Robert Lazu – Insula fără anotimpuri (fragment)

…Vizitasem capela de câteva ori. Eram convins că totul nu era decât o glumă, un capriciu, o sminteală de aristocrat. Nici o altă tetralogie nu se găsea aici. Și nicăieri altundeva. O dorință absolut neașteptată întrerupse șirul unor asemenea gânduri: aceea de a mă ruga. De când mă mutasem, singur, în Londra, mă limitam să frecventez biserica doar în zilele de sărbătoare. Spiritul duminicii era singurul lucru prețios care-mi rămăsese drept amintire din vacanțele mele italiene. Totdeauna simțisem din plin diferența dintre ceea ce aș putea numi „aerul” duminicii și atmosfera zilelor obișnuite. Duminica rămăsese altfel. Lumina ei făcea ființele să strălucească diferit. Această conștiință acută a unicității primei zile a săptămânii a fost și a rămas singura urmă a plimbărilor de până la bazilica Sfântului Benedict din Norcia. Acolo-i urmăream, nemișcat, pe călugării benedictini celebrând Liturghia Papei Grigore cel Mare. Era singurul loc ce reușea să mă impresioneze mai mult decât lojele teatrului din Aquila. Doar acea biserică, azi transformată într-o ruină de un devastator cutremur, îmi prilejuia emoții și reflecții ce nu pot fi comunicate. Neregăsind un loc comparabil, nici nu mă mir că în Londra mă înstrăinasem, oarecât, de cerul strămoșilor mei. Și totuși aici, în capela bibliotecii neamului Newman, dorința vagă dar insistentă de mă ruga mi se reaprinse, cumva, în suflet.

Stângaci, lipsit de fervoare, m-am așezat în genunchi în mijlocul capelei și am așteptat minute bune în acea liniște în care se auzea, îndepărtat, murmurul oceanului. Când am încercat să recit „Pater noster” am constat că nu reușeam să-mi amintesc mai bine de jumătate din rugăciune. Intrigat, poate chiar rușinat – căci este un lucru teribil pentru un cunoscător al limbilor vechi constatarea scurtimii memoriei –, am scormonit în unicul raft din capelă în căutarea unei cărți de rugăciuni. Am răsuflat ușurat când, într-un frumos missal latin, am descoperit rugăciunea regală. Sonoritatea propriului glas m-a determinat să mă opresc imediat. Am continuat să citesc în gând. Făceam efortul de a re-memoriza toate cuvintele. Faptul extraordinar s-a petrecut, însă, atunci când deja renunțasem, contrariat, la orice asemenea tentative. Tăcut, stăteam în picioare, cu fața spre masivul crucifix din centrul peretelui. Am perceput o prezență care îmi țintuia cu privirile ceafa. Paradoxal, intuiam faptul că, dacă m-aș fi întors, toată această stranie senzație ar fi încetat fulgerător. Am rămas, minute bune, nemișcat, sau poate mai degrabă nehotărât dacă să curm sau nu o experiență la fel de ciudată precum tot ceea ce trăisem până atunci. Rodul răbdării mele fu un imbold ce mă călăuzi spre acel prie-dieu din partea dreaptă a altarului căruia nu-i acordasem, niciodată, nici cea mai mică atenție. Ajuns în dreptul său am privit, în jur, confuz, apoi am îngenuncheat. Exact în acea clipă un zgomot de lemn rupt, ceva ca un pocnet ce încetă brusc printr-un scurt scârțâit, mă făcu să închid ochii de parcă aș fi așteptat ca întreaga clădire să se prăbușească peste mine. Niciodată nu am știut cât am stat cu ochii strâns închiși, în așteptare. Nu se întâmplă nimic. Nici o prezență nu mai putea fi percepută în preajmă. Totul se risipi ca un fum ușor, inconsistent, iluzoriu. Când m-am ridicat a trebuit să aștept alte câteva lungi minute până ce mi s-au dezmorțit picioarele neobișnuite cu exercițiul umilinței. Asemenea unei ploi de vară ce izbucnește, fără nici un semn prevestitor, când soarele strălucește în înaltul cerului, o singură propoziție – mai precis, un post scriptum – din scrisoarea Lordului Gilbert Newman sclipi fulgerător precum un diamant în bezna cea mai adâncă a minei: „Doar umilința poate dezvălui tainele cele nepătrunse ale lăcașurilor sacre”. Umilința… Ce altceva ar putea caracteriza mai bine rugăciunea decât atitudinea prin care, recunoscându-te neputincios, ceri ajutorul Cerului? Umilința… Faptul de a fi îngenuncheat pe acel prie-dieu provocase, instantaneu, zgomotul a cărui sursă nu o identificasem.

Cu inima zvâcnind tumultuos în coșul pieptului m-am îndreptat spre altar, apoi spre raftul de cărți din stânga acestuia. Misterul zgomotului se lămuri. Mișcat din loc cu nu mai mult decât un lat de palmă, raftul lăsa să se întrezărească un spațiu gol ce se căsca între marginea sa și perete. O ușă discretă. Mi-am introdus, precaut, degetele mâinii drepte în acel spațiu și am tras încet. Raftul se roti în jurul unui ax ascuns ochilor mei. Am continuat să trag până ce deschizătura fu suficient de largă spre a-mi permite trecerea. Cu un singur pas am traversat pragul necunoscutului. M-am trezit într-o cameră de aceeași lățime cu cea a capelei, însă de o îngustime ce nu depășea un metru și jumătate. Un geam cu vitraliu permitea luminii să pătrundă în această cameră minusculă. Acoperită cu un covor îngust, sălașul adăpostea un altar și un crucifix identice cu cele din capelă. Mai mult chiar, după ce am privit cu atenție eram sigur că se află în aceeași poziție și la aceeași înălțime ca cele de pe partea opusă a peretelui. „Steaua dublă” – am gândit, entuziasmat, cu voce tare. Pe altar, o cutie de lemn, închisă, alături de un tabel înrămat ce conținea, înșiruite unele sub altele, aproape treizeci de nume. În dreptul fiecăruia, consemnat între paranteze rotunde, un interval cronologic. Atât.

Cu grija unui arhivist scufundat în munca de restaurare a unui manuscris străvechi, am ridicat capacul cutiei. Înăuntru, un volum de format mare, protejat cu grijă de o învelitoare din piele neagră, deasupra căruia se afla un plic lunguieț ce purta însemnele casei Newman. Fără a extrage conținutul mapei de piele, am deschis imediat scrisoarea. Speram ca totul să se clarifice, ca totul să se încheie, deodată, aici și acum. Am început să citesc.

Domnule Alexander,

Vă aflați într-o cameră ce ilustrează istoria familiei mele. După cum lesne vă puteți da seama, este o ascunzătoare pentru preoții catolici – urmăriți, spre a fi uciși, în perioadele întunecate ale istoriei Angliei. De atunci, în amintirea celor salvați astfel, ale căror nume le puteți citi în opisul de alături, ducii de Kirkwell au decis ca toate proprietățile noastre să conțină câte un asemenea lăcaș tainic. Am fost bucuros, după descoperirea din grota corabiei pierdute, să folosesc această cameră, altminteri inutilă, spre a păstra, în condiții optime, opera lui Platon editată de Stephanus. Din păcate, însă, nimic concludent nu ne-a fost oferit prin această descoperire remarcabilă.

Iată de ce aici se încheie epistolarul meu. Ați înțeles bine: citiți ultima scrisoare pe care v-o adresez. Mă grăbesc să vă consolez. Faptul că noi am atins capătul drumului nu înseamnă că acest deznodământ va fi și al dumneavoastră! Tocmai de aceea, cu încredere, vă invit să priviți și să cântăriți toate consecințele prezenței unei asemenea opere ca cea pe care o aveți la îndemână. Ascunsă sute de ani în cabina căpitanului unei brigantine ancorate într-un port neobișnuit, ea este singura legătură cu misteriosul căutător al Atlantidei. Nimic nu demonstrează, însă, că ar fi vorba de Părintele Francisco López de Gómara. Și totuși, acest volum din faimoasa ediție Stephanus a dialogurilor lui Platon arată limpede interesul real al celui care, în urmă cu mai bine de două secole, a debarcat pe insulă. Cine a fost și, mai ales, de ce a rămas aici, sunt mistere nedezlegate. Le consider o invitație – motivantă, sper – pentru dumneavoastră.

Ce ați putea întreprinde în continuare? Nu știu. De zile întregi refuz să închei această scrisoare fără a sugera o pistă clară. Nu pot să vă recomand decât un singur lucru: vizitați capela. Apoi, dacă veți simți un asemenea imbold, explorați dumneavoastră înșivă brigantina – mărturia mută a existenței celui care, în urmă cu secole, a poposit pe insulă. În fond, sunteți liber să luați orice decizie. Tot ceea ce vedeți este la dispoziția dumneavoastră. Iar eu aștept cu nerăbdare momentul reîntâlnirii noastre. Dacă-mi veți îngădui, m-aș bucura să vă împărtășesc câteva din discuțiile purtate cu doctorul Paolo Paltini. Nu-mi rămâne decât să sper că vom avea acest prilej, împotriva oricărei posibile previziuni, cât de curând.

Lord Gilbert Newman

Câteva minute mai târziu, așezat în fața biroului bunicului meu, am deschis mapa de piele. S-a ivit cotorul unui volum gros, acoperit cu piele maro-roșcată, roasă pe alocuri, pe care nu era scris nimic. Am extras volumul din plicul protector apoi, după ce mi-am șters îndelung broboanele de sudoare de pe frunte, l-am deschis cu infinite precauții. Împotriva îngrijorării mele, starea sa era neașteptat de bună. Pe pagina de titlu am putut citi, tipărit cu litere pe deplin lizibile, titlul masivului tom: PLATONIS, AUGUSTISS PHILOSOPHI, omnium quae extant operum. TOMUS TERTIUS. Graece & Latine, EX NOVA IOANNIS SERRANI interpretatione, perpetuis eiusdem illustrata: quibus & methodus & doctinare summa breviter & perspicue indicatur. EIUSDEM Annotationes, quibus obscuri quidam loci illustrantur. Aveam în față ultimul volum, al treilea, al faimoasei ediții a dialogurilor lui Platon publicată, în 1578, de tipograful francez Henricus Stephanus. Tetralogia lipsă, a VIII-a, se afla aici.

Am întors alte câteva pagini până ce am ajuns la cuprinsul titlurilor conținute. Cel al dialogului Critias mi-a atras, imediat, atenția. După ce am răsfoit paginile – de la 105 la 121 – unde putea fi citit, am continuat să explorez volumul cu până la index-ul final. În încheiere, câteva foi goale, din care una singură avea o înfățișare complet neobișnuită. Culoarea sa gălbuie era acoperită de semne haotice, ce nu semănau cu vreun alfabet cunoscut. Singurul lucru notabil îl reprezenta aspectul unitar al acestui conglomerat format din grafeme distorsionate care alcătuiau, îngrămădite unele într-altele, un disc compact, găurit în centru. Din orice poziție l-aș fi privit nu puteam desluși nimic inteligibil. După ce am răsfoit încă o dată întregul volum, dezamăgit de lipsa oricărui indiciu, l-am introdus în mapa sa de piele.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 14-15]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.