Cum listele lui Nicolae Manolescu sau topurile lui Al. Cistelecan sunt exemple probante ale potențialului cronicii literare – cel puțin în spațiul literar vernacular – de a impune nume și opere, respectiv de a crea canonul literar, și glosele¹ lui Romulus Bucur își revendică dreptul de „unitate de măsură” (dacă ne referim la etimologia cuvântului canon, gr. kanon). Însă, nu „drumul spre consacrare și manual de școală” guvernat de principiul „canonul se face, nu se discută” (Manolescu) este apodictic cronicilor/ gloselor semnate de Romulus Bucur, ci implicațiile unui canon de uz personal.

Canonul lui Romulus Bucur este condus de o regulă cât se poate de simplă, „puternica înclinație personală” (T.S. Eliot). Selecția nu este motivată doar de curiozități sau interese pentru anumite subiecte, ci, și de intensitatea cu care acestea repercutează la nivel subiectiv. Poetul optzecist, în postura sa de cronicar, ține neapărat să ne avertizeze în introducerea numită sugestiv „Glosă la Glose” că aceste rânduri nu sunt scrise sub imboldul responsabilităților redacționale – Romulus Bucur este redactor-șef adjunct al revistei Arca răspunzător de cronica de poezie – ci că ele sunt urmări ale cărților care, într-un fel sau altul, i-au marcat biografia intelectuală. Iar articularea discursului și unghiul din care sunt scrise glosele confirmă această poziție, după cum vom vedea. Însă, pe lângă cărțile marcatoare/ formatoare a scăpat în acest volum și una despre care se sugerează că ar fi mai degrabă o pierdere de timp, bună numai „Pentru cine are bani de risipit și n-are vreme de pierdut cu lucruri mai serioase” (R.B. despre Paul Cobley–Litza Jansz, Câte ceva despre semiotică).

În orice caz, centrele de interes care organizează structura cărții sunt patru: Alexandru Mușina (Amicus Plato), semiotica (Atunci & acum), apariții editoriale (Despre poezie. Și critică), și, literatura & cultura chineză (Despre literatura chineză).

Glosele lui Romulus Bucur, fără malițiozități și atitudini superioare, cer o lectură atentă, nu pentru că s-ar lansa în conceptualizări dificile sau pentru că ar face paradă de erudiție, nici vorbă de așa ceva, ci pentru că poetul nu face risipă de cuvinte. Atât de concise sunt cronicile, încât cuvintele devin prețioase. Acest laconism este o marcă a poetului, poate chiar o manifestare a consecvenței, iar poezia, în totalitatea ei, este exemplară acestei „precizii de o finețe aproape hipnotică” (Caius Dobrescu). Nu este de mirare așadar că sancționează patetismul stilistic marcat prin „abuzul de semne de exclamare și ghilimele”, care au reușit chiar să-l enerveze, din epistolarul mușinian, ba chiar sugerează o lipsă de consecvență: „Ca să-l enervez la rândul meu pe Mușina, îi atrag atenția că după mărturisirile autorului, revizuirile la cea de-a doua ediție a cărții lui Cristian Bădiliță, Tentația mizantropiei, constau în bună măsură în «suprimarea a peste șase sute de semne de exclamare și a peste două sute de paranteze rotunde»” (p.17) .

 „Brandul Mușina” se dovedește a fi totuși exortativ, iar această primă secvență dedicată cărților lui (Poezia. Teze, ipoteze, explorări, Scrisorile unui fazan, Scrisorile unui geniu balnear, Teoria și practica lecturii) îl implică pe Romulus Bucur într-un dialog cu Chir Mousinas pentru care nu ezită să-și exprime admirația & prietenia: „Cunoscându-ne noi de atâția ani, nu cred că va trece drept lingușire, dar ceea ce admir eu la tine e inteligența de a formula cât se poate de simplu niște adevăruri (dar nu mai simplu de atât, vorba lui Einstein) și curajul de a le susține după aceea, indiferent de faptul că i-ai putea supăra pe unii sau pe alții. La care se adaugă o trăsătură contestată de adversari (cu asta împușc doi iepuri dintr-o lovitură, dau un caracter nobil unor atacuri uneori joase și evit un cuvânt demonetizat de gusturile muzicale ale unui soi de om recent): tu chiar crezi în ceea ce afirmi, dincolo de interese de moment sau de strategii de durată, tu chiar crezi că progresul (moral, intelectual, material, chiar) e cu putință, și te străduiești, după puterile tale, să-l promovezi.” (p.25)

Suspiciunea parti-pris-urilor acestor glose – dată fiind biografia celor doi membri ai Școlii de la Brașov– dispare când este sesizată justețea și adecvarea cu care Romulus Bucur prezintă liniile definitorii ale scrisului, stilului & omului A.M., căci, în acest caz se aplică foarte bine expresia lui Buffon, Le style c’est l’homme. Se remarcă dubla calitate a lui Mușina de teoretician si practicant al literaturii, precum și talentul de anecdotist, simplitatea scrisului concentrat pe „execuții scurte”, ci nu pe „recolta de neologisme la hectar”, bricolajul intelectual, condiția asumată de bufon (trickster), ștergerea liniei de demarcație dintre public și privat (în epistolar), precizia și concretețea, și, mai ales – trăsătură care ar merita mai multă atenție decât permite formatul textului de față – „proiectarea unor tipare antropologice peste lumea noastră concretă”. (p.19)

A doua secvență oscilează între eseuri despre cărți care aparțin mai degrabă teoriei culturii (Războaie culturale – Sorin Antohi, Retori, simulacre, impostori – Ciprian Șiulea, Despre lăutărism–Constantin Noica) și studii care au în centru semiotica „văzută nu numai ca instrument interpretativ, în viața curentă sau în cea academică, cât și ca material ficțional, ca instrument interpretativ și de manipulare al unor personaje literare” (p.8). Aici sunt textele despre cărțile Sandei și ale lui Anton Golopenția, prin care Romulus Bucur demonstrează un real interes pentru domeniul semioticii, dar și pentru persoanele autorilor. De altfel, declară că a și avut privilegiul de a-și „verifica” intuițiile de lectură cu Sanda Golopenția. Dezvoltarea conceptului de semiotic fiction și posibilele aplicații interpretative pornind de la romanul Baltagul din Victoria Lipan și detribalizarea îi legitimează poetului denominația de homo semioticus pe care i-o conferă Felix Nicolau. Semiotic fiction „desemnează acel tip de ficțiune care are semiotica drept temă principală sau secundară”. Înțelegem de aici că Baltagul ar fi o „ficțiune semiotică” mai ales prin inițierile culturale/ semiotice (sau, altfel spus, detribalizării) la care sunt supuse personajele, în special Vitoria Lipan, care trebuie să decripteze nu doar semnificația semnelor/ urmelor naturale, de la indiciile omorului până la descifrarea viselor, cât și implicațiile semnelor alfabetului într-o lume a cuvântului scris, exterioară celei a oralității din care provine.

Glosele din Despre poezie. Și critică sunt remarcabile pentru că ilustrează capacitatea disociativă a lui Romulus Bucur exteriorizată și prin sancționări ferme ale lipsei de precizie/ claritate conceptuală, cât și prin o bună cunoaștere a obiectului cercetărilor tomurilor selectate: „Începând, naiv, cu începutul, dau, ca obiect de investigație, de «structurile iconice ale prozei postmoderne» (p.9). Acestea sunt privite ca un dat, a cărui existență nu mai trebuie demonstrată; nu ni se spune nici ce viziune a iconismului e avută în vedere (cea originară, a lui Peirce, cea a lui Eco, cea a lui Sebeok etc.). Pe de altă parte, cum autorul însuși respinge aceste elemente ale discursului tradițional («enunțarea criteriilor și definirea principalelor instrumente de lucru», p. 9-10), devine cumva greu atacabil: cum să-i reproșezi ceea ce nici nu-și propune și aceasta în condițiile în care chiar adoptarea unor termeni e șovăitoare – «modele» este pus în ghilimele, ceea ce poate fi interpretat ca o ezitare a autorului asupra sensului (pe care să-l atribuie) termenului. Poți, cel mult, să-i chestionezi opțiunea – obiectul și structura discursivă a volumului sunt declarate «deliberat postmodernizante» (p.10), ceea ce pune întrebarea dacă ajunge să te proclami într-un fel, să zicem postmodern, pentru a și fi cu adevărat astfel. Acceptând refuzul unei gândiri «tari», ca o trăsătură definitorie a postmodernismului, trebuie spus că acesta e la fel de rău ca și absolutizarea ei; la fel, absolutizarea uneia «slabe» nu e mai bună ca ocultarea acesteia – o sumară incursiune într-o arie a gândirii care numai de lipsă de flexibilitate și subtilitate nu poate fi acuzată, cum e cea chineză, ne spune că yin fără yang, ca și yang fără yin nu pot fi concepute. Deci, din punctul meu de vedere, o lume în totalitate yin este imposibilă altfel decât eventual pe termen scurt, iar o carte de acest fel, inacceptabilă.” (pp. 117-118, R. B despre Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Ion Manolescu).

Cu siguranță, ar mai merita atenție și completările/detaliile interesante pe care le oferă Romulus Bucur, stimulat fiind de cărțile semnate de Andrei Terian, Radu Vancu și, mai ales, „deconspirările” ficționalizării cărtăresciene din De ce iubim femeile. Cum a fost deja amintită cultura chineză în citarea de mai sus, voi trece direct la ultima parte a acestui volum. Deși intitulată Despre literatura chineză, această secvență cuprinde și studii despre mitologia sau politologia chineză. Numai exotismul, prin puterea de atracție pe care o exercită asupra cititorului, ar fi suficient să motiveze cel puțin lectura acestei secțiuni, care are o utilitate reală mai ales prin caracterul de mic dicționar introductiv. Sunt permanent vizate câteva planuri ale creației: limba, convențiile formale și/ sau procesualitatea, mentalitatea și modul de viață derivat, și, nu în ultimul rând, racordarea la cultura occidentală. Romulus Bucur compară chiar și diferite versiuni ale traducerilor în vederea aprecierii prestației traducătorilor, propunând alternative atunci când rezultatul nu-l satisface: „ … în Lățimea râului Han, cuvântul «nimfe» aduce conotații legate de mitologia greco-latină, mai adecvat, pentru că e mai neutru, fiind cuvântul «vulpe» (beneficiind în același timp, sub forma sintagmei «zână-vulpe», de o anumită tradiție în traducerile românești din literatura chineză); iar în Veșmântul verde, cuvântul „antici”, dat fiind că avem de-a face cu o poezie provenind din antichitate, poate fi înlocuit, fără ca prin aceasta nici ideea, nici sonoritatea versului să aibă de suferit cu sintagma «cei vechi». Și o observație de fond: lectura paralelă a celor două versiuni pune față în față două ipostaze diferite ale acelorași poezii, una mai «poetică», mai împodobită stilistic, realizată de traducătorii români, una mai «seacă», mai lipsită de podoabe, în viziunea celor chinezi.” (pp.148-149, R.B. despre Cartea poemelor)

Nu ne rămâne decât să-l credem pe Romulus Bucur pe cuvânt, și să ne lăsăm contaminați de pasiunea pentru cultura și literatura chineză emanată de glosele (analogice, chiar) la cărți precum Povestiri cu haz, povestiri cu tâlc din China antică, Pe malul apei și Osândiții mlaștinilor (Shi Naian și Luo Guanzhong), Lotus de Aur, Vaza și Prunișor de Primăvară (Lanling Xiao Sheng), Însemnarea călătoriei spre vest (Wu Cheng En), Visul din pavilionul roșu (Cao Xueqin), Rogojina de rugă a cărnii (Qing Yin Xiansheng), și lista continuă…

______________

^[1] Romulus Bucur, Glose, Editura Tracus Arte, București, 2017.

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 33-34]