Notă: Eseul de mai jos e doar unul din cele care pledează pentru afilierea culturală anglo-americană a lui Alexandru Vlad, care, se știe, fusese un cititor și traducător dedicat al celor două literaturi. Pe de o parte, se vede aici o cunoaștere intimă a fenomenului discutat – romanul american și deficiențele lui tematice – și pe de alta, și acea intuiție critică obiectivă, lipsită de idolatrii livrești, în ciuda discretei admirații față de subiectul pe care îl tratează, care poate fi reperată și în alte eseuri asemănătoare (Între flux și reflux, dedicat lui Conrad, favoritul lui în materie de proză, ori Portocala cu mecanism de ceasornic, care pornește de la romanul englez și survolează, mai apoi, opera lui Anthony Burgess – ambele apărute în volumul din 2002, Sticla de lampă). Nu în ultimul rând, textul asimilează și acea notă caustic-ludică atât de specifică eseurilor sale conversaționale din Măsline aproape gratis (2012). (Andreea Pop)

***

Să prezinte, în general, mult admiratul roman american un complex ce se repercutează în imaginea personajelor feminine? Leslie A. Fiedler (în, altfel, minunata și incitanta carte Love and Death in the American Novel) se plânge că literatura americană nu are o Madam Bovary, o Anna Karenina, o Mândrie și prejudecată, ori nici măcar un Bâlci al deșertăciunilor.

Dacă există o divergență a tradițiilor romanești americane față de cele europene, când apare aceasta și cui i se datorează? Afectează eșecul prozatorilor americani în tratarea dragostei heterosexuale și obsesia lor permanentă în ceea ce privește alte aspecte ale vieții, cum ar fi moartea, incestul, homosexualitatea inocentă, starea de spirit a cititorului american, atitudinea lui generală față de aceste lucruri și, în general, viața cotidiană? Este vorba de un „eșec”, sau de o caracteristică indusă, începând cu acele vremi de pionierat ce constituie pentru americani începutul paradoxalei lor istorii, e un complex datorat părăsirii Europei materne, o sechelă datorată sectarismului și intransigenței religioase prin care pionierii și-au asumat un misionariat puritanist (de esență calvinistă), umbra severă a lui Jonathan Edwards?

Știm că dragostea pătrunde în literatura medievală oarecum prin secularizarea adorației pentru Sf. Fecioară (castitatea iubirii medievale, și mai ales termenii adulatorii în care se exprimă sentimentul, sunt și acestea dovezi) și de aici în romanul burghez, unde ilustrează mai ales preceptele moraliste, cu ajutorul cărora va deveni destul de dogmatic și chiar ipocrit. Asta va stârni reacțiile parodice (și implicit realiste) ale unui Fielding și pe urmă iconoclastia „deocheată” a unui John Cleland, a cărui Fanny Hill este o Clarissă pe dos.

Pe lângă faptul că există o distorsionare specifică a temelor europene, romanul american pare să fi preluat mai mult din tradiția gotică (de înțeles pentru niște pionieri într-un mediu ostil și virgin, populat de fantome și primejdii) care se implementează curios de puternic în romanul „burghez” autohton, sub semnul unui general complex al culpei apatride, întreținută religios (Rowson, Brown, Warner). Sentimentalismul specific secolului optsprezece apare ca o emoție stresată și sublimă, dacă romanele în sine n-ar fi de multe ori atât de greoaie și plicticoase. Genul se năștea greu și împovărat de un scolasticism suis-generis printre autorii (și mai ales autoarele) din Noua Anglie.

Altfel, sărind la Rip van Winkle (părintele personajului literar american), acesta nu e chiar ușă de biserică, dar ginul olandez nu poate fi singura culpă pentru a se trezi izolat în păduri, implicat în turbulențe istorice, depărtat de civilizație, când el nu dorise decât să scape de cicălitoarea lui nevastă. Și totuși, natura mai des decât familia va fi pentru mulți eroi literari americani leagănul în care vor căuta împlinirea și liniștea, iar bunul sălbatic (fie el Chingachgook la Cooper, Quee neg la Melville, Nigger Jim la Twain) va fi substitutul iubitei, soției sau mamei, cu reversul lui coșmaresc (Injun Joe la Twain sau Babo la Melville). Vina eroului o constituie de multe ori plecarea de acasă (plecarea din Europa?) și, ca și copiii fugari, de multe ori autorul pretinde că spaimele nu sunt, uneori, mai mult decât o glumă, o terifiantă neînțelegere ca o ipostază-revers a imaginației „gotice”. Ne amintim copiii euforici ai lui Mark Twain și avatarurile acestora. Și cu toată îndrăzneala lor, nu sunt capabili nici măcar de un sărut puberal, dacă nu considerăm ca erotică scena în care Tom este udat ciuciulete sub geamul lui Becky.

Nu că din romanele americane ar lipsi cu totul una din marile și frecventele teme ale romanului european: inițierea în viață, care de multe ori e sinonimă cu inițierea erotică. Doar că aceasta se prezintă sub o formă surprinzător mascată, chiar dacă spectaculoasă. Uneori ea apare sub forma unui pact faustic, interesant dacă ne gândim că America este un vis al Europei, nu mai puțin unul de căutare a inocenței. Dacă luăm Moby Dick drept romanul din care se naște proza americană modernă, e revelatorie opțiunea eroului, Ishmael, care „de câte ori simte un noiembrie trist și greu” în suflet, când îl dovedește stenahoria vârstei ce simte povara împlinirii, el pleacă pe mare. Poate că soluția ar fi fost mult mai simplă. Oricum, călătoria e o paradigmă a inițierii. Iar balena albă, Moby Dick, este marea încercare însărcinată să dea certificatul bărbăției și maturității. Nu e singurul exemplu când se folosește simbolul ambiguu al unui animal mai mult sau mai puțin fabulos pentru a depăși frontiera inocenței. De la prima căprioară vânată de Natty Bumppo, ursul lui McCaslin, bizonul alb din romanele fantaste de consum, până la peștele cel mare capturat cu tandrețe și abia la senectute de pescarul lui Hemingway, literatura americană e plină de astfel de animale totemice, împovărate de sarcini inițiatice și apostazii asemănătoare cu cele din urma păcatului originar. Uneori pare un răspuns crispat la mitul seducției, în distorsionarea amintită, căutarea unui substitut inocent pentru o pasiune vinovată. Pasiunea carnală, când a existat, a fost sever pedepsită – fie prin incriminanta literă stacojie (Hawthorne), fie prin catastrofele cu iz de pedeapsă ancestrală pe care le emit un O’Neill sau Faulkner, fie printr-o cezariană făcută cu briceagul, prin care tânărul Adams primește o inhibantă lecție despre ce e aceea relație dintre sexe și la ce poate duce ea (Hemingway). Eșecul lui Gatsby, în alt plan, ar merita chiar o analiză separată. Nu există o relație, par să întrebe unul după altul prozatorii americani, în același timp erotică și imaculată, care să nu-i facă pe protagoniști să calce legile societății sau granița păcatului și să simbolizeze în același timp uniunea egoului cu idul, a eului gânditor cu impulsurile reprimate?

Sexualitatea, care poate apărea uneori exacerbată, din romanele lui Miller, Mailer, Updike, Gover, sau tentativele sado-masochiste ale eroilor lui Faulkner sau Styron, nu par a fi decât încercări de a escalada niște tabuuri, înrădăcinate prea adânc pentru a ceda la un simplu atac disperat. Cu același efect încearcă alții, spre exemplu Barth, să ia în derâdere aceste tabuuri, pentru a le neutraliza prin deriziune. E cum ai striga în întuneric pentru a-ți face curaj. Pe aceeași cale sunt eroii lui Salinger (Seymour, Caulfield) și Kerouac, chiar și unii ai lui Saul Bellow par a fi niște urmași ai lui Huck Finn, mai „experimentați”, dar nu neapărat mai evoluați.

Ideea paradisului masculin, căutat de pionierul american în virtutea împrejurărilor și a misiunii sale prospectoare, ori mai degrabă în virtutea statutului de orfan european condamnat la un bine moral și moralizator ca la unicul reper salvator, s-a perpetuat și în filmele western, benzile desenate, filmele TV și romanele polițiste. Cowboy-ul justițiar părăsește nu o dată femeia salvată, care îl urmărește admirativă și nostalgică în timp ce el se cufundă în roșul amurgului, mergând totdeauna spre vest, părăsind-o din considerente peste care orice francez ar trece fără să clipească. Un personaj întrupat de John Wayne mărturisește despre fiul lui (părăsit, odată cu familia, desigur) că a spart „o mie de căni” – tot atâtea egouri fărâmate pentru erou. În ce privește romanele polițiste, din câte am citit noi, doar o dată Lew Archer (eroul lui Ross MacDonald) cedează irelevant farmecelor unei cliente vinovate, care oricum nu scapă de pedeapsă. Cât despre celebrul Mike Hammer al lui Mickey Spillane, hottest with a girl, coolest with a gun („cel mai fierbinte cu o fată, cel mai rece cu pistolul” – după cum spun reclamele de pe coperte), pare totdeauna mai degrabă invers. Dacă despovărăm elocventul pistol de sugestiile simbolice, psihanalizabile.

Preferința pentru tovarăș, pentru prieten, fie el de culoare (de la Fenimore Cooper la Camera lui Giovanni, de James Baldwin) ar fi o pistă complementară, interesantă de urmat. Dar capcanele analizelor tematice sunt multe și dimensiunile propuse ale eseului nostru ar putea da multor raționamente, din această cauză, un nedorit caracter apodictic sau rezumativ. Altfel, dragostea și moartea rămân în romanul american, mai mult ca în altele, două fețe ale aceleiași monede, despre care se poate spune orice numai că ar fi monedă calpă nu.

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 6-7]