Fără excepție, volumele de poeme ale Ioanei Nicolaie se modulează în jurul unui apex tematic care, prin ostentația cu care irupe, obnubilează țesăturile de filigran, reticulare, cu care poeta oferă consistență versurilor sale. Ioana Nicolaie preferă temele mari ale literaturii – dragostea, moartea, singurătatea, copilăria, boala, trecutul, și, deși nu am greși dacă asociem fiecărui volum începând cu Poză retușată (2000) până la Autoimun (2013) câte o etichetă din această gamă, perspectiva hermeneutică nu ar fi una tocmai adecvată. În mod remarcabil, volumele Ioanei Nicolaie nu tratează izolat temele menționate, ci au ambiția să reconstruiască, în totalitatea ei, existența unei ființe profund singure și însingurate. „Migrenele inimii” ale celei „în toate decentă” din Poză retușată, „restaurarea copilăriei” din Nordul, biografia etajată pe partiturile mai multor voci din Credința, și, în cele din urmă, marea întâlnire cu boala din Autoimun creează portretul în sepia al unei vieți, al I-o-a-n-e-i.

Deloc întâmplător, poeta își numește antologia care face subiectul textului de față Lomografii, cu trimitere directă la un tip de fotografie care promovează spontaneitatea, imaginea imperfectă, pe alocuri neclară, cu un colorit care oscilează între stridență și decolorare. În totalitatea lor, aceste poeme-portret răspund la întrebarea adresată direct și frecvent, „Cine este Ioana?”. Ioanei Nicolaie îi place, se pare, să-și rostească, și să-i fie rostit, numele în poeme, fie că este iubitul cel care o strigă, fie că este doar o silabisire a propriului nume, actul în sine ia forma unei auto-constituiri. Raporturile cu arta fotografică sunt însă mai complexe decât referința directă din titlu. Multe dintre episoadele care surprind relațiile din familie, precum și întâmplările școlarei Ioana, par a fi narativizări ale unor fotografii. Poeta oferă dinamism și mișcare unei scene statice repovestind și rescriind imortalizări care s-au imprimat nu pe o placă fotografică, ci în propria memorie. Ca și aparatul de fotografiat lomo, și memoria poetei funcționează difuz, secvențial și spontan. De altfel, antologia menționată se încheie printr-un segment care poartă numele Album, și în care pozele devin pretexte pentru incursiunile emoționante în lumea copilăriei: „Poza aceasta e de dinaintea Valeriei/ Sora mea ce cu greu s-a născut/ Ca să fie încontinuu bolnavă/ Și medicii să ne spună/ Că una ca ea nu va vorbi,/(…) / Și-n poza aceasta n-am grijă de ea/ Nici de Traian, al nouălea frate,/ Ce n-are un an și mi se prinde/ strâns de picioare,/ Fiindcă mama s-a mutat în spital,/ Iar din tavan se-mprăștie ceață/ Și hăinuțe ce nu rămân o clipă curate,/ Și-așternuturi deodată prea grele/ Ca singură să le pot scutura”. (Mai 1986, p. 295)

Despre narativizare în poezia Ioanei Nicolaie s-a tot amintit, și pe bună dreptate, fiindcă, simultan, în timp ce poeta coboară sub „vertebrele rânduite-ale/ anilor”, o catabasă care „zdrobește încrederea”, ea se „construiește” ca individualitate, un personaj principal în jurul căruia crește, la rândul ei, o întreagă lume. Poeta își proiectează angoasele și determinismul identitar (definirea și auto-constituirea are loc în poetica Ioanei Nicolaie printr-o eternă raportare la Celălalt) într-un spațiu mitic, o lume arhaică a poveștilor transilvănene cu graiul colorat inerent. Într-un interviu oferit lui Marius Chivu, poeta declară că a scris „Nordul nu numai pentru fetița care am fost, ci și pentru o lume pe care n-o voiam alunecând în uitare. Mi-am adus aminte de copilul căruia i se dăduse drept temă un loc paradiziac doldora de nefericire. Chipurile din el erau mama și tata, mereu în conflict, frații, numeroși, între care se împărțea afecțiunea, primii prieteni cu niște cruzimi inexplicabile, copiii din școala comunistă, enoriașii minorității religioase din care făcea parte familia. Fundalul era o înțelegere aparte a vieții. Cu legende, ritualuri, întâmplări scufundate în mit”¹. În Credința abundă motivele biblice, chiar și de ritmurile psaltice, iar alături de Ioana și de Mama, apar conturate și alte personaje tipologice precum Bunicul Filimon, adevărați protagoniști ai prozelor în versuri. Poemele din Credința se articulează în jurul unei crevase care se cască din ambivalența apartenenței. Excluziunile de tipul Ei vs. Noi, afară/ înăuntru, și indeterminările copilului sunt declanșate pe de-o parte de sărăcie, și pe de alte parte de marginalitatea religioasă. În Autoimum izolarea nu mai este una atribuită, poeta nu mai este o exclusă – poate nu ar strica o lectură în cheia liminalității lui Victor Turner – ci boala, ca avangardă a morții, supremă trădare a propriului trup, este cea care provoacă (auto)izolarea existențială. Circularitatea devenirii din primele volume este înlocuită de o buclă temporală în care timpul și spațiul dau impresia  suspendării, pentru că atunci „când ești bolnav nu trăiești/ Stai așteptând ca vânătorul/ la pândă/ Ce n-are vreo armă./ Când ai căzut nu mai poți/ Să te ții drept în excursia/ Din care câte unul/ Pe furiș a plecat” (Datorie, p. 270)

Procesul rememorării nu este unul facil, ba chiar imaginarul asociat abundă de elemente din sfera macabră – cimitir, falange, otavă, groapă, cruci, strigoi – fie că este vorba de copilărie sau de anii tinereții, metabolizarea devine o „zăcere”. Când nu există o reconstituire a amintirilor prin presupoziții și prin „profunzimi intuitive” (Grațiela Benga, p. 175) ca în „Trebuie să mi se fi scâlciat încălțările/ pe pulpele bronzate ale cărării/ (…)/ trebuie să fi urcat scările, / mereu sprijinită de brațe,/(…)/ trebuie să fi ajuns totuși acolo!/ căci cele scrise acum/ sunt despre o portocală,/ o mână întinzându-mi de sub pernă/ o portocală!/ o portocală/ dându-mi prin răzătoare trecutul,/ galbenul lui reînnoit/ în gumele ștergând/ anii aceia/ și rafturile goale/ dintr-o imensă Alimentara” (Griș și portocală, p. 116), amintirile se desprind de posesoarea lor și își orchestrează propriul univers tensional: „… și amintirile au început/ ca o fustă plisată/ din ele însele să se hrănească,/ dinții de lapte și i-au scuipat/ în crusta calcaroasă a vremii aceleia,/ în rușinea dintâi mirosind a-ntuneric/ și părăsire/ căci am rămas.” (Film, p. 36)

Grațiela Benga afirmă în studiul ei despre poetica douămiistă că în poezia Ioanei Nicolaie „locul memoriei își poate extinde sensul. Indică și un sit. Amintirea pură (ivită dintr-un  «dreptunghi zgâriat de film» –Mere țigănești) și amintirea-imagine (în sensul distincției operate de Henri Bergson) fuzionează într-o poetică a restituirilor aflate la limita memoriei bântuite–o capcană a imaginarului” (Benga, pp.175-176). Fiecare rememorare se prezintă ca o endoscopie, și, a (re)intra în propria piele nu-i treabă ușoară, mai ales că ei îi urmează actul de a (re)scrie: „nu mai știu cum să intru,/ cataramele venelor mele/ sunt jumătăți de lame de ras,/ iar podelele-s demult subțiate/ către străvezeli dureroase,/ și putredă sfârșește clipocirea cenușii/ în cercuri de mistuită hârtie” (Îndărăt, p. 186) Nu este de mirare că atât în Nordul, cât și în Credința sau în Autoimun, discursul se articulează torsionat și pulsatil, fiind bogat în expresii care șochează prin violență și agresiune la adresa trupului, al unei corporalități disecate, analogice unei sfârtecări emoționale. Se profilează „pieile ascuțite aburind câte-un brici/ de măruntaie scăpate-n lighene” (p.33), „labe jupuite”, multe zdrobiri, oase subțiate, „verigi tăind gâtlejul unor vite” (p. 143), și, de ce nu, chiar și o râcâire cu unghia a ficaților fierți (p.43). Ce-i drept, în poemele Ioanei Nicolaie decorul reflectă emoțiile „personajului” liric. În Poză retușată se produce o antropomorfizare a obiectelor supuse la aceleași cazne emoționale ca și protagonista, în poemele despre copilărie din Nordul și Credința este ostensibilă o infantilizare a discursului acompaniată de mărci ale eidetismului, iar în Autoimun feeria imaginativă poartă marca anarhiei, fix în aceeași manieră în care, ca și în boală, „nu-i vorba de vârstă/ Ci numai de soldați îndârjiți/ Care odată și-odată își vor omorî/ comandantul”.  (Autoimun, p. 275)

Explorările epidermice ale anilor trecuți sunt labirintice, așa cum spațiul literar, al poeziei, este un genune care îi refuză catharsis-ul: „sunt dimineți alandala,/ uitându-te prin ele înapoi,/ și săptămâni întregi fără miez…/ ce-i al tău deoparte e pus!/ dacă poezia-i doar dezlânare,/ în abisul ei nu te pierde!/ e făcut pentru mine/ cu tristețile mele, / e făcut pentru mine/ cu spumoasele mele confuzii…” (Se poate, p. 97)  Multele și „spumoasele” confuzii, mai ales cele identitare, își găsesc coerența într-un singur punct: dragostea. „Am venit pe lume să caut dragoste/ și m-am zbătut pentru asta,/ orbitele de nenumărate ori mi s-au învinețit/ pentru asta” (Migdale, p.31), acesta ar fi manifestul liric al Ioanei (sau Ionucăi, cum o numea mătușa) care transcende întreaga operă poetică. Se pare că validarea ființării nu are loc prin intermediul amintirii, ci prin dragoste, singurul sentiment care oferă statut ontologic trupului care „încălzea lemnul unui leagăn”: „nu mă iubea nimeni pe-atunci!/ și-am știut că asta nu e de-ajuns/ abia când tata s-a aplecat pe furiș / să-mi vadă, luni mai târziu,/ neștiința de copil nedorit,/ rătăcirea de-a crede că-ncep să exist” (Știind, p. 30)

Cine este, așadar, Ioana? Victimă a reportajului de sine, condamnată unei existențe peronospore, cu o retorică dominată de frică, poeta își reclamă dreptul la dragostea care i se refuză încă de la concepție. Condiția de făt care se furișează în lume printr-un pântec ce se rugase „să nu mai fie”, apoi statutul de invizibilitate din cadrul familiei numeroase care-și stabilește interacțiunile pe principii darwiniene, – ceea ce e de-a dreptul ironic în contextul substratului moral profund religios – rușinea ca sentiment definitoriu, statutul androgin și emulațiile feminității, stigmatul numelui bunicii („tu pari din plămădeala stricată din ea”), marginalitatea religioasă și, în cele din urmă, boala insidioasă, conturează efigia unui supraviețuitoare în fața vicisitudinilor care derivă din însăși condiția umană.

În montura poeziei Ioanei Nicolaie, dincolo de verva asociativă surprinzătoare și a insolitului care, cum afirma Ștefania Mincu, poate obstacula lectura cititorului, se configurează în pulsări spasmodice respirația unui „singur mare poem”,  profund uman, o încercare de „a ne pune în legătură cu o experiență biografică dură, crudă, (re)trăită fără patetisme”. (Andrei Bodiu, p. 158) În definitiv, un personaj, o viață…

________

¹ Marius Chivu, Ce-a vrut să spună autorul, Polirom, Iași, 2013, p. 221.

 

BIBLIOGRAFIE

Benga, Grațiela, Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016

Bodiu, Andrei, Evadarea din vid, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

Chivu, Marius, Ce-a vrut să spună autorul, Editura Polirom, Iași, 2013

Mincu, Ștefania, Douămiismul poetic romanesc, Editura Pontica, Constanța, 2007

Nicolaie, Ioana, Lomografii, Editura Humanitas, București, 2015

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 164-165]