Nicio normă ori vreo obligație politică, oricât de absurdă, nu au scos-o din firea ei (stăpână pe propriile decizii) cum s-a întâmplat când moartea amenința tot mai hotărât viitorul băiatului ei. Interesată să îmbrace haina comunistă, atâta timp cât aceasta îi ținea de cald și de sănătate copilului ei, Petrica se va debarasa de ea imediat ce aceasta o va încătușa. Între a câștiga supraviețuirea într-o țară cu apucături maladive și a pierde lupta cu o boală necruțătoare, femeia alege a doua cale. „– Când copilul meu e așa de bolnav, mă cac în acțiunea voastră” (îi va striga ea secretarului de Partid). Rațională și cumpătată până atunci, femeia este în stare, de acum, de orice (până la cea supremă) „nebunie”: își reneagă partidul și își înfruntă superiorii, îi plătește suferindului o prostituată numai să-i facă o bucurie de ziua sa; poate cel mai grav e că o omoară pe fată (despicând „dintr-o lovitură, capul Georgetei, ca pe un pepene”) când aceasta iese, țipând de groază, din camera tânărului neînsuflețit. De neînchipuit e însă gestul său de a nu-și îngropa fiul, ca să-l aibă aproape, planificând pentru cele două cadavre, pe care le ascunde în lada de zestre, o așa-zisă căsnicie. „Acum aveți amândoi loc înăuntru. Ai să-mi lipsești, băiatul meu. O să-mi fie tare dor. Dar sunt mândră de tine. Ambasador… sau diplomat…”.

Absurdă sau nu, fericirea că fiul său a devenit, dincolo de moarte, ambasador al României (comuniste), îi conferă Petricăi (și întâmplării) o aură tragi-comică. Tragică pentru că singura opțiune care-i rămânea individului, în locul vieții de impostor în comunism, era, se pare, demnitatea de a muri liber – fie ca Nicu – fizic, fie ca Petrica – psihic: „cu părul încâlcit, slabă ca un strigoi și cu mințile duse, Petrica a deschis poarta oamenilor ordinii. Părea foarte fericită. /…/ Petrica se așeză pe lada de zestre și nu voi cu niciun chip să se dea în lături. «Ieșiți afară, comuniștilor!» zbieră ea, apărându-și cu furie sinistrul secret. Lupta l-a costat pe un polițist doi dinți din față, iar altul a plătit cu brațul drept, pe care Petrica i l-a fracturat din umăr”; și o alură comică, întrucât epicul autoarei brăilene se alcătuiește, iată, din secvențe și atitudini surprinzătoare, macabre și grotești totodată, grave și hilare, dezolante și extatice, neașteptat împreunate.

Așa cum, aparent fără veste – și ieșit din comun pentru un creator român –, s-au însoțit, în cazul Elenei Dumitrescu-Nentwig, muzica și literatura. Spre norocul artistului. Și spre beneficiul publicului. Care așteaptă, am cel puțin o bănuială, și alte întâlniri cu autoarea. Muzicale ori, la fel de bine, literare…

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 35-37]