Andreea Pop – Reportaje tech

Nu e surprinzător „programul” cu care se deschide abrupt volumul Straturi* – „Manifest pentru Proteus/ sau/ Despre poezia straturilor” – și care anticipează într-o bună măsură proiectul deconstructivist, animat de ambiții (post)avangardiste, al poemelor lui Ghe Adacor (pe numele său adevărat Marian Neguțu, aici mizând pe o încifrare care poartă numele unei reviste culturale on-line pe care o coordonase la un moment dat – R.O.C.A.D.A.). Un afficionado al artei digitale și al celei experimentale, conform informațiilor biografice, acesta debutează cu niște texte venite din aceeași sferă a tehnologizării, pe care le anticipează, înainte de a le da drumul propriu-zis, printr-un manifest destul de virulent. Cu o retorică îndreptată în primă fază împotriva „poeziei ca broască de laborator”, adică a aceleia care cultivă subiectivitatea (ineficientă, după poet, demolată ca fiind arhaică) – „o baltă de confesiuni și reacții”, el trece apoi de la persiflarea unor astfel de practici pe care le bifează ca fiind depășite în direcția promovării unui registru poetic ceva mai compatibil cu schimbările sociale, unul care să satisfacă, oricum, criteriile actuale ale lumii – „O poezie antiautenticitate/ (mi-am uitat autenticitatea în cealaltă geacă, cea de firmă).”/ „Cititorul a murit, bun venit userului!”. Anunțate astfel cu mult entuziasm și cu o doză de malițiozitate pe care o vor asimila și în continuare, poemele lui Ghe Adacor sunt, mai presus de orice, „bântuite” de nostalgii tehnologizante, lasă impresia că sunt produsul unei politici de digitalizare pe care o exploatează până la epuizare și o propun ca unică soluție existențială.

Construite fără excepție și conectate definitiv la o astfel de modalitate de filtrare a datelor realității, textele lui par că forțează limitele discursului până în zona unei poezii înstrăinate de orice urmă de notație confesivă, pe care nu numai că pretind că n-o asimilează, ci o „sabotează” cu plăcere în repetate rânduri, o poezie care funcționează în principal printr-o alienare metodică a oricăror mijloace convenționale de expresie, sau cel puțin asta își propune. De aici, tema centrală a volumului, care se suprapune cu o încercare de supralicitare a posibilităților limbajului, pe care Ghe Adacor o practică mai mult prin „proiecțiile” teoretice din poemele sale, decât printr-o revoluție discursivă propriu-zisă. Altfel spus, „revolta” noii poezii pe care o scoate la înaintare cu multă exaltare („Epoca lui poli – polifonic polițienesc politic. Multiple influențe, culturi”, așa cum o proclamă printr-un ricoșeu verbal în manifestul deja amintit, o opțiune discursivă folosită mai apoi și în alte locuri) se consumă mai degrabă în plan enunțiativ, formal, decât la nivelul imaginarului: „o adorator cu ochi înlăcrimați nu/ mai arde ofrande de pixeli sperând să/ primești și tu o jumătate de nimb nu/ vezi că trăiești deja viața cu touchscreen/ o mângâiere și restul topire/ tăcerea proscrisă se afișează pe ziduri dar încă/ e liberă liberă lib./ poți aduna/ aplica/ răsturna// toate cunoștințele/ o să ți se pară că ești din ce în ce mai aproape/ dar lumea va avea aceeași greutate și strălu-/ cire 0/ asta e webchimia ah ce frumusețe/ ce șansă spre scurtcircuit/ îți spun/ ridică-te și umblă pe net și la robinetul din baie/ care curge curge cg./ de trei săptămâni”, V. Toată relația aceasta cu limbajul pe care o dezvoltă textele lui Ghe Adacor și care e, de fapt, strategia de coerență prin excelență a volumului, rațiunea lui compozițională, se desfășoară, ca în poemul de mai sus, printr-o viziune impulsionată de relativism și porniri (auto)ironice care asimilează și o lamentație disimulată a realităților tehnologice (prin soiul acesta de „iluminări” fals-melancolizate, introduse de fiecare dată cu o grimasă subtil-caustică).

De fapt, prin contemplarea obsedantă a fluctuațiilor unui astfel de material recoltat în proporție semnificativă din sfera sensibilității digitale, pentru care Ghe Adacor dovedește o slăbiciune minuțioasă, poemele din Straturi sfârșesc prin a trasa tot un soi de confesiune, ori mai degrabă o anti-confesiune practicată cu un avânt personal semnificativ, chiar dacă pretind a fi „epurate” de astfel de „simulacre”, cum le numește poetul în manifestul său expozitiv. Tehnica aglutinării lasă impresia unor poeme lipsite de emoție, reci, dar de fapt ea e subordonată tot unui flux cu o oarecare consistență afectivă, chiar dacă mai greu de decantat – „amintiri care se confundă cu diapozitive”, cum anunță poemul XLIV. Așa funcționează cam toate textele lui Ghe Adacor, care amestecă sarcastic și cu multă dezinvoltură a percepțiilor, imagini din copilărie, subtile episoade amoroase, reflecții cotidiene, ori detalii diverse (uneori care merg chiar în zona nonsensului și a abstractizării gratuite) cu inserții ceva mai teoretice, generale, care au, în cele din urmă, aerul unor „reportaje” tech infiltrate pe alocuri cu niște aproximări personale destul de evidente. E tot un soi de confesiune, deci, tot o practică de tip autoscopic pe care poetul o maschează prin tema aceasta a exploatării spațiilor mentale infuzate de virtual. Aparenta impresie a unor poeme „secretate” exclusiv din digital &tehnologic, fără o localizare prea intimistă, vine și din felul în care Ghe Adacor își înscenează aceste descătușări ale viziunilor sale (sigur, fidele convinse unui imaginar al dislocării și resemnatizării virtuale) printr-o serie de „incantații” poetice ale tranzitoriului. Structura de tip cascadă, a imaginilor pe care le derulează diapozitivele din aceste poeme susține vortexul digital la care ele aderă cu atâta pasiune: „ochii nu mai focalizează când/ subiectul devine rutină/ Tom avea dreptate vocea/ ta oricât de frumoasă nu/ este stăpână cum să scrii/ despre ce trăiești fără ceilalți/ un om sare dintr-o clădire ca să nu moară acum un minut treizeci/ de străini au intrat în Europa trei mii de oameni la un concert de o/ săptămână fabrica le împute plămânii/ despre asta e vorba și/ despre spațiul alb care a rămas după versul/ anterior știai că ultimul criminal în serie/ arestat folosea 90% din cuvintele și propozițiile pe/ care le folosești și tu între timp/ el a fost eliberat/ tu cât de liber te simți/ mai repede de atât farurile unei mașini au/ luminat pereții”, XXXVIII. Cele mai multe din poemele sale funcționează după criteriile unor astfel de „canale” fluide de distribuție, și amestecă prin permeabilitatea ritmurilor, nu fără emfază, trăiri fragmentate, sugestii din perimetrul new media, inserții mecanice și rupturi de tonalități în tot acest spectacol digital pe care îl întrețin.

Așa încât Straturi e mai degrabă un volum al rupturii și discontinuității premeditate, decât unul al încifrării unor semnificații noi, digitalizate, dar care, e drept, stăpânește bine instrumentarul în cauză, iar Ghe Adacor, cel puțin deocamdată, un „profet” digital cu reale posibilități pe viitor.

__________

* Ghe Adacor, Straturi, Editura FrACTalia, București, 2018

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 29-30]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.