Nina Corcinschi – Poezia din ziua a opta

Inima desenată pe cer – titlul noii cărţi a Margaretei Curtescu, apărute la Junimea, în 2018, vesteşte  de la bun început, o pledoarie pentru poezia ca şansă unică de ieşire în largul cerului, al infinitului metaforic din interioritatea preaplină a eului poetic. O „poezie invazivă” o numeşte Ion Holban, prefaţatorul cărţii şi, într-adevăr, e o poezie cu nervul deschis înăuntru. Nu ştiu să fi avut poezia Margaretei Curtescu de până acum accente expresioniste mai acutizate, iar eul liric – valuri interioare mai zbuciumate, care dau peste margini. Lirismului deopotrivă melancolic şi sanguinic din fibrele poeziei sale i se adaugă componenta aproape colerică. Poezia e giudeţul dintre realitate şi visare, dintre mintea care „numără confuziile” şi sufletul care le trăieşte. Dacă regimul diurn e unul al aparenţelor, al stăpânirii energiilor vitale, al „platei facturilor” existenţei, cel nocturn e tulburat de cutremure. Efectele sunt devastatoare „cutremurul vine inevitabil când îmi număr/ confuziile şi sunt atât de elocventă încât/ până şi măştile de pe pereţi încep/ să lăcrimeze// îi aud urletul ca de şarpe tăiat când mă ridic/ de la masa de scris după ore întregi de rigori/ după zile de întrebări fără noimă/ şi fără niciun răspuns// vine cu fluturii săi gri zbătându-se-n gol/ intrându-mi direct în retine” (cutremurul). Poezia rămâne singurul aliat de nădejde în acest regim diurn, când adevărul şi autenticitatea sunt strigăte în pustiu. Iată de ce poezia – acest unic cer pe care se poate configura inima – este incompatibilă cu realul, adevărul ei provoacă turbulenţe într-o lume a simulacrelor: „mă dădură afară din casă cu tot cu poezie/ ieşi îmi strigau furioşi ai chemat ploile/ şi ele ne-au găurit acoperişul tavanul/ plânsul tău ne-a dărâmat malul pe care/ înălţasem casa şi acum/ apa ne intră pe uşă// într-un decembrie ninsorile pe care le tot/ cerneau visele-ţi ne-au acoperit/ definitiv şi atunci am trăit o/ mică moarte” (mă dădură afară din casă cu tot cu poezie).

Aspiraţia de puritate se resimte şi aici, dar poate veni doar dinspre poezie, doar aceasta are pline rezervoarele de candoare, iar „ciocănitul său firav topeşte/ florile de gheaţă alungă spaima/ de noapte şi pruncii surâd/ prin somn”. Nevoia de confesiune se poate împlini doar poetic, iar trăirile eului liric devin expresii ale naturii, configuraţii metaforizante ale anotimpurilor,  sunt „vârtejuri de iulie”, ierni, ca un „cocktail vâscos”. E o înrudire alchimică a eului cu natura şi a naturii cu eul posesor al unei sensibilități hipertrofiate: „tot mai ascult tăcerea păsărilor care/ presimt zbaterea nervoasă a ochiului”; „tot mai aud mersul pe vârfuri al/ ploii şi toate regretele norului/ ce o trimite la drum”. Iar stările toate imprimă naturii mişcările subtile ale transferurilor de personalitate, ale transplantului de fragilități umane marcate de dubii, de înfrigurările indeciziilor: „e ca şi cum ploaia s-ar opri brusc răsucindu-şi/ trupul spre cer şi ultimul strop rătăcit n-ar mai/ şti unde să cadă e ca şi cum prin uluce ca/ printr-o aortă deschisă apa s-a/ scurge direct în pământ”. Stările de azi declanșează confesiunile amintirilor de ieri în metafore de mare subtilitate şi rafinament: „unde erau oglinzile tale curgătoare în care/ cuvintele se reflectau unele în altele/ se amestecau într-un râu/ de mătase apoi se despărţeau// surâzând”.

Poezia e ziua a opta creată de Dumnezeu din prea multa tristeţe a celor 7 zile.  O liniştitoare şi beatitudinală recuperare a candorii vieţii, o ascultare senină a necuprinsului şi a nespusului: „pentru că de luni până duminică/ eram atât de tristă dumnezeu a creat/ şi ziua a opta să-mi intre în irişi/ să mi se zbenguie printre pupile şi cristalini// priveam peste acoperişuri şi nu/ înţelegeam de ce stârneam stoluri de/ porumbei uitate acolo de veacuri treceam/ printre melcii din ierburi bătrâne/ şi le visam visele pietrificate sub cruste/ auzeam până şi cântecul niagarei/ şoaptele antice ale/ văilor alpine// nedumerirea în haine noi trecea cu/ mers de prinţesă direct prin praful de pe uliţe/ printre gropile din asfalt şi trena ei/ lăsa în urmă o dâră/ de conotaţii” (Ziua a opta).

 Ziua a 8-a răzbună în regim liric neputinţa celor 7 zile, e momentul adevărului, când se împlinesc profeţiile: „s-au împlinit profeţiile fulgerele mi-au intrat direct în vene ploile mi-au/ ajuns până la os şi iată acum în apa/ scânteindă ca o lamă de cuţit/ privesc cerul// bate vântul dinspre lanuri netreie-/ rate bate vântul dinspre pâlcuri de/ pomi cu fructe exilate între/ crengi bate vântul şi limbile focului/ îmi cuprind mâinile// apoi se-nclină a pace” (poezia). Poezia, care primeşte viscolul şi furtuna, va dărui pacea.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2019, p. 29]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.