Poeme de Emilian Galaicu-Păun

 

Liebestod

februarie-i luna făcută din streşini şi lume cu capul în nouri[sprezece].

încă n-ai scăpat bine de Valentine’sDay şi-ai dat de Dragobete.

după-amiaza de miercuri împarte oraşu-n bărbaţi [pe]trecuţi de… şi fete.

50 (neîmpliniţi). (încă) 19.

nu în ciuda, ci graţie – tot aşa cum, din amonte-n aval, diferenţa

de nivel face râul să curgă –, şi dragostea stă-n diferenţa de vârstă.

„tu de unde ştii toate anecdotele-acestea despre impotenţă?!…”,

l-a-ntrebat ea, c-un tremur abia perceptibil în glas. (rima: vâr – stă

ţine loc de intenţie/promisiune, a lui, încă neonorată, pe care dorinţa

ei expresă: „abia aştept…” a şi tradus-o, cu ochii închişi, în Frenchkiss.)

„ştii, în Straja dragonilor Nego vorbeşte cum poa’ să-şi rateze fiinţa

cineva care nu a ştiut să răspundă iubirii”. „la fel, unui vis…” –

şi-nainte chiar să-i povestească de visul ei de prin aprilie, s-a şi lăsat sărutată

prin surprindere – şi pentru el –, cum aievea i s-ar arăta spălătorul de geamuri

– o femeie e ca o fereastră la care se-aşteaptă! – din Insuportabila uşurătate

a fiinţei. şi ea, care stă la parter cu părinţii şi fratele geamăn

(într-o lume făcută din blocuri-turn, tot mai puţine – de fildeş)! grădini

suspendate, iubirile, care transformă grădina botanică într-o pădure

fermecată, şi unde de jur împrejur, ’n toate tufele de păducel, printre spini,

înfloreşte pasiunea lui Merlin vrăjit de frumoasa Niniane. («все в ажуре!»,

câtă vreme, în ciuda atracţiei fizice, ştiu să păstreze cu graţie distanţa

cuvenită, ca între jurnalul Mariei Başkirţeva şi al lui Gombrowicz.) dornici

să se-arunce-ntr-un lung bungee jumping à deux, fără funia de siguranţă

unu-n braţele altuia, şi – с головой! de pe cel mai înalt zgârie-nori. nici

douăzeci, ea. cel mult douăzeci, lui. acum în egală măsură aproape –

doar că-n sensuri opuse, căci dragostea este ca moartea – de inexistenţă.

cât or fi şi-or trăi, practicând însuşi mersu-împreună (Platon, Diotima)…

                                                                                                scadenţa

va plăti-o la termen, c-un pumn de ţărână, atunci când va fi să-l îngroape.

ea se lasă pe mâna lui sigură în ce priveşte lecturile. semnul de carte

a fost primul ei dar, să (i)-l pună atunci când va fi s-o… cum scrie la carte.

            OrfEuridice

O privire – a mea, din septembrie ’95 – rătăceşte de douăj’ de ani prin Paris.

Tesvingt[-et-un] ans, în septembrie 2015, văzând prima oară Parisul.

O privire crescută în stradă, departe de ochii mei, care n-a vrut în

ruptul capului să mă urmeze – de-atunci n-a pus geană pe geană,

şi nici eu, aşteptând să se-ntoarcă acasă. Tu, toată,

numai ochi. Tout-Paris, o privelişte. Fără întoarcere,

o privire ce face din noapte zi,-n la VilleLumière,

tot aşa cum, în Ch-ău, eu mă-ntunec. Lipită

de peisaj, ca un timbru de cartea poştală –

câte poduri pe Sena, atâtea vederi. La persoana a treia,

o privire, a mea, mă izbeşte în ochi, unde, prin frumuseţe, sunt

vulnerabil – la fel cum şi tu răsărişi în cale-mi. Tesvingtans [moins un]

în februarie 2014, la prima ta înfăţişare, în bibliotecă

(„a fost dragoste din prima frază – la prima vedere”).

O privire, la belleetrangère, de nici nouăsprezece

primăveri, urmărindu-mă,-n martie 2014, la ultima –

nu şi cea de pe urmă – aflare a mea la Paris.

Şi nu face decât să înceapă,-acest chassé-croisé nesfârşit.

…iar acum, c-am rămas peste noapte şi fără privirea

mea străină, şi fără vederea ta apropiată (să nu zic, mioapă!),

n-am decât să-nchid ochii. A perte de vue/vie, Parisul

            Poem sabatic

Prima oară s-au – „Nu stingi lumina?!…” –

pe-ntuneric (s-ar zice

o Geneză pe invers, de n-ar fi fost numele ei de biennée

care-i face, şi fără s-ajungă-ntr-un pat, noaptea albă).

Şi a fost cum a fost, şi a fost dimineaţă –

ce n-ar da să mai intre o dată sub pielea,

de regină de Saba, a nopţii dintâi?!

Sau să-şi, subcutanat, întunericul!

O fâşie de graniţă bine păzită, dorinţa – lăsată

să-şi cultive tot omul grădina secretă

(dacă nu s-a aflat până azi ce scria, atunci, Fiul cu degetul

pe pământ, se cunoaşte mesaju-n redacţia Tatălui:

„căci ţărână eşti şi în ţărână…”), în care intrând

să-ţi, cu ochii închişi, cernoziomul.

Şi atunci i se-arată, de după lentilele

ochelarilor cu ramă neagră, de parcă l-ar fi aşteptat

la fereastră, c-o carte în mâini – miopia

galopantă nu face decât să-l apropie! –,

pe voinicul-cu-cartea-în-mână-născut;

iar ce vede el, este „la prima vedere”/

iar ce i se arată ei, „dintr-o privire” –

n-ar avea ochi să-i, moartea!

Iar ce fac acum, când s-au făcut nevăzuţi,

nu-i priveşte pe nimeni, dar iată cum trebuie

că s-or fi petrecut, după toate-aparenţele, faptele:

doar ce-şi pune pe ea întunericul – „Nu stingi lumina?” –, că el

şi-a şi tras pe ochi terrapromessa.

Nu se moare decât la persoana întâi singular –

câtă vreme-şi spun tu, din priviri („Niciodată

                                                 o ultimă…”),

nu-i, în nici un chip, noaptea!

Coincidentiaoppositorum

Bucuria de a-ţi arăta Trei Ierarhi, de curând restauraţi,

ar fi fost fără margini să-i fi prins în schele, măcar pe un sfert,

cât să vezi cum – de vreme ce arhitectura-i o muzică-n piatră –

îşi dau mâna, de parcă s-ar prinde în horă strâns, lemnul şi fierul.

Ce plăcere mi-ar fi făcut să născocesc pentru tine, ad-hoc,

o poveste cu meşteri zidari, lucrând – unii – pe schele de lemn

şi urcându-se – alţii – pe schele de fier. Cioplind, primii, motive

vegetale, şi ultimii – bine’nţeles – geometrice: parte

femeiască, biserica-şi pune corsajul „în frunze de viţă-de-vie”/

bărbătească, Ierarhii se-ncing cu chimiru-nstelat.

Dinastii de pietrari, moştenind nu doar schela – de lemn sau de fier –

ci şi brâul pe care-l lucrează – din tată în fiu – ca pe-o sfoară

de pământ, şi acela pietros. Brâuri-brâuri, biserica toată

e-o grădină a raiului – câte ozoare, atâtea răzoare! –,

suspendată şi ea, între cer şi pământ.

…În oraşul lui George Emil (sic!) Palade (Nobel ’74)

Herta Müller (Nobel ’09), venită la FILIT în 2014 – iar două

invitaţii de care-am făcut rost, ca participant, la Serata ei îmi dau speranţa

c-ai putea să apari şi tu, seara, la Iaşi. Vei rămâne pe noapte?

Şi a doua zi, când vom ieşi în oraş, să-ţi arăt de aproape Ierarhii,

Alexandru Vlad ne va ieşi înainte/ privirea lui ne va petrece, din urmă?

Ne vom ţine de mâini, făcând turul bisericii – schelă de carne şi oase?

(Mladă tânără, tu / eu, la vârsta de fier)

            Sex libris

Tăietura perfectă a sexului/ rana cu două tăişuri a versului –

întru totul sangd’encre, el/ cu desăvârşire, ea, кровь с молоком –, tot atâtea

instrumente de mare precizie, cu care-operează, pe cord deschis, dragostea:

nu tu scrisă cu (între)picioarele, carnea, hélas!/ nici tu mâinilor care te-au, cartea.

Frumuseţea aceea de vis, ale cărei picioare de vers (epilate) îţi taie suflarea/

acel umblet de parcă-ar avea între coapse o sabie ninja, pe care

abia pasul ei de domnişoară-o ascute, din mers, în expresis

verbis: funambulesc. Niciodată mai dintr-o bucată –

că doar nu vei fi carte de joc, să te-arăţi de la brâu în sus/ şi nici tu notă

de subsol, să-ţi Originea lumii, la care se face trimitere –, totuşi

împărţită: pe orizontală, cu sânii-n balanţă/ clepsidră, din creştet la tălpi.

Ori de câte ori într-o (cu Doamne ajută!), abia atunci întru

– el, pe cât de sangd’encre/ pe atât, ea, de кровь с молоком –,

din aproape-n aproape dorinţa preface organele-n simţuri, plăcerea

în tratat de poetică, anatomia. Atingerea fizică, singura

dă măsura prezenţei, promisă, a celuilalt – moartea nu face decât,

din doi, unul să nu-şi ţină promisiunea! –, şi doar la persoana I singular:

încă nu te născuseşi, când eu o ţineam deja, să facă pipi, pe fie-

mea/ vedea-te-aş cum ai să i-o ţii băieţelului (nostru?), la pişu!

(Şi cu asta, „iubirea eternă” i-ar râde în nas „diferenţei de vârstă”.)

Totul ca-ntr-un poem de Wislawa Szymborska, Absenţă, în care „puţin a lipsit

şi mama ar fi putut să se mărite cu Zbigniew/ şi tata ar fi putut să se însoare cu…”

et queça ne se passequ’une seule fois dans la vie

Eu, geamăna

unui frate? a unei surori?

Şi ce schimbă aceasta, de-i frate sau soră, în plan personal?

A-mpărţi c-un băiat, timp de nouă luni, matricea oare te-ajută

să te simţi mai à l’aise cu „iubiţii”, într-o perspectivă

de durată? Şi sora,-i mai mult concurentă decât confidentă,

pe măsură ce creşte? Ce face, de fapt, conştiinţa de sine –

diferenţa sau asemănarea? XX sau XY?

Dacă nu cumva-i totuşi târziu să te-ntrebi:

„Cap sau Pajură?” „Cap!” (Ghilimelele genelor –

nu atât date geană prin geană, cât genă prin genă –

o ridică la rang de citat.) Sora fratelui, geamăna

sui generis. „Pajură!”

                                   „Păsărică”, pre limba copiilor,

„le Deuxième Sexe”, pourlesconnaisseurs. Sexul slab.

(Şi cu primul, tot el sexul tare, cum se – când o fac? Dăruindu-

i-se fără prihană? sau apropriindu-şi-l, dintr-o atingere?)

Iar odată cu iniţierea, de-acum înainte – şi sexul frumos.

(Frumuseţea aceea prin care suntem vulnerabili

– de la Ingeborg Bachmann citire –, de unde se-arată ingenuă

ca-n Muséed’Orsay, pusă în ramă, Originea lumii.)

Cum se îngemănează-n Cântarea Cântărilor „soro, mireaso” cu „O!

de-i fi fratele meu”, Dumnezeu când să-şi încrucişeze a baftă

două degete,-o face prin Noaptea Picioarelor Lungi Împletite.

Cât, din ceea ce eşti, poţi lăsa de la tine, să mi te dai toată?

Nici Flaubert, cu „Madame Bovary c’est moi”, nici, la grămadă

cu toţi heteronimii săi, Pessoa, şi nici chiar Rimbaud, cu-al lui „Je

est un autre”, la al cărui mormânt am spus versuri, de ziua

mea în 2012, nimic n-au să-mi spună de când, aşezat între doi

gemeni – frate şi soră –’n ianuarie ’15, în loc să-mi pun grabnic

o dorinţă – de frică să n-o dau pe faţă, nici nu îndrăzneam să privesc

în direcţia ei –, m-a trăsnit din senin (poezia): „…şi dacă

se năştea ea băiat şi el fată, că tot au dat dubla părinţii?!”

Cum ai înlocui într-o frază „un geam” c-„o fereastră” şi lumea s-ar

arăta altfel decât a fost, „monsemblable, monfrère” se întoarce

în „Eu, geamăna” cât ai clipi din ochi (genele – date

nici nu geană prin geană, ci genă prin genă – o ridică la rang de citat)

 

 

Poem

sâni nespus de, ca-n gura unei vorbitoare native de rusă-un diftong –

nu atât autorul Lolitei, cât entomologul Nabokov, să-i scoţi

sutienul cum ai libera o insectă din plasă (şi n-am spus chiloţi,

să n-o supăr), dar nu înainte să-ţi fi dat, chiar ea, dezlegare: „dis donc

 

si l’amour est, pour toi aussi, le témoignage le plus hautdenous-même?”

(vers de şase picioare, cu unul mai scurt decât primele patru – atât

cât s-o legi strâns de glezne şi după să-ţi faci vânt/s-o laşi să se-arunce-n poem:

să-i dea graţia ei gravitaţiei/tu să-ţi dai viaţa, a ta, de pământ.)

iar răspunsul, oricât de retorică-ar fi întrebarea,-i concret ca un fruct

dat în pârg, după care-ntinzi mâna, nici nu să-l culegi – să fii tu la-nălţime.

şi-nainte s-o fi prezentat cineva, ai şi recunoscut-o-n mulţime:

cu alonjă de «с первоговзгляда», ochi. zâmbet cu potenţial de sărut.

o privire complice ce întemeiază, de jur-împrejur, lumi – şi eşti

ca o frază de Rilke, pe care o mână – a ei – o transcrie-n carnet

chiar sub ochii tăi – motto –, la fel cum şi ţie ţi-a fost dat cândva s-o priveşti

cum se uită ce-i scrii pe o carte de-a ta. (din Scrisori către-un tânăr poet,

fraza trece-n carnet. şi carnetul în mâinile tale. şi mâna ta-n scris.)

să-i spui numele doar, după ce c-ai purtat, de copil, ca pe-o sârmă în bot

aparatul dentar pe cuvinte – şi tot e ceva! …dar aşa, nici în vis

n-ai visat s-o săruţi, cum ai da să desfaci (căci în clasele mari şi ea tot

îl purtase-nainte să-şi treacă prin limbă-un inel) o şampanie, poc!

(scos şi el între timp, când nevoia organică de/gustul pentru metal

şi-a găsit sublimarea-n «СеребряныйВек» rus: Ahmatova, Annenskii, Blok.)

vara-n care nu tu masculin/feminin, fiecare-a fost genul oral,

ca abia în septembrie – a şaptea, cu numele, lună de când s-au văzut

prima oară – să ţi se, în scris: „să faci dragoste…”, după ce i-ai un poem

(lipsa verbelor de acţiune vai! lasă-n suspans dacă „dar de-aşternut”

e o vorbă doar sau… s-o fi chiar întâmplat ca-n poemul din 4 noiem-

brie ’14). de mână, şi-atunci pe furiş, ah! în rarele lor întâlniri.

de la mână la gură, prin staţii, să-şi ia rămas-bun, ca-n Orly de Jacques Brel.

urmărind-o à perte de vue, iar de când s-a mutat la Paris – chit că elle

(şi-nainte) n’était pas d’ici! –, nici măcar din priviri.

sigilată, cu două mici sfârcuri, în tainiţa cărnii pân’ la măritiş.

(c-o pereche de schimburi curate în geantă şi o periuţă de dinţi,

vine singur şi făr’ s-o aduci din condei: miez de rodie sub înveliş

de gutuie, când dai s-o desfaci.) sâni rostiţi în oglindă: rod – dor. ochi citiţi

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 14-18]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.