Mihai Duma – Viața după Maldini vindecătorul

După debutul editorial cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (2017), Bogdan Răileanu revine în ipostaza de romancier prin Dinții ascuțiți ai binelui*, despre care mărturisește: „Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranțele mele. […] La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze”. Narațiunea aduce împreună două spații ale marginalului care, am putea crede, nu se întâlnesc niciodată: viața monahală și cea interlopă. Dar ce se întâmplă când, sub amenințarea morții, cămătarul Maldini suferă o criză mistică, iar cele două medii încep să funcționeze pe principiul vaselor comunicante?

Mecanismul narativ al romanului dezvoltă, în paralel, două fire ale acțiunii, două medii necomunicante care coexistă și devin convergente, topindu-se în fluxul povestirii. Pe de-o parte, la Mănăstirea Scărarului, moartea starețului Daniel atrage după sine o serie de evenimente – înmormântarea la care participă mai marii bisericii, criza de frică ce conduce la leșinul mitropolitului și promisiunea făcută călugărului Vladimir de a deveni noul stareț și garantarea unui ajutor financiar pentru renovarea mănăstirii. Dar schimbarea starețului aduce cu sine și schimbarea perspectivei prin care este privit actul păcatului și cel al iertării: „Și cum putem noi înțelege păcatul lor, dacă nu știm ce înseamnă? Cum putem să le oferim ușurarea iertării, dacă noi înșine nu știm nimic despre săvârșirea păcatului și despre greutatea vinei care apasă asupra omului?” Noua viziune asupra păcatului este cea a psihologului ce nu-și poate ajuta pacienții decât în măsura în care a trăit aceleași experiențe ca ei. Starețul modifică viața monahală, propunând o nouă teză asupra valorificării alterității în viața religioasă. Urmările? La mănăstire își găsesc adăpost: Cezar – alcoolicul ce le arată călugărilor plăcerea băuturii, Ramona și Cristina, pentru care starețul Daniel este de acord să înființeze un studio de video chat, patru copii orfani, un homosexual depresiv, o femeie care omorâse pe trecerea de pietoni un adolescent, un cerșetor ce-și omorâse din neatenție tovarășul și un politician ce dorește să se călugărească.

Pe de altă parte, în viața interlopă povestea începe, în mod ironic, pe strada Eternității, vizavi de cimitirul Progresul, în casa Pinguinei, dealer de locuri de veci în cimitir și mama cămătarului Maldini. Interlop respectat, Maldini va ajunge în arest ca urmare a unui flagrant, dar banii, douăzeci și cinci de mii de euro, pe care îi recuperase de la interlopul Doiaru, îi dă unui preot aflat „la cerșit” sau, altfel spus, în căutare de donații în schimbul a două morminte în curtea bisericii. Aflat în arest, cămătarul suferă o criză din cauza cancerului la plămâni, leșină, și, odată eliberat condiționat, își începe tratamentul. Totodată, suferă o criză de misticism, motiv pentru care se va adăposti nicăieri altundeva decât la Mănăstirea Scărarului. În acest punct, povestirea ia o turnură realist-magică, întrucât, devenit călugărul Mladin, cămătarul are vise premonitorii și ajută la vindecarea bolnavilor, oferindu-le, alături de starețul Vladimir, balele Câinelui Sfânt ce sunt amestecate în apă.

Coexistența celor două lumi contrastante lasă loc ficțiunii să expună constante ideologice ale discursului instituționalizat creștin odată ce este relaționat cu lumea interlopă: „Biserica nu salvează oameni, Biserica salvează suflete.” Mai mult decât atât, în interiorul romanului, nu doar cele două universuri comunică și sunt plasate pe trepte echivalente în ordinea lumii, dar scriitura reușește să recreeze locurile comune ale discursul monahal și ale celui interlop, maniera de a scrie conferind autenticitate discursului: „– Da părinte. Așa voi face. Dar trebuie să mărturisesc ceva, părinte. Iertare, dar ispita ce s-a arătat e mare. Cred că dușmanul a fost puternic și a stat până în ultima clipă la capul părintelui Daniel.” sau „Deci sculamentul îl vezi, îl simți repede, asta e partea mișto. Dar e unele boli mai perverse. Virușii, tată, spre exemplu. Știi cum e cu virușii?” În acest joc cu sferele discursului, clișeele sunt deconstruite, ilustrându-se lipsa lor de sens prin adaptabilitatea contextuală – „Bună dimineața, frate Mladin, mânca-ți-aș gura ta, spuse cu zâmbetul mânzesc Ieronim”.

Formula romanescă dezvoltă o privire naratorială plurală ce nu poate fi clasificată conform unor tipare teoretice fixe, mobilitatea acesteia tinde de la omnisciența absolută: „În fiecare seară de după înmormântare, Petre Fieraru își vedea băiețelul cum se strecura în cimitirul de peste drum și stătea la capul mormântului său, în întuneric, până se aprindea lumina pe stradă”, la stilul indirect liber cu ajutorul căruia se construiesc personaje autentice: „Ce vrea pulifriciul ăsta și de ce simțea că ar fi o mare greşeală să-l omoare? Se uita la Dumitru, care bea vin și părea liniștit. Parcă nici el nu mai avea chef de tot tămbălăul”. Nici perspectivele romanului, nici modul multifațetat de construcție a personajelor, nu pot fi așezate într-o clasificare fără rest. Iar situațiile în care se află personajele nu sunt nici ele clare, căci, după cum gândea unul din personaje, „cei credincioși suferă niște modificări la nivelul creierului și își anulează perspectiva analitică și critică în favoarea unei înțelegeri emoționale sporite”. Și dacă onirismul profetic al lui Maldini nu este decât o închipuire provocată de traumatismul cancerului?

Nesiguranța vine să bântuie conceptele clișeizate precum „facerea de bine”. Binele nu este accesibil fără a trece printr-un travaliu de sine, de aceea el are dinți, iar, în mod ironic, „adevărul e că apa funcționa cel mai puțin bine la oamenii care lucrau la stat și în corporații […] pe de altă parte, cele mai multe efecte benefice apăreau în rândul celor care ofereau lumii lucruri făcute de propriile mâini”. În plus, chiar venită de la Câinele Sfânt, apa cu bale funcționează doar în măsura în care cel în cauză nu este alergic la câini, căci, altfel, poate cauza moartea, acuzație pe care i-o aduc lui Maldini nimeni alții decât doi dentiști, căci ei stau cel mai mult în gura lumii.

Manipularea narativă a discursurilor, monahal și interlop, nu reușește să instituie o mitologie și totul ajunge pe masa unui contabil. Decontul? O formulă narativă ce integrează și deconstruiește clișee, relativizând în permanență percepția asupra universului. Reproșuri? Poate doar drumul prea rapid al lui Maldini până la mănăstire, dar poate e doar reflexul unui cititor care n-a mai vrut să lase cartea din mână.

______________

*Bogdan Răileanu, Dinții ascuțiți ai binelui, Humanitas, București, 2018, 217 p.

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 27-28]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.