Ioan Radu Văcărescu – Poeme

înțeles

iar acum dacă tot e atât de târziu

pot mărturisi că am înțeles

doar o singură dată în viață

mergeam spre o autogară îndepărtată

undeva la marginea unui oraș studențesc

pe o stradă care nu se mai termina

nu știam decât direcția eventuală în care trebuia să merg

să ridic un pachet trimis de-acasă cu autobuzul

casele se-nșirau ca la țară pe uliță

și-n liniștea deplină a acelei înserări fără prihană

mirosea demențial a liliac și-a lămâiță

strada nu se mai termina

și autogara aceea îndepărtată parcă nici n-ar fi existat

și miresmele de primăvară pătrundeau adânc în sânge

iar arterele și venele pulsau

ca un râu de munte la topirea zăpezilor

atunci am înțeles

și-n vreme ce mergeam parcă fără de țintă

spre o autogară parcă inexistentă

de la marginea orașului nostru studențesc

am înțeles

că mă așteaptă de partea cealaltă a cerului

acelei primăveri care părea și ea că nu se va sfârși niciodată

iar dimineața următoare

am apărut parcă de nicăieri

cu un pachet mare în brațe

legat cu sfoară groasă de cânepă

niciunde în întunericul ce atâta de încet se desfăcea

în luminiscențele fără prihană ale unei duse primăveri

 

 

liniște de noiembrie

 

adormeai pe spate și cu brațele lipite de tâmple

ca un prunc

îți vegheam somnul ușor

nimic din afară sau din mine

să nu-l tulbure

te priveam respirând egal

cum sânii se ridicau abia perceptibil

priveam grădina în lumina amurgului

veghind întreaga noapte somnul tău

argintiu

ca trunchiurile filiforme care se profilau stinghere

pe-ntunericul albastru de noiembrie

și doar spre dimineață lăsam

să pătrundă în liniștea noastră

coardele harfei abia perceptibile

din coroanele aproape pustii ale mestecenilor

în alb și negru

încă o dimineață de iarnă cu vânt

cald de la vest și luna ca un hublou roșcat în văzduh

doar un nor zăbovește înspre răsărit

ca o triremă pe marea revărsată la fereastră

pe pervaz s-au adunat porumbeii

ca niște pescăruși pe faleza roasă de briză

aduși de foame și alungați

de uliul care de aseară se rotește împrejur

pisica mea cu fața jumătate albă jumătate neagră

stă ca un sfinx de abanos pe colțul garajului

sub crengile cireșului pe care se-așează stoluri de sticleți

zbenguindu-se pe ramurile pustii și amare

încă o dimineață de iarnă

cu vreme moale de amintiri primăvăratice

pisica mea cu fața jumătate albă jumătate neagră

și-a-ntors capul spre fereastră și mă privește fix

cu ochii ei verzi carismatici

ca un sfinx așezat în fața mării

cu capul întors spre deșert

încă o dimineață de iarnă a-mpărăției

întunecate și liniștite

încă o dimineață de iarnă fără tine

ilustrată din sibiu

în piaţa mare a oraşului e linişte şi pace

într-o parte sunt aşternute pe caldarâm

o mie de capete de lut

fiecare un unicat unul din cincizeci e albastru

precum casa albastră de lângă palatul brukenthal

în faţa primăriei opreşte un bmw cu cd

coboară ambasadorul austriei

pătrunde nonşalant la patru ace în clădirea fostului cec

altădată prefectură de poliţie şi poliţistul

de serviciu îmi spune zâmbind

să fac paşi mai încolo şi poze mai discret sau deloc

fără să ştie că eu stau aici în ziua cenuşie cu anemici

stropi de ploaie şi nici măcar porumbei nu prea sunt

doar o duzină ca să fotografiez

mulţimea de capete de lut

între care de parcă aşa ar fi fost stabilit

doarme dus un câine comunitar fără cap

în piaţa mare a oraşului e cât se poate de linişte

cât se poate de pace

 

 

vizuina

parcă azi sunteți supărat nea jeane

zice dragoș așezându-mi în față cafeaua

și paharul cu apă din perete cu lămâie

ce să-i zic mai bine tac și mestec cu atenție sporită

în ceașcă bruma de zahăr brun

i-aș putea spune cum e la cincizeci și nouă de ani

cum sângele-mi bolborosește doar în piciorul stâng

și cum în pieptul meu zace un corb alb

cu aripile înghețate

dar tac și amestec în continuare în ceașca de cafea

și sorb cu răbdare din apa cu lămâie și gheață

poate i-aș spune cum un înger tărcat mă trage de mânecă

mereu afară unde vrea să-mi arate

cu degetele lungi și strâmbe

între care ține o țigară de foi

cu aromă de cireșe sălbatice

creasta îndepărtată care leagă prejba de muma

și cum îmi aprind și eu o țigară amară

cum trag în piept cu nesaț primul fum și privesc

cu ochii senini ca dintr-o copilărie furată

vizuina de lup din pădurea de pe muntele tăcut

părăsită și care mai păstrează un vag miros

de singurătate și spaimă

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 8-10]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.