Nina Corcinschi – Poezia ființei

Andrei Țurcanu este un poet al rostului. Acest mod de asumare a poeziei ca angajament cu valoare destinală, îl confirmă întreaga sa creație. 111 poeme, reprezentative ca rost, înțeles ca rostire sacră, fac obiectul antologiei Andrei Țurcanu, Rost, Editura Cartier, 2018.

 Poemele au fost alese conform acestui criteriu de relaționare cu sacrul, cu transcendența, cu mitul, cu ancestralul.

Asceze. Căutarea fiinţei

Poezia română din Basarabia are un raport deosebit cu sacrul. Teroarea istoriei a conferit o valoare ontologică acestui raport, mai ales în poezia şaizeciştilor, în care sacrul devine fermentul ce conține ideea de dăinuire şi sentimentul de rezistenţă spirituală și etnică: nucul ori salcâmul de la poartă şi întreg cosmosul mic al casei (Dumitru Matcovschi), mama și graiul (Grigore Vieru) etc. Aceste repere au căpătat în poezia şaptezeciştilor un caracter de vetustețe rustică ușor colorată nostalgic, evoluând în anii renașterii naționale în tonalități retorice, militante, de opunere faţă de tot ce subminează fiinţa naţională. Apărută tot atunci, în 1988, poezia lui Andrei Țurcanu aducea o cu totul altă înțelegere a sacrului, adâncindu-i rosturile în mitologie și arhetipalitate, rafinându-i filosofic înţelesurile, identificând sacrul cu esenţa Fiinţei.

Astfel, încă de la poeziile din prima carte, Andrei Țurcanu se arată un poet situat în afara generațiilor de poeți ai timpului său. În Cămașa lui Nessos (1988), centrii de greutate ai sacrului se îndreaptă dinspre exterior în interioritate. Sacrul nu se află în onticul fisurat și fără consistență. Sacrul se ascunde în „sămânța de azur” a eului, în tribulațiile „însetatului de nimburi”, în „ochiul care lacrimă mereu”. Sacrul surdinizează în ființa umană intrată în rezonanță cu arhetipurile, proiectată în simboluri biblice, folclorice sau livrești. Poetul nu e în lume, ci în chiar ființa lumii. Această surdinizare își găsește ecoul în tăcutele ofrande de miei, în clătinarea crengii de brad, în ninsorile de porumbei. Setea de puritate și candoare a eului liric trezește în lucrurile din jur răsunetul esențelor primordiale ale acestora. Într-o lume bulversată de ritualice desacralizări și falsificări, tendința eului de-a recupera ingenuitatea de început a universului se articulează într-un program prin care existența se complinește prin cultură într-o prelungire în fiorul extatic al prezenței sau în golul derutant al absenței zeilor originari. Eul flămând de sine, „în mamă neîncărnatul”, devine firesc eul proteic cultural. Cel care nu mai încape „în acest trup de cuvinte” își caută expresiile devenirii sale interioare în figurile arhetipale ale umanității, regăsindu-se, pe rând, prin transcendențe de tonalitate și sens, într-o pluritate de simboluri și imagini artistice. Întreprinde exoduri fiinţiale în memoria mitologică și literară, devinind succesiv Simplicisimus, Cavalerul de la Mancha don Quijote cel Bun, Momos, Chiron Centaurul, Abélard. Astfel ipostaziat, eul liric încearcă (re)compunerea lumii sub semnul împlinirii ființiale: cu speranţă și visare (a Cavalerului), cu tristețe gravă și blândă (a lui Chiron), cu înţelepciunea simplităţii şi sete de puritate (Simplicimus), cu sensibilitate și curaj de-a învinge (Harap-Alb), cu elan şi rebeliune de copil teribil (Momos) cu nesfârșită iubire (Abélard). Aceste transfigurări ale omenescului în sensul unei depline integrități etice şi estetice facilitează o apropiere organică și viscerală de existență, de esențele ei ancestrale, vii, infinite. Pentru a recompune lumea, pentru a o reconstitui orfic. De aceea, poezia lui Andrei Țurcanu nu e o poezie livrescă, cum prea adesea s-a spus. E o poezie (elaborată!) a expresiei simplității esențelor („departe de sunetul gângav/ al verbului strâns înfăşat în mătăsuri”), dar și a dimensiunii tragice a suferinţei omului prins între astral/sacru şi teluric/profan, între „descântece de alb/ și bolmoaje de negru”. Această poezie a suferinţei, scrisă de un spirit erudit și rafinat, de un meșteşugar al stilului, de un hermeneut al cuvântului, devine automat și o hermeneutică lirică a suferinței.

Livrescul ca fundal, ca templu în care omagiază Simplicisimus, apologetul simplității lumii, este altceva decât livrescul căutat, prețios, manierist. Iată de ce în poeziile sale Andrei Ţurcanu nu dezaprobă estetica postmodernistă în sine, înfierând doar tendinţa superficială a postmodernităţii de a ignora esența sacră a poeziei, înlocuind-o c-o rostire îndrăgostită de ea însăși, cu „dichisul steril”. Poetul se opune falsului, modei, emfazei care maculează spiritul viu al artei, actul de creație ca hierofanie şi participare la reontologizarea lumii. În templul poeziei se dezvăluie înțelesurile ființei, zidirile acestuia devin o cutie de rezonanță a logosului, a cuvântului primordial în care stăpân e sensul metafizic al existenței. Poezia e construcție sacră, așadar, și atitudinea față de ea e atitudine sacerdotală. Ironistul Andrei Țurcanu, care în alte genuri, eseu și publicistică, nu exclude inserția de umor, în poezie rămâne sacerdotul grav, oficiind ritualuri de exorcizare a tot ce maculează esența umană, existența. Rostirea sacerdotală însă nu e de amvon. Nu limitează prin asumarea unui timbru superior apostolic, ci descoperă câmpurile ființării prin smerenia și înțelegerea oferită de trăirea nemijlocită, tragică. E rarisima alchimie poetică dintre luciditatea (ochiului de hun) cu viziunea clară a răului din realitate și dramatismul (ochiului care lacrimă mereu), care-și asumă și trăiește la limită acest infern. Cum vedem, miza metafizică a poeziei nu e una abstractizantă, nu îndepărtează poezia de realitate. Dimpotrivă! Poezia lui Andrei Țurcanu e scufundare până la capăt în ororile realului, e situare în chiar miezul putred al realului, de unde subiectul liric absoarbe, cu nesăbuința mielului de jertfă „din pâcla mizeriei, din norii grei ai suferinței care ne ține, din cețurile groase ale minciunii și din reziduurile prostiei”, și aruncă afară „salve de adevăr”.

În această poezie a simţirii religioase (nu în sens de dogmă sau morală), numai vocea e gravă, numai atitudinea e pioasă pentru condiţia mistică a lirismului. Lumea poeziei e umanizată, însă, caldă, rugătoare, cu adieri de blândețe și cu șfichiuiri de rafale de adevăr, ca niște alice. În chiar așezarea sacerdotală a poetului sunt aduse frământările umane vii, zbuciumul fiului omului cu tot tragismul existenței sale. Rătăcirile, căutările, „zdrumicarea” acestuia sunt trăite la modul paroxistic. Totul e ca o strigare spre cer a omului îndurerat de condiția sa dramatică, de contorsiunile unui „destin întors”. Poezia le cuprinde pe toate, într-un ceremonial existențial polivalent, în care se amestecă sclipirile pure ale sacrului cu tribulațiile telurice, o lume cu viermi negri „cu capul roș”, dar și cu un Iisus suferind în singurătate în mijlocul mulțimilor indiferente, cu prezenţe ale mitologiei, care trec prin vremi, într-o perpetuă mișcare, o revenire, reluare a memoriei scenariilor primordiale. Implicarea existențială la limită situează și demiurgicul sub semnul umanului. Iisus nu e instanța divină încremenită într-o neclintită perfecțiune, ci e „Fiul Mariei din Nazaret”, Dumnezeul viu și frământat, redus la condiția umană umilă, cel care merge prin miriști pentru a suferi laolaltă cu omul. Astfel, poezia încearcă să instituie puterea originarului, a începuturilor, a elementarului plin de potențe creatoare, care mișcă din loc inertul, increatul, vertebrând lumea și punând în funcțiune noi scenarii existențiale. O re-naștere însă nu oricum, ci în parametrii spirituali ai românității. Vocea poetului e cu iradiere colectivă, cu un pronunțat timbru mesianic. Eul poetic nu râvnește bucuria și adevărul doar pentru sine, ci pentru „pitulicea de neam”, nu caută hrană de trup („un măr și o cană de apă îmi sunt de ajuns”), ci prinosul sacrului, intrarea în cercurile de lumină ale sensului, într-o firească ontologie a firii. O încarnare, deci, a spiritului la scară umană, dar într-o umanitate sensibilă, cu lumini în tremur, cu străvezimi de azur, cu răsuflet cald de miel de jertfă. În aceste mișcări de apropiere de rosturile ființei, cuvintele sunt pipăite, scuturate de învelișurile străine, încercate de sensul lor dintâi, de sunetul lor primordial. Se aleg cuvintele grunjoase, ascuțișurile neșlefuite ale limbii pentru o apropiere intimă de spiritul ei vechi românesc, de carnalitatea ei vie, arhetipală, rodnică, de o prerostire întemeietoare. E o căutare a „sporului posibil al ființei”, în termenii lui Noica. Mesianismul poeziei lui Andrei Țurcanu vine din înverșunarea față de toropeala tâmpă a deviantului „basarabenit”, din „căldicelul” care ne îndepărtează de ființa originară, de în-ființare. Neamul este văzut sub semnul închiderii-revelării, a ființării amenințată de vid și haos. Hibriditatea basarabeanului „amurgit în ceva ambigen” este destinul lui („Parcă ești viața, parcă ești boală/ parcă ești calea, parcă – damblale”). Ion Vodă „cel rupt de cămile” exprimă suferința sfîșietoare a spiritului în potențialitatea sa de întemeietor de istorie („Țară a sfârșelii și-a sfâșierii,/ parcă ești Vodă cel rupt de cămile./ Când ienicerii, când rinocerii/ sfârtecă trupul, îți râmă prin zile”). Acesta este anulat de pandantul contingentului sterp, de Ion, învinsul de roata istoriei, înstrăinatul de sacralitate. Pe ritmurile folclorizante ale poeziei se „joacă” sardonic degradarea spirituală a neamului („Șede Ion, huzurește:/ parcă-i de ceară, e ceară”). Regimul lui existențial de potențialitate eșuată („Poate m-o trece, m-o…frate,/ poate m-o vine, m-o dulce…”) semnalează anemierea puterilor sale, „retragerea ființei” (Noica).

În poezia lui Andrei Țurcanu vom întâlni spiritul sceptic și șfichiuitor al lui Cioran, acuzatorul minoratului cultural, dar și spiritul lui Noica, căutător al devenirii întru spiritul românesc al ființei. Poetul va identifica existența întru devenire spirituală în idiomaticul național, în esențele purificatoare ale limbii, în aromele ei vechi, în ancestralul simț al ființării. În închisele formule străvechi de limbaj regăsește el incantațiile unei ontologii a spiritului în multiple reverberații de sens. De aceea va arghezieniza cu o gamă largă de cuvinte din lexicul descântecelor, care scoate la suprafață „țâțâna” răului, dar și germenii propice binelui. Își va căuta și propria sa proiecție arhaică, vechimea sufletului său şi de prin munți îi va răspunde urletul îndepărtat al lupului, ca entitate a naturii protectoare dacice, ca spirit insurgent, neînregimentat, curajos. Un singuratic implacabil. La fel ca și poetul.

Transparențe. Ţipete albe în Estuar

Obosit de asceze, sufletul iese din pielea de lup și se mută în piatră. În lume s-au șters toate reperele sacrului și frământatul suflet nu mai e în așteptare de miracole. Catapeteasmele sunt închise („și nici o catapeteasmă, Doamne/ care să Te vestească”), agitațiile hazardului fac să pogoare tăcerea mută, umilă, resemnată. Rămâne valabilă doar înţelegerea spinozeniană: „Non ridere, non lugere, neque detestari, sed intelligere”. Semnele sunt de amurg al firii, de crepuscul al lumii, de stingere: „În cavernele-amurgului nu mai am chip./ Nici nume nu am/ Mă lipesc de o piatră:/ sunt o pală de reveneală uscată, o nuanță ciudată de ocru/ prin care un duh al plecării anunță de stingere”. Limitele existenței sunt intrările succesive în moartea simțită metafizic, într-o agonie a tranzitoriului „trăind-murind-fără-rest”. În subteranele neîmblânzite ale firii zbuciumul continuă, împăcarea ultimă întârzie: „Înfundat în pământ până la buze, așezare nu-și găsește./ Nici aici, nici dincolo nu este sălașul său”. Ieșirea din cercul închis al tranzitoriului se întrezărește doar în luminișurile firii, în misterul creației:

 

Am emigrat din istorie, scriu cu sfială, concis.

Două-trei cuvinte, până

mă cocoloşesc între coapsele moi ale unei silabe virgine.

Parcă-aş fi un diamant translucid:

rece, concentrat, gata să se spargă în ţăndări

la prima stridenţă.

Zăbovesc în pura tensiune a misterului

ascult firea.

Aici

în luminişul care se deschide

încerc presentimentul că se-mplineşte sorocul

 şi se-adevereşte menirea.

 (Rost)

În logica acestei „meniri”, se face recurentă vechea râvnă de întoarcere la esențe, la o „neînțeleasă cadență”, când „de-nepătrunsul reverberează”, la murmurul primordial, care ascunde adevărul ființei. Pentru eul poetic cu o acută sete de absolut, căutarea adevărului ființei, prin creație, este temeiul ultim al existenței: „În foșgăiala a mii de păianjeni albaștri, aștept/ să se frăgezească temeiul lăuntric/ și să prindă contur chipul adevărului”. Atingerea adevărului e o transcendere în metafizic, o ieșire în Estuar, „o îmblânzire a transcendenței/ vag reazem în fața terorii infinitului”. Teroarea infinitului poate fi îmblânzită prin irizările de lumină din inima ființei. Ființa, acoperită de „o transparență deplină”, își dezvăluie emanațiile ontologice, acel „tremur imperceptibil” în „incantațiile verbului și aluziile criptice” ale spiritului creator. Așadar, la această etapă de creație, Ființa stă sub semnul creației, gestul ființării fiind esențialmente creator de ubicuitate a divinului.

Aici, acolo, pretutindeni, dintotdeauna

ea e s t e

într-o nestrămutare mereu egală cu sine.

În rest, ştim numai că o acoperă

o transparenţă deplină, ceva nemişcat şi fragil

ca chipul unei ape-n oglindă.

Este puterea şi blestemul ei, enigma. E vălul.

Nicio mână nu-l poate ridica

şi nici semne care să-i indice prezenţa nu are.

La orice interogaţie, din golul primordial

ecoul implacabil răspunde:

– Întreabă colbul!

În această absolută orbire

vine poetul cu incantaţiile verbului şi aluziile criptice.

Un tremur imperceptibil

se desface atunci din faldurile vălului

un fior al ubicuului

o adiere uşoară ca fâlfâitul de aripă al unui înger.

 (Ființă)

Înțelegerea Ființei aduce plinătatea rostului existențial și artistic. Eul „pare să se fi obișnuit în cele din urmă cu moartea”, agonia exodurilor se îmblânzește. Vine împăcarea și obișnuința cu moartea. O stare de pace într-un spațiu „plin de zei”, unde singurătatea e doar „tăcută fraternitate cu toate cele ce sunt”, dătătoare de o nepământească, „calmă beatitudine”. În acest loc pogoară sfântul duh, se resimte miros de ambră și mir, iarba luminează, țărâna devine întrupare, „cărări de azur” despică întunericul și limba întoarce cuvintele „în strunga unei litanii austere de slavă și îngăduință”.

Detașată de micimile lumii, privirea contemplă ninsori albe, ninsorile de cenușă nu mai au aceeași putere de derută de cândva. Și totuși, pentru fiul omului e de neevitat reintrarea în realitate, în „zilele-învrăjbite de luni”, în frigul unui prezent greu, anemic, ostil. Rănile periodic se redeschid, „Realitatea se dilată cu mare iuțeală/ (…) Câmpul de floarea-soarelui a rămas departe în urmă/ hăitași-măscărici iau lumea cu-asalt din toate părțile”. Lumina luptă cu întunericul, diminețile scăldate-n lumină intră în crepusculul înserărilor.

Prevăzători, zeii stau pe-aproape, amintirile copilăriei dau forțe eului liric, iarăși bântuit de neliniști. Brize de azur mângâie cu blândețe vechi regrete. Limba face semnul crucii în gură cu ruga-blestem: „Nu-i crede, nu ai frică, nu cerși” (Deviza deținuților politici din lagărele staliniste). Obosit, cătrănit de timp, eul strigă uitarea: (Lăsați-mă să urlu și să uit!). Însingurările devin iar stări ontologice ale limitei care închide: „Însingurat mă-însingur./ Din cele fără aşezare/ mă prăbuşesc cu tot cu soartă-n toamnă”. Prăbușirea însă nu e totală, va deveni una cu abisul abia în ciclul Agonice.

În Agonice, Însingurările devin Marile Disperări. Ca niciodată de sufocant delirul, ca niciodată de terorizantă disperarea, în fața morții care prinde carnalitate și reflexele fiziologiei concrete: „în jurul tău e derivă și frig/ și umbra morții ascunsă printre cutele așternutului te sugrumă încet…”. Trăită mai întâi ca realitate metafizică, moartea e resimțită acum la modul ontic, senzorial, epidermic, cu falangele ei tactile, cu apropierea ei sonoră, auditivă, cât se poate de concretă și reală: „negurile reci” şi „urletele nesăbuite ale sirenei din depărtare”. Incandescența poeziei de început se stinge subit. Eul, care era o „flacără albastră” devine o palidă și tremurătoare „umbră albastră”. Pentru claustratul de prezent, împins brutal în brațele nopții, unică platoşă de apărare devine visul, amintirea, uitarea. Obosit și înnegurat, este bântuit de acordurile finale, de îmbrăţişarea din urmă a toatelor celor ce sunt… O îmbrăţişare disperată şi resemnată în acelaşi timp. O agonică pendulare între fiinţă şi nefiinţă, între a (mai) rămâne şi a pleca, între a se risipi în toate vânturile şi a se aduna într-o respiraţie de verde regal.

 Excelsior. Infinirile erosului

Dacă Agonice sunt nadirul în inima morții, ciclul final este un excelsior în inima iubirii, a vieții. O renaștere a eului în universul de tării al erosului, acompaniat de o divină muzică de Brahms.

În Excelsior cenușiul zilei de miercuri devine verdele regal al duminicii. O duminică „în tremur” a rugii și iertării esențializează ființa și-i concentrează sensul primordial. O frăgezime de mânz zburdalnic peste limitele lumii și o acutizare a conștiinței morții devin două stări deopotrivă ardente, neîncăpătoare. Devin o magistrală debordare „peste marginile lumii”. Răsfățul, dulcele alint de Gru-Gru provoacă eruperea, chiotul ca dintr-o altă viață, ca dintr-o veșnicie plină, grea de rosturi. De aici exultanța fără precedent, ruperea eului de pământ și zborul de pasăre în tăriile cerului. Dar și prăbușirea succesivă în lutul cenușiu al zilei, chinul, disperarea, lipsa de noimă a unei cronologii sterpe, care anulează emanațiile ontologice ale clipei. Între aceste stări liminale, de înălţări şi surpări de azur, iubirea îşi dezveleşte toate fețele: exultanţa, frica, gelozia, disperarea, împlinirea. Sentimentul erotic, care în poemele zeiţei Inaltévs era meditativ, spiritualizat și evanescent, o tânguire a lui Abélard, aici devine strigare viscerală în tăriile cerului. Tocmai în acest ciclu, iubirea este asumată la modul metafizic acut, în relația ei dilematică și profund dramatică cu moartea. De aceea, iubita este percepută mereu auroral și grav, ca o intrare în lume a frumuseții și a morții deopotrivă. Coborârea în lume a verdelui regal e o ivire maiestoasă a morții, cea care va da sensul suprem vieții. E o evanescență și grație divină, dar și o vestire a iminenței morții. Sentimentul thanatic acutizat va provoca și o reacție de sfidare a celei din urmă limite. Exultanța iubirii impulsionează eul înfrăgezit să privească moartea în față și să opună finitudinii vieții continuitatea (dincolo de moarte) a ființei. Prin iubire, limita își pierde puterea de-a limita, iar închiderea se deschide în infiniri. Iubirea e așadar o intrare în labirint, altul decât labirinturile de exod şi de asceze, un labirint în care centrul este deschiderea Ființei, în infinirile sale blânde și generoase. Ființa se arată de data aceasta nu prin trăirea artistică, ci prin trăirea erotică. Este o ultimă revelaţie, suprema, a fericirii disperate! O revelație a firii, în simplitatea ei primordială, prin a doua trezire a unui Adam gata să reia din nou cercul cunoaşterii, a păcatului, a lumescului, a încercărilor dramatice ale firii, dar şi a bucuriei imense de a iubi. E un Adam care şi-a pierdut inocenţa dintâi, având în spate povara experienţei şi pe limbă gustul de arsen al morţii. Cunoscând prețul vieții și al morții, e nesăţios, hulpav, cu toate simţurile dezgolite. „Cuprins de cea mai grozavă beție” va trăi intens, pantagruelic, va muşca cu voluptate din ispita Evei. Nu mărul de această dată, ci ispita zemoasă a cireşilor „horpăite” de pe copac cu gura. „Între melancolia puiului neajutorat de maimuță/ și zurba Unicornului –/ ciorchini de cireșe, pe care lacom/ cu disperarea unuia ce-și joacă viața la cărți/ le rup cu gura direct de pe creanga ce se-nclină-n răsăritul de aur!”. Situatul pe marginea prăpastiei, electrocutat de o vitalitate fără precedent își simte simțurile acutizate, receptorii urieșizați, iar arderile interioare îi catalizează o percepție hulpavă, visceralizantă asupra vieții. Eul se desfată cu aromele dulci-amare ale erosului, adulmecă cu foame ancestrală adierea de primăvară a verdelui regal și simte în sfârșit simplitatea, temeiul și adevărul ființei.

Situată între 2 limite, între viață și moarte, iubirea provoacă nașteri continue ca semne ale duratei și reluării scenariului primordial. Iubirea va deveni cosmogonie, metarealitate. Va trezi zeităţi, va turna viaţă în Olimp, va lua forma hârjoanei biblice a regelui prin viile îmbătătoare ale Sulamitei. Se va desfăta într-o uitare zeiască, demiurgică a timpului („De ce să număr orele, zilele, anii?… / De ce-aș face-o/ când atât de aproape sunt azi de cornițele mieilor albi / pe care Gru-gru i-a lăsat liberi să pască pe pajiștea amurgului meu?…”). Odată depășite limitele, lumea capătă sacralitate prin sărbătoarea zeilor și a exuberanțelor dionisiace. Făgăduinţele din „faldurile firii” înfrăgezesc eul, îl scot temporar din condiția lui limitativă, cronologică, contingentă și-l situează într-o zonă de deschideri transcendentale. Numai iubirea dă vieții sensul veșniciei („Nu bănuiam că intrasem în joc cu vecia/ şi că cele ce sunt se orânduiesc în răsunet cu cerul”), concentrează lumea în esențe și-i conferă temeiul ei ultim. Devenită deopotrivă realitate fizică și cod metafizic, iubirea produce deschiderea finitului în plin infinit. Și din infinit se arată nemărginitele și nesfârșitele infiniri ale ființei! Andrei Țurcanu, poetul exodului, călător între limitele orizonturilor aurorale ale simțirii și agonia stingerilor, între exultanța vieții și vertijul morții, își desăvârșește artistic căutările în câmpurile unui lirism inițiatic, incandescent, viu al Ființei.

Acest discurs liric excepțional ca profunzime și sensibilitate, turnat în versuri sculptate, de o prozodie simfonică, gravă, de partitură de Brahms, consacră un poet în toată puterea cuvântului, unul din cei mai tulburători poeți pe care-i are astăzi literatura română. Cu Andrei Țurcanu, poezia a dus realitatea eului și realitatea lumii în plin regim al trăirii metafizice, a infinirilor, cu efectul de a-i spori vigoarea esențelor primordiale vii și sunetul plăpând al adevărului. E rezultatul pe care-l poate atinge doar spiritul capabil să coboare în străfundurile tragice ale existenței şi în labirinturile fără de sfârşit ale sinelui, de acolo dibuind bulbii ancestralului şi eternului. Cu Andrei Ţurcanu, poezia își confirmă încă o dată demnitatea de logos, de rostire esenţială. O rostire zeiască, deci sacră.

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2018, pp. 37-41]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.