Zsolt Gyenge – Bazin, mitul cinemaului total și realitatea virtuala

[Textul de față a fost prezentat în cadrul colocviului „Miturile realismului. André Bazin la centenar”, organizat în 29 noiembrie 2018, împreună cu Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, la Facultatea de Litere a Universității București.]

***

Paragrafele ce urmează fac parte din categoria acelor discursuri, care testează actualitatea unor autori clasici prin asocierea ideilor lor, publicate cu decenii bune în urmă, cu fenomene recente. Cinemaul total este probabil cel mai cunoscut concept elaborat de legendarul André Bazin. În acest articol voi încerca, prin analiza diferitelor eseuri scrise de și despre Bazin, să înțeleg dacă evoluțiile recente în tehnologia și prezentarea imaginilor mișcătoare, și în speță filmele VR, pot sau nu să fie înțelese prin prisma acestei categoriii. Țin totodată să precizez de la bun început că ideea de a lega mitul și conceptul cinemaului total de realitatea virtuală nu-mi aparține, ci am întâlnit-o pentru întâia oară într-un articol scris de László Tarnay în 2017 și apărut în revista Metropolis din Ungaria. Dar nici el nu a fost primul pe acest teren, ci menționarea cea mai timpurie am găsit-o la Tom Gunning, într-un volum publicat la semicentenarul morții lui Bazin în  2011.

În mult discutatul său eseu Mitul cinematografului total, care a fost publicat prima dată în 1946  în revista Critique și era de fapt o critică a monumentalei istoriografii a cinemaului scrise de George Sadoul, Bazin prezintă un argument simplu și clar. El consideră că nașterea și evoluția cinemaului nu se poate înțelege – contrar celor mai multe reprezentări istorice – printr-o simplă descriere a invențiilor tehnologice care stau la baza proiecției cinematografice, ci doar prin înțelegerea mitului său subiacent al realității integrale, adică a reprezentării complete a realității. Dat fiind faptul că toate cunoștințele ce stau la baza invenției cinemului erau deja dobândite cu mult înaintea prerechizitelor tehnologice (după Bazin, încă din Antichitate nimic nu stătea în calea invenției phenakistoscopului sau a zootropului), noi trebuie să începem întâi de toate cu înțelegera mitului (un fel de mit al lui Icar) ce stă la baza acestei invenții. Bazin argumentează că toți precursorii cinemaului erau în realitate niște profeți, a căror imaginație „identifica ideea cinematografică cu o reprezentare totală și integrală a realității” (Bazin 2014a: 14) Așa s-ar explica de ce nu există niciun singur inventor preocupat de cinema în secolul XIX, care să nu fi încercat să combine sunetul și relieful cu animarea imaginilor. Drept urmare, mitul călăuzitor care a inspirat inventarea cinemaului este cel al „realismului integral, al unei recreări a lumii după imaginea sa, o imagine eliberată de gajul libertății de interpretare a artistului și de ireversibilitatea timpului.” Într-o asemenea concepție, filmul mut, apoi sonor sau color ar fi niște simple etape de dezvoltare tehnică, care pas cu pas au făcut o realitate din mitul original. Iar concluzia finală este că „Toate perfecționările aduse cinematografului nu pot așadar, în chip paradoxal, decât să-l readucă mai aproape de originile sale. Cinematograful nu a fost încă inventat!” (Bazin 2014a: 16)

Analizând acest eseu, Tom Gunning pornește de la ideea potrivit căreia mitul cinemaului total nu este o istoriografie, sau o revizuire a istoriografiei prezentate de Sadoul, ci mai curând o încercare de a găsi acel loc, în care teoria și istoria se intersectează. Gunning consideră că noutatea poziției lui Bazin constă în faptul că, contrar celor mai multi istorici al cinemaului timpuriu, el era convins că imaginea mișcătorare fotografică nu era singurul scop al inventorilor, ci o totalitate în care pe lângă imaginile animate culoarea, sunetul și relieful aveau o egală importanță. (Gunning 2011: 121, 122) Deci cronologia inversă a lui Bazin care se termină cu exclamația, potrivit căreia cinemaul nu s-ar fi inventat încă, înseamnă de fapt că, deși el vorbește despre mitul originar al cinemaului, în loc de trecut el se gândește la viitor, un fapt dovedit deja prin menționarea de către el a tehnologiei 3D încă din 1946, iar într-un mod și mai concret în 1952.

Dincolo de problematica obiectivității și a subiectivității în reprezentarea cinematografică Gunning ne mai atrage atenția și asupra faptului că, în eseul Ontologia imaginii fotografice, Bazin identifică două tipuri de realisme: realismul adevărat și pseudorealismul, acesta din urmă fiind preocupat de aparențele iluzorii. (Gunning 2011: 123) El ajunge la concluzia că, la fel ca și arta în general, în percepția lui Bazin și cinemaul total poate combina aceste două tendințe. Dată fiind această istoriografie inversă a lui Bazin, oare care ar fi poziția sa – se întreabă Gunning – față de mediul imersiv al realității virtuale, unde accentul cade pe senzații și efecte fizice – asociate de Bazin cu trompe l’oeil și pseudorealismul. Bazându-se pe ideea baziniană a orizonturilor în permanentă extindere, Gunning ajunge într-un final la concluzia următoare: „Eu cred cu fermitate că Bazin ar vedea dezvoltările actuale în new media nu ca pe un sfârșit al cinemaului, ci ca o nouă etapă în neîntrerupta sa inventare. În loc de imersiune, eu cred că un termen mai apropiat pentru o înțelegere baziniană a mediilor contemporane ar fi ‘expanded cinema’, ca sa reapropriem un termen curent în anii 60.” (Gunning 2011: 125)

Termenul de „cinema total” a fost preluat de Bazin de la René Barjavel, care, într-un articol din 1944 întitulat Cinéma total: essai sur les formes futures du Cinéma (adică Cinema total: eseu despre formele viitoare de cinema), atacă disprețul arătat față de cinemaul sonor de către anumiți teoreticieni de film considerând că acest dispreț nu e decât o dovadă de lene intelectuală. (Joret 2015: 64) Urmărind si reluând această poziție, mă întreb dacă n-ar putea fi detectat un dispreț similar și astăzi din partea criticilor și teoreticienilor de film propriu-ziși față de noile tehnologii cinematografice, mai ales filmele VR. Chiar și în cazul lui Gunning, care acceptă realitatea virtuală ca pe o nouă etapă în inventarea cinemaului, am totuși impresia că și el asociază în fond aceste noi tehnici mai mult cu aparențele iluzorii, decât cu realismul „adevărat”. Unul dintre scopurile acestui articol ar fi deci să înțelegem rolul filmului VR din perspectiva baziniană, și să ne imaginăm ce reacție ar putea avea criticul francez dacă ar avea posibilitatea să observe această nouă evoluție. Înțelegera cinemaului prin prisma mitului amintit îl face pe Bazin să considere că nu tehnologia determină de fapt ceea ce este filmul (dat fiind că dorința de zbor exista încă din momentul în care omul a început să observe păsările), dar avansurile tehnologiei – considerată ca infrastructură de bază a cinematografiei – înseamnă totuși mereu un pas spre implinirea acestei dorințe. (Joret 2015: 76) Întreabarea noastră este deci dacă realitatea virtuală poate sau nu să fie considerată un nou pas spre realizarea visului reprezentării totale, a cinemaului total. Dacă da, atunci consider ca acest pas este făcut nu atât prin extinderea orizontului spatial (care se petrece deja natural în cazul fotografiei la 360 de grade), ci prin extinderea timpului în simultaneitate – o să revin la această idee imediat.

Dacă vrem sa înțelegem locul filmelor VR în cadrul mitului bazinian al cinemaului total, unul dintre aspectele de cercetat îl constituie poziția lui Bazin față de reprezentarea iluzorică, numită de el pseudorealism. În eseul Ontologia imaginii fotografice el prezintă inventarea perspectivei Renascentiste ca pe o satisfacere a poftei de iluzie, a unei nevoi psihologice (Bazin 2014b: 3), și declară că „perspectiva a fost păcatul originar al picturii occidentale” (Bazin 2014b: 4). Acestă poziție este dusă mai departe în Mitul cinemaului total prin argumentul potrivit căruia evolutia cinemaului nu poate fi inteleasă prin dezvoltarea tehnologică. După cum arată László Tarnay în studiul său despre turnura somatosensorică a imaginii mișcătoare digitale, Bazin favorizează o aplicație redusă a tehnologiei. După Bazin, explică Tarnay, „pseudorealismul devine realism adevărat dacă strategia vizuală (spectacolul), posibilitățile tehnice și narative intră în armonie. Prin aceasta realitatea reală sau fictivă nu este numai reprezentată, ci este făcută prezentă pentru spectator”. (Tarnay 2017: 10) Această idee a aplicației reduse a tehnologiei îl face pe Tarnay să considere realismul bazinian dintr-un nou punct de vedere prin introducerea termenului de viziune haptică. Contrar graficii HD oferite de noile imagini digitale și 3D, după cum au arătat la rândul lor Vivian Sobchack, Laura Marks și Martine Beugnet, efectul sinestezic-haptic (adică activarea simțurilor non-audiovizuale, mai ales tactile) poate fi atins mai ales prin imagini „stricate”, printr-o rezoluție mai slabă. Altfel spus, efectul haptic este cu atât mai puternic, cu cât perfecțiunea grafică se erodează. Contradicția provine din faptul că imaginile haptice, deși crează într-un fel imersiunea prin activarea unor senzații care nu fac parte din efectele tradiționale ale cinemaului, crează simultan și o distanță critică între imaginea/realitatea prezentată și subiectul observator. Iar în concepția lui Bazin această distanță, posibilitatea evaluării critice a celor văzute este o parte esențială a realismului adevărat. Din acest punct de vedere putem ajunge la concluzia potrivit căreia imersiunea atinsă prin efectul haptic este dezirabilă datorită acestei distanțe critice. În afara de viziunea haptică Tarnay mai introduce în discuție deopotrivă și termenul de „realism perceptual”, care – dacă înțeleg bine – este descrierea fenomenologic mai precisă a pseudorealismului și a simulării. În acest sens dezvoltarea tehnologiei digitale ne aduce mai aproape de realismul perceptual, adică de simularea efectelor realiste prin ascunderea faptului că avem de a face cu o simplă reprezentare.

Dezvoltarea pe care o aduc cu sine noile medii – mai ales imersiunea profundă și interactivitatea – implică în primul rând o schimbare a relației temporale cu realitatea reală sau fictivă reprezentată.  „Filmul clasic – argumentează Tarnay – indiferent de tehnologie și postproducție, presupune întotdeauna separarea spectatorului și a lumii filmice din punct de vedere ontologic și epistemologic.” Aceasta înseamnă mai ales că, în film, evenimentele prezentate preced întotdeauna momentul vizionării – și aceasta este cauza pentru care Tarnay consideră că până și cinemaul digital și 3D rămân la rândul lor încă în cadrul cinemaului total bazinian. (Tarnay 2017: 14-15) Din contră, jocurile video și filmele interactive VR oferă, prin ștergerea diferenței dintre spectator și personaj, un efect de prezent permanent, o simultaneitate temporală între evenimentele prezentate și percepția lor de către spectator. Aceste imagini mișcătoare de tip nou au ca scop nu crearea unor imagini, ci crearea unor experiențe în subiect prin eliminarea conștiinței caracterului mediat al acestor experiențe. Cinemaul clasic încerca să înlocuiască realitatea cu reprezentarea, pe când noile evoluții digitale încearcă să înlocuiască trăirea interioară a spectatorului. „Dacă vrem deci să știm care este acea noutate tehnică, care trece dincolo de mitul bazinian al cinemaului, este clar că simularea totalității percepției umane și a trăirii corporale este din toate punctele de vedere incompatibilă cu ideea baziniană.” – conclude Tarnay. (Tarnay 2017: 18)

Chiar dacă multe din aceste idei mi se par extrem de relevante, am impresia că Tarnay omite totuși un aspect esential al realității virtuale. Cred că simultaneitatea acțiunii și a percepției descrise de el nu este o noutate a realității virtuale, ci o experiență comună și bine cunoscută de mult a transmisiunilor directe televizate – de exemplu în cazul evenimentelor sportive. Însă există deopotrivă și un alt tip de simultaneitate, specifică numai filmelor VR. Cum am arătat mai sus, conceptul de cinema total se bazează pe un argument mai puțin tehnologic, cât mitologic, considerând că mitul dominant al tuturor invențiilor din secolul XIX este „realismul complet”, un realism care recrează lumea potrivit imaginii sale – o imagine care nu este influențată de ireversibilitatea timpului și de interpretarea artistului. Am impresia că filmul VR face încă un pas în aceeași direcție, fiindcă el oferă pe deasupra și o independență a reprezentării față de atenția sau interpretarea spectatorului. Realismul complet ar putea însemna așadar că prezența reprezentării realiste persistă deopotrivă chiar dacă încercăm să ne uităm în altă direcție sau chiar dacă ne mișcăm cu tot trupul distanțându-ne de acțiunea centrală a scenei. Mitul realismului integral deschis de fotografie, lăudată de Bazin în eseul Ontologia imaginii fotografice ca o imagine neafectată de mâna umană, este astfel dus mai departe de filmul VR, care există deopotrivă și fără atenția ochiului sau a corpului uman. Această experiență poate fi descrisă în egală măsură și din perspectiva temporalității. Din punct de vedere temporal, este clar că există o simultaneitate a evenimentului reprezentat și a percepției sale, însă se poate observa în egală măsură și o altă simultaneitate, legată de sus-menționata existență independentă a realității reprezentate de atenția spectatorială. La vizonarea unui film VR multe semne auditive și vizuale ne orientează spre acea parte a spațiului virtual unde se întâmplă evenimentele esențiale pentru înțelegerea narațiunii, însă nimic nu ne oprește să neglijăm aceste indicii. Altfel spus, noi putem oricând să ne întoarcem capul și privirea într-o altă direcție, însă, spre deosebire de cazul cinemaului, acest gest nu conduce aici la o părăsire a diegezei, ci noi putem să explorăm alte aspecte ale spațiului, fără ca – și aceasta este aspectul esențial – evenimentele acțiunii centrale din spatele meu să se oprească. Astfel, eu pot să aud sau să văd cu coada ochiului ce se petrece în spatele meu, independent de atenția mea – o experiență importantă în realitatea noastră cotidiană. În schimb, asta nu implică nicidecum o imersiune totală în reprezentare, fiindcă indreptarea atenției într-o altă direcție decât cea sugerată de film este un gest conștient, care ranforsează distanța critică, și recrează distanța dintre spectator și reprezentare. Bazându-mă pe această logică, eu aș argumenta deci că filmul VR poate fi într-adevăr conceput ca un nou pas în realizarea mitului bazinian al cinemaului total.

În perioada pregătirii acestui articol am discutat, într-o corespondență email purtată cu László Tarnay, această idee, sugerând că acest gest de deturnare a viziunii și a corpului de la evenimentul central în filmul VR ar putea fi înțeles ca o distanțare critică față de reprezentare, așa încât această evoluție a tehnologiei cinematografice să se mențină încă în cadrele cinemaului total. În răspunsul său, însă, el nu a fost de acord, argumentând că această posibilitate este numai o reiterare a percepției realității, în cuprinsul căreia putem oricând face un gest similar – de exemplu cu ocazia unui tur ghidat într-un oraș sau într-o expoziție. Iar, potrivit lui, asta nu înseamnă defel o reprezentare totală a realității, ci un pas spre simularea totală a experienței spectatoriale, care de fapt are ca scop teoretic final intrarea completă a spectatorului în realitatea virtuală.

O altă perspectivă asupra acestor probleme o deschid studiile intermediale. Lúcia Nagib și Anne Jerslev pornesc în volumul lor colectiv tot de la Bazin, și mai ales de la eseul Pentru un cinema impur: în apărarea adaptărilor, pe care îl consideră a fi un moment decisiv în istoria discursului despre intertextualitate și intermedialitate. În acest eseu, Bazin adresează o tematică aparent intens discutată în acea perioadă, aceea a adaptărilor cinematografice din ce în ce mai dese și mai fidele a operelor literare și de teatru, un fenomen care – în opinia unor critici citați de Bazin – ar periclita poziția de artă independentă și autonomă a filmului. Bazin, însă, arată prin câteva exemple, ce merg de la Giotto și până la Racine, că adaptarea a fost de fapt o practică uzuală în întreaga istorie a artelor, și demonstrează deci că, în realitate, cinemaul este o excepție din cauza faptului că, în primele decenii ale existenței sale, adaptarea, împrumutul și imitația nu făceau încă parte din paleta sa de expresie. (Bazin 2005a: 57) El consideră, drept urmare, că nu are rost să atacăm nici adaptările care se îndepărtează de original (fiindcă, în lipsă de altceva, ele măcar cresc popularitatea originalului), dar sugerează în tot cazul că filmul are numai de câștigat prin fidelitate, mai ales fiindcă literatura posedă ca atare o bogăție și o finețe ce lipsesc (încă) în cinema. „E o greșeală să prezentăm fidelitatea ca și cum ar reprezenta în mod necesar o formă negativă de servitute față de o estetică străină. (…) Pe scurt a adapta nu mai înseamnă trădare, ci respect.” (Bazin 2005a: 67, 69) Faptul că cinemaul poate deja împrumuta elemente din literatură sau teatru înseamnă că el a ajuns deja la o etapă de maturitate, în cuprinsul căreia nu mai are nevoie să-și afirme autonomia și independența la fiecare pas.

În articolul de introducere al volumului, Nagib și Jerslev consideră că această impuritate a cinemaului este înțeleasă de Bazin ca o acceptare a realității așa cum se oferă ea camerei de luat vederi, chiar dacă aceasta realitate este, în cazul de față, prefigurată de cartea pe care se bazează filmul. Aceasta poziție – continuă ele – ne arată complexitatea realismului bazinian, în cadrul căruia apărarea impurității este în primul rând un gest politic, ce pune societatea și nevoile ei înaintea creativității artistice. (Nagib și Jerslev 2014: XX) Cel mai important moment în acest articol îl constituie însă ideea potrivit căreia cinemaul impur nu trebuie nicidecum considerat ca un obiect, ci mai curând ca o metodă. „Numind cinemaul impur o metodă și nu un obiect, noi nu propunem o trădare sau dejucare a scopurilor originale ale lui Bazin, ci din contră, vrem să aducem la suprafață apelul său dramatic în favoarea unui nou tip de critică, emancipată și capabilă să înțeleagă cinemaul dincolo de constrângerile specificităților mediatice.” (Nagib și Jerslev 2014: XXI) Bineînțeles, această poziție de impuritate sau intermedialitate nu exclude specificitățile diferitelor medii, ci chiar depinde de ele; în plus, ea nu neagă dificultatea stabilirii unor hotare precise între artele și mediile învecinate. Intertextualitatea și intermedialitatea sunt însă de cele mai multe ori înțelese doar într-un context modernist, vizând felul în care operele audiovizuale își evidențiază în mod intenționat caracterul mixt, cu scopul de a genera sens prin aceasta. Este vorba de o formă de expresie, în cadrul căreia intertextualitatea e folosită ca un gest de conștientizare a caracterului construit al reprezentației, ca un efect de alienare de tip Brechtian. Criticii și teoreticienii post-bazinieni foloseau acest tip de intertextualitate sau intermedialitate, identificate la început mai ales în filmele lui Godard (dar Nagib menționează aici și Dogville), pentru a evidenția lipsa de realism a acestor opere. (Nagib și Jerslev 2014: XXII, XXIII)

Cum stau însă lucrurile într-o perioadă când specificitatea mediilor dispare din ce în ce mai mult? Începând deja cu expansiunea imaginilor mișcătoare în galeriile și muzeele de artă contemporană și urmând cu grafica cinematografică a jocurilor video din a doua jumătate a anilor ’90, sau mai târziu cu intermedialitatea absolută a Internetului, filmul apare azi în noi și noi contexte non-cinematografice, în cuprinsul cărora specificitatea mediilor joacă un rol din ce în ce mai nesemnificativ. Mă întreb deci: oare nu putem să ne imaginăm filmul VR ca fiind la rândul său un nou exemplu al cinemaului impur bazinian? Dacă cinemaul impur este astfel o reprezentare filmică, care încorporează tradiții provenind din muzică, literatură, pictură, fotografie, teatru, e limpede că, luând în considerare în acest sens deopotrivă și filmul interactiv VR, ar trebui să adaugăm pe această listă deopotrivă și tradiția jocurilor video.

În eseul Pentru un cinema impur găsim două răspunsuri destul de contradictorii privitoare la poziția (imaginară desigur) a lui Bazin față de o asemenea evoluție. Pe de o parte, atunci când criticul francez pledează pentru valoarea fidelității în adaptare, el nu uită să menționeze faptul că filmul are numai de câștigat dintr-o atare tranzacție, grație faptului că literatura și teatrul sunt mult mai vechi, deci și-au putut dezvolta subiecte și forme de expresie mult mai complexe decât cinemaul în cele câteva decenii ale sale de existență. Bazin consacră un paragraf întreg ideii potrivit căreia o influență inversă, adică de la cinema spre literatură este imposibilă. Chiar și în cazul acelor romane și a acelor autori, care sunt considerați de critică ca afișând un stil cinematografic în scris, o asemenea influență ar proveni, potrivit lui, numai dintr-un cinema imaginar, fiind vorba deci mai curând de filmul pe care scriitorul respectiv l-ar face, dacă ar fi cineast. Astfel, pentru Bazin, romanul/literatura vin întotdeauna pe primul loc, chiar și în cazul efectelor literare de montaj. (Bazin 2005a: 63) O asemenea poziție ne indică, însă, pesemne că Bazin s-ar opune cel mai probabil ideii unei influențe a jocurilor video asupra cinemaului, din cauza faptului că acestea constituie un mediu mult mai nou decât cinemaul, care așadar n-ar avea nimic de câștigat dintr-o alianță cu o artă mai nouă și așa-zicând infantilă.

Pe de altă parte, însă, la sfârșitul eseului său, Bazin dă încă odată dovadă de deschidere față de noutățile tehnologice, atunci când pledează dimpotrivă pentru un plus de pragmatism în critică. În privința tehnologiei, scrie el, „criticul trebuie să considere evoluția cinemaului ca pe un fapt, de care trebuie sa luăm act și pe care trebuie să încercăm să-l înțelegem, fiindcă este foarte probabil că nu îl putem influența.” În cazul cinemaului, existența precede esența, și această existență trebuie să constituie punctul de plecare al criticului. (Bazin 2005a: 71) Mergând și mai departe, Bazin prezintă foarte pe scurt o interpretare ciclică a istoriei cinematografiei (și a artelor în general): la început era de ajuns să faci cinema, căci efectele cinematografice erau capabile în sine să creeze emoții în spectatori. După o primă etapă, deci, în care forma (și deci tehnologia) a stat în mijlocul atentiei, a venit o perioadă în care accentul se punea dimpotrivă pe conținut – și această structură ciclică se va repeta: „trebuie să ne așteptăm ca culoarea sau stereoscopia să redea – în mod provizoriu – primatul formei” – declara el. (Bazin 2005a: 74) Potrivit acestei poziții deci – contrare celei legate de ordinea cronologică, prezentată înainte -, o evoluție în direcția imaginilor la 360 grade și a interactivității ar fi fost acceptate totuși de Bazin, ca un nou ciclu al formei, în care noutatea de expresie făcută posibilă de tehnologie este în sine suficientă pentru captarea atenției spectatoriale.

Problema cea mai frecvent adresată în legătură cu cinematografia interactivă se leagă de diferența nesemnificativă sau chiar inexistentă dintre jocurile video și filmele interactive. La o conferință recentă din Budapesta despre realitatea virtuală (ZIP-Scene Conference: Perspectives on Digital Interactivity and Narrative in Performing Arts and VR), regizoarea Maria Cecilia Reyes vorbea despre dificultățile întâmpinate în combinarea interactivității ficționale și a realității virtuale cinematografice în pregătirea și realizarea filmului său VR întitulat Zena. Cel mai interesant aspect pentru noi aici îl constituie faptul că regizoarea a făcut în acest context deopotrivă și o evaluare a experiențelor spectatoriale, recurgând pentru aceasta la un chestionar, în care una dintre întrebările cele mai importante era dacă spectatorul își considera experiența una de joc sau una de film. Chiar dacă rezultatele chestionarului la această întrebare erau neconcludente, Reyes aprecia ca Zena este totuși un film și nu un joc, mai ales din cauza că interactivitatea se limitează numai la alegeri narative între niște scene pre-înregistrate. Aceasta înseamnă că spectatorul își poate alege traseul narativ urmărit, dar nu are posibilitatea să manipuleze evenimentele din scenă: odată intrat într-o scenă, își poate asuma numai rolul de spectator.

Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, atunci cred că merită să interpretăm această experiență din perspectiva teoriei ficțiunii. Umberto Eco scria în cartea sa Șase plimbări prin pădurea narativă, că magia ficțiunii constă în faptul că ne prezintă o lume, care este mult mai mică și cu mult mai limitată decât cea reală. Altfel spus, ficțiunile sunt doar niște lumi minuscule, care ne oferă posibilitatea să eliminăm marea majoritate a informațiilor despre lumea reală, și să ne concentrăm pe această lume limitată, închisă în sine însăși. Bucuria pe care o simțim citind sau urmărind o ficțiune provine din faptul, că – spre deosebire de realitate – lumea ficțiunii se poate cunoaște în totalitate: toate răspunsurile trebuie căutate și pot fi găsite pe un teritoriu limitat, în text (Eco 1997). Interactivitatea, în schimb, distruge ceva din această bucurie prin faptul că deschide lumea fictivă și lasă să intre realitatea extraficțională a spectatorului, care astfel pierde siguranța consolatoare a posibilității cunoașterii. Atunci când noi putem să alegem între diferite trasee narative, pierdem iluzia că avem acces la o cunoaștere și lume independentă de activitatea noastră, deci pierdem totodată și iluzia că vom găsi vreodată răspunsul la toate întrebările legate de această lume fictivă.

Bazându-mă pe aceste idei deseori contradictorii, scopul meu în acest articol a fost acela de  a propune – cu mare prudență și incertitudine – să considerăm filmele VR ca pe o nouă variantă a cinemaului impur, care ar trebuie înțeleasă totodată ca un nou pas în realizarea mitului cinemaului total. Aceasta propunere este însă aici formulată mai mult cu titlul de întrebare, căci – după cum s-a putut vedea și din aceast scurt survol al pozițiilor teoretice premergătoare – analizele de care dispunem până în prezent nu oferă încă suficiente date pentru un răspuns concludent. Mai mult decât atât, filmul VR mi se pare a fi el însuși mai curând într-o poziție de mijloc între filmul cinematografic și așa numitul expanded cinema sau video art.

Bibliografie:

Bazin, André. 2005a. „In Defense of Mixed Cinema”. În What Is Cinema?, traducere de Hugh Gray, 53-75. Berkeley: University of California Press.

———. 2005b. „The Myth of Total Cinema”. În What Is Cinema?, traducere de Hugh Gray, 17-23. Berkeley: University of California Press.

———. 2014a. „Mitul cinematografului total”. În Ce este cinematograful ? Vol. 1., 11-18. Bucureşti: U.N.A.T.C. Press.

———. 2014b. „Ontologia imaginii fotografice”. În Ce este cinematograful ? Vol. 1., 1-9. Bucureşti: U.N.A.T.C. Press.

Eco, Umberto. 1997. Șase plimbări prin pădurea narativă. Constanța: Editura Pontica.

Gunning, Tom. 2011. „The World in Its Own Image: The Myth of Total Cinema”. În Opening Bazin: postwar film theory and its afterlife, ediție de Dudley Andrew și Hervé Joubert-Laurencin, 119-26. New York: Oxford University Press.

Joret, Blandine. 2015. „Exploration, Invention and Imagination: The Myth of Icarus in André Bazin”. În International Conference on Philosophy and Film: e-Proceedings. – Volume 1, 2014, ediție de Susana Viegas și Maria Teresa Teixeira, 64-78. Lisbon: International Conference on Philosophy and Film. https://internationalconferenceonphilosophyandfilm.files.wordpress.com/2015/10/eproceedings-volume-1_20141.pdf.

Nagib, Lúcia, și Anne Jerslev, ed. 2014. Impure cinema: intermedial and intercultural approaches to film. Tauris world cinema series. London ; New York: I.B. Tauris.

Tarnay, László. 2017. „A digitális mozgókép szomatoszenzorikus fordulata”. Metropolis, nr. 2: 8-23.

 

[Vatra, nr. 3-4/2019]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.