Ana Blandiana – „Așa-i trebuie, dacă a vrut să fie celebră!”

Dintre toate răspunsurile posibile la întrebarea „Ce înseamnă popularitatea pentru un scriitor?” primul care îmi vine în minte este „Nemulţumirea colegilor”. Ţin încă minte cum – cu mulţi ani în urmă, pe vremea când mai existau frecvente întâlniri între scriitori şi cititori – nu reuşeam să mă bucur de aplauze de teamă că ar putea fi mai lungi decât ale colegilor mei, după cum nu voi uita niciodată şocul pe care mi l-a produs aflarea replicii (menţionată în Cartea Albă a Securităţii, vol. V) a unei colege în legătură cu interdicţia de a mai fi publicată care mă lovise: „Aşa-i trebuie, dacă a vrut să fie celebră!” Absurdă şi sfâşietoare în contextul respectiv, fraza mi-a lăsat în urma ei, în afară de tristeţe, întrebarea: Am vrut vreodată să fiu „celebră”? Există vreo legătură între eventuala dorinţă a scriitorului de a fi cunoscut şi popularitatea lui? Trebuie să facă scriitorul pentru asta şi altceva în afară de a scrie?

Cred că înainte de a răspunde la aceste întrebări trebuie precizat că noţiunea de popularitate are un conţinut diferit şi strict determinat în spaţiu şi timp. Nu numai în România, ci în toate ţările din Est au existat în anii ’60-’80 ai secolului trecut scriitori şi mai ales poeţi care au cunoscut o debordantă popularitate, direct proporţională cu puterea lor de a transmite celorlalţi sentimentul libertăţii într-o lume esenţialmente neliberă. O libertate pe care, de altfel, şi-o riscau cu fiecare nou vers şi pe care, tocmai pentru că era sau putea fi plătită scump, cititorii o primeau ca pe un dar preţios, cu recunoştinţă. În mod evident, acest tip de popularitate nu are nimic comun cu cea a autorilor de best-sellers din societăţile libere (şi de consum), cuantificabilă strict financiar, organizată după reguli de marketing.

Dar, ca să revenim la noi şi la întrebările noastre, în mod evident primul tip de popularitate a dispărut odată cu dispariţia dictaturii şi nu ne putem permite să-l regretăm logic fără să riscăm şi nostalgia nelibertăţii. (În paranteză fie spus, drama reală a unor scriitori din exil se datorează faptului că, după ce decenii întregi au visat să fie publicaţi şi cunoscuţi în ţară, nu reuşesc să înţeleagă şi să accepte că libertatea care a făcut visul posibil conţine în sine şi libertatea de a nu citi, că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului ).

De altfel, nu cred că devii cunoscut pentru că vrei să devii cunoscut, după cum nu cred că a avea popularitate este totuna cu a fi popular. Evident, mă refer la popularitate nu ca la o formă de rating, ci ca la o formă de solidaritate, ca la un proces aproape misterios şi, în orice caz, neprogramabil, în care cititorul se descoperă şi se recunoaşte în pagina scrisă. Iar această identificare, această solidarizare, este cu atât mai intensă cu cât mai de neformulat. Vreau să spun că pagina care o provoacă nu trebuie neapărat să fie una lipsită de dificultate, în mod ideal se poate produce chiar în jurul marii poezii care încearcă să transmită întotdeauna ceva de netransmis. Pentru a ajunge aici, scriitorul nu trebuie decât să scrie, dar trebuie să scrie cu o intensă dorinţă de a comunica, chiar dacă – şi tocmai pentru că – este tot mai mult şi mai cu disperare convins că, în fond, nu e posibilă nici o comunicare. Popularitatea scriitorului se naşte din tensiunea spre întâlnirea propriei singurătăţi cu singurătatea cititorului, este un vector.

În mod evident, acest tip de popularitate, de întâlnire de gradul III dintre scriitor şi cititor, nu este facilitată, ci bruiată de prezenţa scriitorului în cărţile de şcoală, de intrarea lui „în canon”. Pentru orice scriitor adevărat este infinit mai important să fie citit pe sub bancă, decât să fie citit pentru examene. Popularitatea lui Eminescu se naşte în fiecare generaţie abia după ce au fost depăşite toate examenele, extemporalele şi tezele date din opera lui; din manuale nu se naşte decât indiferenţa. E adevărat că, în cazul lui Eminescu, gradul lui de popularitate caracterizează mai mult epoca decât pe marele poet. Într-un sondaj de opinie de acum câțiva ani, comandat de Ministerul Culturii, doar 18% din cei întrebaţi ştiau despre cine este vorba.

În ceea ce mă priveşte, s-a întâmplat ca pe la 11-12 ani să cresc brusc peste limita vârstei mele, încât timp de vreo doi ani am fost cea mai înaltă din clasă, profund traumatizată de senzaţia obsedantă că orice aş face mă văd prea tare. N-am reuşit niciodată să scap de obsesia aceasta, de acest disconfort. Singura formă de popularitate care mi-a făcut plăcere, care mă emoţiona uneori până la lacrimi, erau momentele în care oameni necunoscuţi îmi arătau, scoase din buzunarul de la piept, poeziile mele interzise, scrise de mână.

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, p. 2]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.