odinioară martirii simţind duhoarea leilor

şi văzând buza neagră a leoparzilor

cădeau cu faţa în nisipul murdar.

labele grele zguduiau arena

dar ei nu mai vedeau

urdorile din ochii capii ai fiarelor.

ca nişte copii, ei contemplau nisipul.

 

şi totul dispărea, fiarele şi marmurele romane

norii de deasupra, galere pictate pe un ulcior,

şi chiar Dumnezeu se stingea.

 

priveau nisipul, miile de grunjuri aglutinate

cu fire cafenii şi pietricele galbene şi plăcuţe scânteietoare de mică

şi fragmente de cochilii, aşchii roz de sidef,

paie şi urme de bălegar, resturi de ferigă,

praf, rumeguş…

 

era Lumea

cu palate abstruse, statui, colonade

procuratori şi profeţi

cohorte şi nori

iar ei, lăsându-şi coaja trupului la fiare

se prăbuşeau în sine, se micşorau până când

se năşteau iar în lumea întinsă-a nisipului.

 

iar dacă acolo

 

erau tot martiri, crezând în ei înşişi

cei rămaşi în lumea mai mare,

din nou la fiare erau aruncaţi şi din nou leoparzii

murdari şi plini de purici rânjeau colţii la ei.

atunci ei cădeau iar cu faţa-n nisip

şi ca nişte copii contemplau nisipul.

 

oh, dacă în ultima clipă a vieţii noastre

ne-am aminti întreaga noastră viaţă

şi-n ultima clipă a acestei vieţi amintite

ne-am aminti din nou întreaga noastră viaţă

noi n-am mai muri niciodată…

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, p. 1]