Timp de vreo zece ani, am tot avut oferte de ecranizare a romanului Simion liftnicul, m-au căutat numeroși regizori (iar după o vreme, am început să-i caut eu), pentru ca în cele din urmă să nu se întâmple nimic. Unul dintre aceștia este Marian Crișan. Mi-ar fi plăcut să lucrez cu el, nu doar fiindcă are talent cu carul, ci și fiindcă mi s-a părut că deține acel dar al subtilității modeste și tăcute, al cărei efect te surprinde cu întârziere, provocându-ți ceva ca o mică revelație. Cel puțin așa mi s-a întâmplat după ce am văzut unul din filmele sale de scurtmetraj, intitulat Amatorul. Îl mai găsiți pe internet, dacă vă interesează. Dacă nu, am să vă spun eu cam despre ce e vorba.

Este vorba despre un tânăr care are un job nu prea grozav într-un supermarket, să zicem, de merchandiser. În timpul liber, ca să mai facă un ban, își oferă serviciile contra cost, prin Mica publicitate. Adică, să presupunem că ești o femeie de vreo patruzeci de ani, stresată și nemulțumită de viață. Telefonezi tânărului respectiv, îi propui o întâlnire, el vine, urmează o scurtă negociere, după care îți dai drumul și îl înjuri de mamă pe săturate, îl poți insulta și umili în toate felurile. Fiindcă pentru asta îl plătești! Un alt personaj, pensionar și deținător al unei case confortabile, dorește un partener cu care să joace șah. Dar eroul nostru mărturisește că nu știe șah. Și se alege cu o nouă șarjă de înjurături. Un altul vine cu băiatul său de vreo zece ani, pe care trebuie să-l învețe să înjure, ca să reușească în viață… Și așa mai departe.

N-o să vă povestesc tot filmul aici. Mica revelație pe care am avut-o, la ceva vreme după ce am văzut acest film, a fost aceea că Marian Crișan ne oferă de fapt o metaforă a politicianului de azi. Care prestează un serviciu social asemănător, să zicem, celui de salubritate, dar un pic mai murdar: e plătit pentru a fi înjurat. Pe fruntea lui scrie: scuipați aici! Mare producător de nimic, politicianul îndeplinește rolul pe care, la vechii evrei, îl îndeplinea țapul ispășitor. Privindu-l mai atent, constați că e un ins profund nefericit. Viața lui e un chin, fiindcă nu are voie să tacă, trebuie să spună mereu ceva, să atragă atenția. Dacă tace, e condamnat la dispariție.

Din motive pe care încă nu am reușit să le stabilesc, discursurile politicienilor par că secretă o altă realitate, complet diferită de a muritorilor de rând și în raport cu care realitatea noastră este una greșită. Să observați, de exemplu, că dacă îi întrebi ceva ce nu le convine, răspunsul cel mai frecvent este: nu așa se pune problema! Prin urmare, ai pus problema greșit deoarece te-ai raportat la o altă realitate decât a lui. Pentru a obține rezolvarea, ar trebui ca problema ta să fie pusă în felul în care dorește el. Firește că rezolvarea lui nu se potrivește la problema ta, v-am spus deja de ce: pentru că problema ta este greșit pusă.

S-ar părea că toate aceste neajunsuri și-au găsit, în sfârșit, o soluție cuprinzătoare. Ele provin (proveneau) din iluzia pe care am formulat-o altfel ceva mai sus, aceea că politicianul prestează un serviciu social. Pe această iluzie s-a construit povestea de până acum a democrației așa-zis liberale, în ultimii ani tot mai neputincioasă, lipsită de idei și cuprinsă de un soi de moleșeală. În sfârșit, lumea e pe cale să renunțe la ea. Perioada romantică a luptei politice se apropie de sfârșit. Am înțeles asta dintr-un documentar pe care l-am văzut pe Netflix, al cărui titlul, Get Me Roger Stone, poate nu vă spune prea multe, dacă nu știți cine este Roger Stone și ce rol a jucat el în alegerea lui Donald Trump ca Președinte al Statelor Unite. Prima replică din acest film, preluată dintr-un discurs al lui Trump, este cumva profetică: „Trebuie să ne eliberăm de politica meschină din trecut“. Iar ultima, aparținând lui Roger Stone însuși, sună cam așa: „Mă scald în ura voastră. Dacă n-aș fi fost bun, nu m-ați fi urât.“ Un mod de a reafirma că regula o stabilește învingătorul. Nu mai e loc pentru minciunile politicianiste despre serviciul în slujba națiunii. Sau dimpotrivă, e loc destul, mai mult decât înainte, sub condiția acceptării că nu sunt decât niște fraze de conjunctură. Politica reală nu mai cunoaște principii, orice mijloace sunt îngăduite, este o luptă brutală pentru putere, în raport cu care vechiul mod de a face politică pare preluat din opereta Lăsați-mă să cânt, de Gherase Dendrino. Roger Stone recunoaște că adevărul nu-l interesează, de aceea își permite să mintă pe față, cu cinism. Pentru firile mai gingașe, regula lui pare să anunțe Apocalipsa: Trecutul e doar un prolog.

Pe mine, cel puțin, vizionarea acestui documentar m-a afectat atât de mult încât, câteva zile, am avut o permanentă senzație de vomă. Și nu-s chiar așa de gingaș! Îmi imaginez cum, peste câțiva ani, Marian Crișan sau vreun emul al lui va face un alt film, de această dată intitulat Profesionistul. Cei care au trăit în comunism îl vor vedea în reluare. Ar putea fi vorba cam despre aceleași lucruri despre care trata și Amatorul, cu o singură deosebire, dar esențială. Tânărul acela care își oferă serviciile, nu se mai lasă înjurat, ci el își înjură și își umilește clienții care îl plătesc. Cum ar zice unul de la noi, aproape la fel de sincer ca Roger Stone: pentru că poate!

[Vatra, nr. 1-2/2019, p. 3]