Al. Cistelecan – Recidiva epopeică

Nu toți optzeciștii îmbătrînesc. Unii, dimpotrivă, în vreme ce mai toți ceilalți abia-și mai trag sufletul creativ ori s-au oprit – chiar dacă mai publică – acum cîțiva ani, doar acum intră în vervă decisivă. Cum fac, bunăoară, Liviu Antonesei și Traian Ștef. Intratul în vervă e ca intratul în horă: odată prins de ritm, numai un accident te mai poate opri. La Traian Ștef această intrare în verva creativă nu se vede atît în schimbarea ritmicii editoriale (a avut un debit destul de constant și un orar editorial regulat), cît în dispoziția euforică de fond a ultimelor volume. O euforie creativă care se verifică pînă și-n peisajele melancolice ori în peripețiile nostalgice, nu doar în declinațiile senzuale tot mai rafinate și sublimate-n arabescuri de tandrețe (cum se-ntîmpla fățiș în Poemul de dragoste,  dar se-ntîmpla transparent și-n celelalte volume – și nu doar în Femeia în roz). E o voluptate compozițională ce pare a nu se mai lăsa inhibată nici măcar de prestigiul temelor de doliu, întoarse și ele în seninătate de înțelept și-n contemplații melancolice. Cauza ocazională care a făcut din pragul de pornire un fel de prag al bucuriei creative îmi pare a fi fost rescrierea din Povestirea Țiganiadei, de unde Ștef pare a se fi contaminat definitiv de un spirit jovial cumpătat, dar manifest. Rescrierea Țiganiadei l-a făcut postmodern, căci în postmodernism nu se mai scrie, ci doar se re-scrie. Ștef nu e însă mai postmodern – și nici chiar mai postmodernist – decît era Budai-Deleanu (dar nici mai puțin decît el). În spiritul aceluiași Budai-Deleanu recidivează acum cu o nouă epopee: Epopeea șobolanului Louse (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2018), secondat cu empatie de Lászlò Ujvàrossy, ale cărui ilustrații chiar merg pe ideea adecvării.

Ca și a lui Budai-Deleanu (invocat, convocat, re-scris, beatificat), ”epopeea” lui Traian Ștef e una alegorică, un cadru amplu și pe cît de rigid pe atît de flexibil, numai potrivit pentru tot felul de incursiuni textuale și problematice și-n care, firește, ”prin țigani să-nțăleg și alții”. Două îmi par prerogativele – fundamentale – pe care Ștef și le-a însușit de la Budai-Deleanu și pe care și le-a apropriat, dincolo de turnura alegorică: principiul ”dialogal” al compoziției și vectorul moralist. Așa cum e Epopeea șobolanului Louse, e o carte de care nu mai avem.

Nu doar structura compozițională, ci toată ”compoziția”, punct cu punct, e una de dialog creativ, fie cu toposuri și simboluri consacrate, fie cu formule lirice, dialog purtat fie cu armele pastișei, fie cu cele ale parodiei, fie în pură concurență. E nivelul la care verva lui Traian Ștef își dă drumul fără nici o restricție, într-un fel de sinteză euforică a formulelor lirice (inclusiv o sinteză a propriei formule). Ar putea fi aici un punct de incidență cu Levantul lui Cărtărescu (e poate intenționat o replică: unul a pornit de la Bolintineanu, celălalt de la Budai-Deleanu: e replica ”ardelenismului” la fantazia și fantezismul ”sudist”; dar dacă e, e doar implicit), numai că spiritul lui Ștef nu e strict parodic și nici nu face pledoarie pentru postmodernism. Ba chiar, dacă e la o adică, în ”confruntarea” dintre modernism și postmodernism, dintre ethosul și estetica unuia și a celuilalt, Ștef pare a lua partea modernismului, de nu chiar a mandatului romantic al poetului ”vates”. Asta în măsura în care avem de-a face și cu o ”bătălie” de poetici între ”protagoniștii” epopeii. În orice caz, ”muza” venită din subterane – și cu poetica subteranelor, la misiune profetică îl îndeamnă, la reinvestirea oraculară și la ontificarea poeziei: ”Tu să fii acolo să tremuri/ Să auzi vocile/ Să vezi pașii/ Să simți tumultul/ Și să prevestești/ Tu/ Cu măsura ta ipocrită/ Și frică să bagi în semenii aceștia” etc. Discursul de poetică al Șobolanului e un normativ scos în rezumat din ”poezia leneșă” a lui Ion Barbu, o somație pentru poezia mărturie și acțiune: ”Gata cu lamentările unei vieți prea scurte/ Gata cu privitul printre ulucii comparațiilor/ Gata cu labirintul acesta inutil/ În care cauți luminile efemerelor iubiri/ Luminile artelor frumoase/ Gata/ Lumea se preface/ Și tu ești acela care trebuie/ Să fie de față”.  Numai că prefacerea se petrece în sensul unui ethos al plăcerii, al loisir-ului, al poeticii de leneveală imaginativă și de voluptăți de-spiritualizate: ”Lasă-mi lenea caldă/ Sîngele gata/ Împrospătat de toate organele/ Omului pămîntului și cerului/ Lasă-mi desfătarea nemișcării/ Sihăstria culcușului unde-i/ Umbra mai moale/ Nu-mi trebuie amintiri/ Nu-mi trebuie visuri/ Nu-mi trebuie suflet” etc. Moralismul lui Traian Ștef e cît manifest (de la el și pornește, de la ”temeri/ Să nu fie stăpînită țara noastră/ De fața amarnică a Marelui Rău” etc.), cît subliminal, dar mereu în acțiune. Vertijul fantazist care întreține ”epopeea”, trăit cu atîta intensitate a halucinației încît îi dă poetului impresia că ”numai ficțiunea e adevărată”, e curmat, firește, de năvala realului, de decepția vremurilor: ”Ne trezim în această realitate/ În această foșgăială bezmetică/ Cu subteranele cu ploile murdare/ De care nu putem fugi/…/ Mari struțocămile ocupă intersecțiile/ Schimbă legile/ Circulației/ Iau puterea ca pe o batistă de jos/ Își împart toată țara/ Îi hrănesc pe supuși cu pieile lor lepădate/ Își doresc puterea promisiunii și/ Nu văd cum puricii și păduchii cresc/ Pe corpul lor/ Cît niște guzgani uriași”. Ludica epopeică a lui Traian Ștef e, de fapt, o litanie civică, un denunț al stărilor. Alegoria trecerii de la viața de oprimat și exclus la cea de huzur și parazitism e o pură transparență a prefacerilor de azi, atinse în chiar actualitatea lor imediat politică (și nu doar prin intrarea în rîndul eroilor a lui Teleormanicus, ci și prin destule alte săgeți). Pe registrul acesta, moral(ist) și civic, ”epopeea” lui Ștef execută comandamente maximale de conștiință, surplombate cu spontaneitate peste partitura de vervă ludică.

Ca artist de meserie se poartă Ștef în toată parada episoadelor ”epopeice”. Acolo unde ”ficțiunea” e singura ”adevărată”, dialogul său cu formulele poetice de toate felurile e un continuu prilej de vervă și voluptate compozițională. Nu doar Budai-Deleanu, ci o întreagă epopee poetică e convocată în partitura textuală, de la Homer,  Horațiu, Virgilius și Dante pînă la Dimov și Ion Mureșan. Asta spre a nu mai pomeni de poetica descîntecelor, a blestemelor sau de Cantemir și cine mai știe care alții. În aceste oaze dialogal-fanteziste Ștef se lasă de-a binelea în voia desfrîului: ”Cum răni Asurzitorul bălții cu sulița-i pe Lingăreț/ Și arma-i răzbi-n vintre la ficați/ Iar el căzu în bot/ Și zornăiră-amarnic zalele pe dînsul/ Apoi izbește Șade-n Bortă cu sulița-i pe Mocirlan/ Și-n pieptul lui împlîntă arma cea vîrtoasă/ Și-l prăvălește-nvăluit în noaptea morții/ Și-i zboară sufletul din trup” etc.  Unele din aceste pasaje de virtuozitate sînt de tip parodic, altele de tip pastișă sau altă formulă de re-scriere, dar destule din ele nu au semne de prevenire. Maleabilitatea textuală trece genuin de la o retorică la alta, ca-ntr-un carusel de formule. E chiar greu de spus dacă, bunăoară, această halucinație e în stilul lui Ion Mureșan ori în cel al lui Traian Ștef: ”Și am avut o viziune atunci/ Se făcea că moartea era luna plină/ Și era ca șofranul/ Și se deschidea ca un trandafir/ Mare galben/ Și ieșeau omuleți dintre petalele ei/ Dintre solzii ei de sirenă cerească/ Și pluteau spre pămînt ca puful de păpădie/ Și cînd ajungeau jos pe pămînt/ parcă se trînteau uși de fier” etc. Asemenea ambiguități dialogale s-ar mai putea consemna și în legătură cu Aurel Pantea sau Viorel Mureșan, dar mai ales cu Ștef însuși, fie în melancolia contemplativă, fie în fiolele de senzualitate: ”Îmi amorțesc umerii loviți cu o biciușcă/ Din păr blond/ Și mă simt ca un tînăr/ Proaspăt încorporat”. Fie că și-a premeditat ”epopeea” ca pe o sinteză, fie că epopeea s-a premeditat singură și l-a obligat pe poet să se supună proiectului (cum cred că e, de fapt, cazul), Epopeea șobolanului Louse e o apoteoză a vervei creative și un denunț al vremurilor și moravurilor. Ridendo castigat mores e poetica de aici a lui Ștef. După cum a fost și a lui Budai-Deleanu. Amîndoi lezați în chiar inima lor civic-patriotică. Acela e, în realitate, nervul alertat la ambii.

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 27-28]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.