Ion Mureşan – Lungul drum către pahar

În toamna aceasta crengile prunilor și ale merilor s-au ”dejghinat” sub povara fructelor. M-am uitat în dicționare ca să pot spune ce înseamnă ”a se dejghina” celor care nu știu și celor mulți are nu au văzut în viața lor o creangă dejghinată. Am aflat că cuvântul are origine necunoscută. Se mai folosește cuvântul  în anumite zone cu turme de oi: o oaie s-a dejghinat de turmă. Nu zic nu, și în varianta pastorală cuvântul are expresivitate. Însă doar dacă ne imaginăm turma de oi ca pe o coroană de măr sau ca pe un prun încărcat, în felul următor: un măr – o oaie, un miel – o prună. Dar imaginea unei crengi dejghinate e mult mai tristă și expresivă, mai plastică îmi vine să spun, căci e o desprindere, o alunecare a crengii din trunchiul pomului de-a lungul fibrei. Nu o rupere. Când văd o creangă dejghinată,  aud un ”scârțâit vegetal”, o tânguire. (Doamne, ce prostii vorbesc!)

Să ne închipuim, cum e și firesc, că sub fiecare creangă supra încărcată gospodarii au pus din bună vreme pari de sprijin, că nici o creangă nu s-a dejhghinat, și că tone de fructe au ajuns ”la maturitate” (Până și expresia ”o prună matură” e încântătoare, să nu mai vorbesc de imaginea ei: codită, corpul alungit ca o lacrimă viorie. Îmi vine în minte un vers dintr-un cântec popular: ”Cine-o pus coada la prună?.” Eu cînd văd prunele-n prun îmi vine să întreb: ”Cine-o pus ochi la lacrimă?”).

Dar ele cad coapte în iarbă. De unde sunt anevoie de cules. Chiar dacă omul  a cosit sub pruni, mîinile îți sângerează până la urmă înțepate în cotoroaie (Despre ”cotoroaie”, deși cuvântul e tentant, altă dată!). Când se scutură și se bat prunii se pun, desigur, ”lepedeauă” (cearșafuri) sub pomi. Se pun peste prunele căzute cu săptămâni înainte.

În sfârșit, prunele ajung acasă. Sunt puse în butoaie la fermentat. Tata le punea într-o cadă uriașă, ca un trunchi de con, din doage prinse în cercuri metalice, pe care le aduceau an de an mocanii în căruțe și le dădeau pe cereale. Tata le verifica din când în când stadiul de fermentație. Și eu le verificam din când în când. O vreme deasupra borhotului plutea un nor de musculițe. Apoi se făcea un pod. Apoi musculițele dispăreau și podul se rupea și cădea. Atunci tata socotea că prunele sunt gata fermentate și erau încărcate în butoaie și duse la cazan. Traseul acesta îl parcurg întocmai și merele și perele, atâta doar că fructele acestea dolofane trebuie tocate. La cazan fructele își îndeplinesc menirea, ajung, cum ar spune Platon, la înfățișarea lor esențială, ajung  Idei.

*

De când am pubicat ”cartea Alcool”, prietenul meu, poetul Dumitru Păcuraru, mă bagă în tot felul de jurii de băuturi. Și mă recomandă drept mare specialist. De pe urma acestor jurii, în care eu joc mai degrabă rol de mascotă, tot m-am ales cu ceva. Am cunoscut un adevărat om priceput în tot ce ține de alcoholuri. Eu cred că e cel mai bun din România: profesorul Dorin Popa. Omul acesta, cred eu, cu adevărat a fost distilat la naștere de două ori. Într-o seară, pe când încercam eu să mă laud cu știința mea, mi-a sintetizat tot discursul într-un mod genial: ”Domnule, la țuică, palincă, horincă, oricum i-ai spune, trebuie să-i tai capul și coada!”

*

Orice ardelean care are de rezolvat vreo problemă la Bucureşti duce cu el în traistă, ori, după caz, în geanta diplomat, doi-trei litri de ţuică. Ştie el că licoarea asta se potriveşte mai ceva ca o cheie franceză, la orice „şurub”. Orice funcţionar o va primi şi va mişca mai repede hârtiile.  „De nimic nu m-aş fi bucurat atâta ca de ţuica asta. De altfel, nu aş fi primit nimic altceva, dar nimic – va zice funcţionarul – însă sufăr cu stomacul, iar un păhărel băut dimineaţa, pe inima goală, e medicament curat, mai ales dacă mi-o dai cu tot dragul!” Dacă e medicament dat din suflet, nu poate fi, în nici un caz, mită.

*

 „Beau horincă de Zalău”, sună un vers dintr-un cântec faimos. L-am fredonat acum, căci într-o statistică de acum mai mulți ani scria negru pe alb că Sălajul a produs un milion de litri de ţuică, cu toate acestea  s-a plasat abia pe locul 19 în ţară. Pe ce loc se va plasa anul acesta, mi-e groază să presupun. Însă mult așteptata intrare în spațiul Schengen înseamnă ieşirea la bătaie. Cu produse de „marcă cu rază scurtă de acţiune” nu ai şanse să faci o afacere profitabilă. O etichetă se impune greu şi cu cheltuială, indiferent de cât de bun şi competitiv e produsul. Mai greu se impune ambalajul decît marfa. Asta e. Or, în privinţa asta, românii îşi cam respectă zicala: „Ieftin la făină, scump la tărâţe”.  Nu-i de mirare că până să lanseze un brand, mor cu marfa în braţe. Povestea e general valabilă.

E vremea ca producătorii români să mănânce repede castraveţi muraţi şi să bea moare, ca să scape de mahmureală. Dageaba e marfa ta medicament la Bucureşti, dacă nu vindecă ulcerul şi la Paris.

 

[Vatra, nr. 12/2018, p. 7]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.