Andrei Dósa se află la primul său roman*, după publicarea a patru volume de poezie. Constant în preferințele pentru formule noi, era de așteptat într-un fel ca Andrei Dósa să o ia la un moment dat și în direcția prozei. Dar acest debut suscită interesul nu doar datorită noului gen spre care se îndreaptă, ci și tematicii pe care o abordează. Ierbar este un roman mai degrabă conceptual, uneori poetic, alteori cu valențele unui reportaj de atmosferă în care se mișcă fantomatic cinci personaje: regizorul (naratorul), hackerul, filozoful, scriitorul și o fată, Gabi. Volumul se construiește în jurul experiențelor acestor protagoniști, în spațiul apartamentului unde organizează partyuri și fumează iarbă. Romanul împrumută ceva din experiențele fiecărui volum de poezie, cu predominanță atmosfera adevăratului băiat de aur (2017). Cultura cluburilor, spațiul urban, pendularea între senzații de extaz și anxietate, reprezintă constante ale volumului concretizate pe baza platformei ideologice reprezentate de ipostaza junkerului. Promiscuitatea devine un principiu de bază asumat și totodată un instrument estetic.

Ca structură, Ierbar este un roman fragmentat, discontinuu, oferind impresia unui film dublat din mai multe perspective. Pe de o parte, realitate versus tripping, de cealaltă incursiunea în amintirile personale ale naratorului și cele ale prietenilor săi, rememorate de acesta. Grupul celor cinci este în principiu unul destul de exclusivist, dar nu din motive ce țin de snobism sau aroganța, ci din teama de incompatibilitate cu persoane noi: ,,În ceea ce privește bonding-ul, în afară de mine, doar scriitorul, filozoful, hackerul și Gabi pot aduce oameni din afară. Nu suntem vreun grup secret, selectivitatea noastră nu e alimentată de snobism ori de fițe ideologice, ci de frica de haos”. Experiențele descrise în roman nu sunt profund disociative, cum ne-am aștepta. Ele lucrează însă în planul unei intimități profunde, unde poveștile celorlalți sunt asimilate de narator și povestite cu o atenție a detaliului care îl face să și le aproprie. Cei cinci protagoniști, elita, cum ar veni, din jurul ierbarului, stabilește o ierarhie bine definită între nou-veniți și veterani, unde veteranii stabilesc cine are acces la aceste partyuri. În principiu, newcomerii au datoria de a-i asculta pe cei mai vechi. Naratorul preferă mai degrabă un public timid, care să râdă la glumele lor atunci când e cazul, care să le alimenteze prin simpla prezență pofta pentru povești. Primele pagini ilustrează aceste reguli tacite precum și o parte din senzațiile induse de narcotice. Conversațiile se aud ca prin vată, accentul cade pe zgomotele auxiliare care continuă să se intensifice și care înlocuiesc sursa principală de sunet și induc panici, senzații de anxietate. Între partyuri de genul, ei nu fac pauză mai mult de două zile pe motivul unei ,,alergii la stilul de viață normal”. Primele pagini lucrează mai mult pe universul din jurul apartamentului și atmosfera de party, unde se conturează și tabieturile generației tinere, generației cool de azi descrise cu o ușoară ironie: ,,În primul rând, trebuie să fii îmbrăcat ca ei, dar sa ai și accesorii vestimentare care să-i facă să creadă că ești avatarul unei mahalale în care ei n-au ajuns niciodată. Că ești băgat într-un ONG, că învârți chestii important pe social. Trebuie să te conversezi prin citate mișto din filme, dar adaptate la modul neaoș-cool”.

Acțiunile din spațiul apartamentului relevă, așadar, un cotidian mai puțin exploatat, incursiunile în trecut sunt generate de substanțele stupefiante, iar subcultura consumatorilor de droguri nu mai reprezintă o minoritate, ci devine o categorie cu greutate a societății. Ierbar surprinde prin structura sa ambigua câteva reprezentări ale trippingului în varianta românească. Cu toate acestea, Andrei Dósa nu-și proiectează romanul doar direcția asta, căci universul junkie vine în întâmpinarea unor realități precum explozia subculturii sau industria turismului de masă (evidențiată prin personaje străine, blonda din Budapesta, dar și prin experiența Work and Travel a scriitorului din roman). Ceea ce face ca trippingul să devină în cazul lui Dósa un pretext pentru exercițiul de storytelling pe care-l aplică printr-un soi de amintiri din copilărie. De pildă, povestea despre Gabi și verișorul ei care descoperă în podul casei o cutie cu Nesquik din care mănâncă pe ascuns. La acestea se adaugă și poveștile de tip sherezada în variantă urbană din capitolul Cel mai bogat om din Babilon. De departe, cea mai reușită este ,,Probleme de imagine”, poveste despre seara ratată a unei tipe care ajunge să-și spele machiajul în balta de la ieșirea din club.

Dósa redirecționează delirul extazului chimic într-o zonă estetică preferând, după cum spune și unul din personajele lui, să evite ,,loopurile cretine”. Interesant este în acest sens faptul ca romanul lansează o nouă formă de discurs, drug discourse, discursul sub influența drogului, caracterizat prin lentoare, fragmentarism, deviație de la un film la altul, puternic vizual. Cu toate acestea, Andrei Dósa nu își asumă în totalitate acest discurs, evitându-l pe cel al personajelor episodice care și fac apariția la petrecerile din apartament, care sunt ,,prăjite”, debitează, însă a căror voce nu e transpusă. Ceea ce face ca acest drug discourse să se traducă mai mult într-un flux de storytelling, să rămână într-o zona mai coerentă, un fel de discurs sub influența drogurilor, dar la scară înaltă.

Stările de însingurare și anxietate sunt păstrate, așadar, la intensitate scăzută, undeva în background, amintite în treacăt: ,,Plutim în inima neagră a haosului, din ce în ce mai departe unul de celălalt, admirăm de la distanță icoana în ape neon a umanității”, ,,pe aici doar asta se întâmplă. Intro, apoi direct vărzuirea, niciodată nu atingem extazul. Intro, nimic mai mult”. Ierbar are cu siguranță pasaje bune și foarte bune, însă nu insistă pe toate fațetele trippingului, evitând partea nasoală, ,,vărzuirea”, pe care o anunță în diverse ocazii: ,,Acțiunile noastre sunt pe alint. Ne alintăm adicția, ne alintăm cu gândul la veșnicie, suspendați în plăcere și uitare.” ,,Futeam nopțile și acumulam destrăbălare, experiență și uitare. Asta voia toată lumea”. Prin urmare, volumul are predilecție spre storytelling, iar în acest sens trippingul e mai degrabă artist-cumințel, cu diverse incursiuni în trecut spre anii din studenție sau vise despre proiecte nerealizate.

Acestea fiind spuse, chestiunea consumului de substanțe interzise reprezintă un alt mod de a fi în lume și oferă în același timp, accesul la un imaginar divers, în care Andrei Dósa operează timid, cu toate că talentul de prozator nu lipsește. El este cu siguranță un fin observator al nuanțelor, iar un pasaj unul dintre pasajele care intersectează proza cu poezia și oniricul este, de pildă, visul cu naufragiații care vor salva lumea: ,,Am visat că naufragiații vor salva lumea. Sub un cer negru-electric, pe o plajă cu nisip flutura drapelul naufragiaților: o pereche de boxeri legați de un băț. Apoi mă aflam pe o stradă mărginită de un bloc cu nenumărate cu nenumărate scări. Câțiva angajați de la o companie TV prin cablu așteptau în fața unei intrări, lipiți de interfon.”

Roman al expunerilor aleatorii, al consumului de droguri făcut cu stil, cu finețe, Ierbar vine să scoată pe piață un subiect prea puțin abordat în romanele românești. Vine cu oferta unei noi promiscuități, cu protagoniști care au capacitatea de a crea spații mentale inedite, care fac gesturi iraționale și deschid o nouă categorie de personaje, destul de puțin frecventată de literatura română: cea a dependenților de extaze chimice.

_______

*Andrei Dósa, Ierbar, Polirom, Iași, 2018.

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 26-27]