***

Și acum ce mai e de făcut, după ce am găsit locul pe unde ziua cu toate casele și străzile, cu toate urletele și tăcerile, cu umbrele și luminile se scurge, ce loc voi mai găsi, dacă nu mă ia și pe mine vârtejul, chiar asa, rămân un om fără țară și fără frați și surori, pe cine voi mai numi eu prieteni și frați, unde vor fi locurile și timpurile, dacă totul va fi absorbit, fără frați, fără surori, fără prieteni

 

***     

Ne însoțește în tăcere/ al cincilea anotimp,/ acolo timpul nu-și va săpa gropile,/ doar murmure ale unor glasuri/ bătrâne/ străpung muțenii înfiorate

 

***

Deșertul ce începe să crească sub inimă e semn că au trecut pe acolo armate neprietenoase, dar cel mai dureros e faptul că au lăsat în urmă melancolia

***

Totul e în întregime aici.
În acest caz,
cum se explică privirea uluită,
ce apare în locul
cel mai umil,
cel mai vulnerabil
al poemului

***     

Coruri de femei
în grădini înflorite.
Nimeni nu iartă pe nimeni

 

***

Dinspre tine vin numai şoapte,/ cu tine urcă în oraş amurgul,/ un grai fără seamăn seamănă melodii,/ că tot trupul îţi cîntă,/ te-am văzut cum priveai trecătorii,/ ochii tăi secerau chipuri, în vechimile serii,/ cineva a povestit odată despre cum apari/ în desimi de aparenţe,/ cum pe chipuri se aşează lumini străine/ şi pe străzi pluteşte o răcoare/ ieşită din respiraţii de demult,/ în preajma ta,/ toate de aici/ îşi găsesc apusul,/ pînă cînd mîinile tale mîngîie ceva molatic,/ şi întreg oraşul se înalţă,/ încît se vede surîsul crîncen,/ doar el, surîsul crîncen al unei feţe enorme

***     

O atmosferă de muzeu, cu liniști

venite din secole de demult

se simte pe unele chipuri,

găsim în viețile noastre săli cu zîmbete înghețate

și nu mai știm dacă au fost sau nu ale noastre,

trăim uluirea că am lăsat în urmă vieți

ce s-au rătăcit și, înfrățite cu timpuri străvechi,

se întorc în veacuri fără inimă

***

Acum e finalul

tuturor poveștilor.

Doar prezentul ca o gaură neagră,

întrevăd partea ce poate refuza moartea,

 în vara toridă dintr-o copilărie uluită se află partea de care se teme iadul,

atroce triumf al  inumanului,

timpul cheag.

Celebrez dispariții.

Nimic de azi, nimic din trecut

nu se mai opune, în miezul celor mai rebele

revolte

înmuguresc acceptări 

 

***

Îmi privesc urîțeniile sufletului,
unde tot timpul vine cineva și forează,
petele brune sub care lîncezesc abisuri

 

***                                                                                                  

Viața spumegă

în irealitatea orei,

memorie încarcerată

***

Atîta liniște, atîta pace,

atîta sfîșietoare înțelegere,

cîtă există într-o umanitate

privită de Anton Pavlovici Cehov

           

***

Apoi m-am întors, după ce picături de sînge stropiseră granitul zilei de ieri, așa e cîte o întîlnire a vieții lăuntrice cu timpul, m-am întors, dar cel ce privea spre o lume proaspătă, ce tocmai se fabrica pe sine, avea privirea dilatată, în măsură să recunoască o toamnă sfîșietoare sau o moarte sfîșietoare, și cu acea privire a început să descopere multe morți sfîșietoare și numeroase toamne sfîșietoare, pe care fiecare le poartă cu sine o vreme mai mult sau mai puțin îndelungată, pînă se termină în el ceea ce trezea interesul morții sfîșietoare și toamnei sfîșietoare, pentru că apoi numai acestea mai rămîneau, o toamnă sfîșietoare și o moarte sfîșietoare, dar pentru acestea nu există vreo putere de descriere

***

Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsîndu-se, gîlgîind ca sângele din trupul decapitat

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 8-9]