***
pentru Vlad și Monica
Lumea își încâlcește meridianele
în timp ce păsările se-ntorc cu spatele din țările calde,
și ca să-nțelegi ceva poate că îți trebuie
stăruință și abnegație
sau sardele și flori de plastic („Iepurele-Alb aduse o
hârtie, pe care se afla scrisă o poezie și era nesemnată.
Regina spuse că asta dovedește că Valetul-de-Cupă e vinovat”),
toate fetițele evadează din labirint când se trezesc,
toți cei care au văzut luna
luminând peste carierele de granit
devin prooroci sau comis-voiajori,
toate sloganurile s-au predat
pedagogiei trucate a diavolilor politicoși,
au crescut copacii în Plumbuita
pe marginea aceea a lacului cred că mi-am văzut într-o zi
de vară chipul
și am suferit moderat
în ciuda pedepsei drastice dictate de către Regină.
***
Nu am să te mai hrănesc, așa cum te-am obișnuit.
Pentru o vreme voi fi plecată într-o țară
unde cei bogați nu beau șampanie din protezele veteranilor,
nici politicienii nu țin la spate cuțitul de măcelar
în timp ce-ți vorbesc mieros despre inechitate.
Va trebui să te descurci singur
să fii mai departe victima indignată
care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic
ca o tragediană a show-urilor televizate,
să fii cel care-și vântură bubele
spre dezgustul și umilința celorlalți,
pe fundal de harfe și clopoței experimentali.
Da, țara e pustiită de bune-intenții,
iar ticăloșia rămâne cea mai prețuită artă
de către acest popor de păstârnaci democrați –
însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine
chiar dacă porți cămașa tatălui tău
și nasturii de os de la butoniere
îți amintesc că nici unul
dintre noi nu e mult mai mult
dedesubtul cărnii.
***
Ar trebui poate să fim mai blânzi
cu animalul de pradă ce ni se așază alături
și schelălăie încetișor, căutând
să ne-nvețe limba.
I-am distrus habitatul și el încă acceptă.
Iubește. Răbdător stă la pândă.
Cele două inimi pe care felina Moldova
le-a simțit bătând în tine
când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput
să toarcă, Anastasia,
sunt poemul despre viitor
pe care sângele vostru pompând
îndârjit mi l-a susurat la ecografie,
în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea
al doilea țel de după acela
de a mă iubi și de a-mi pune în lumină
calitățile umane adesea umbrite de
eul prea îndărătnic,
făcându-mă să zâmbesc ca un sărman cu duhul
rămas extatic în piațetele aglomerate
și în intersecții,
întârziind, amânând, încercând să
fac acest moment al nostru nesfârșit
și intraductibil.
***
Aș fi vrut să o privesc în ochi
în timp ce îi spun cu accentul meu de victimă sigură
Hier bei euch ist schon Frühling geworden,
însă ochelarii de soare ai Brunhildei
așezate pe banca din fața mea
nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,
nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire
și despre care un medieval susținea că e
semn sigur al fărâmei de divinitate
din noi,
la fel de personală și de inconfundabilă ca
amprenta
sau furtuna de linii din palmă,
iar lumina îi încâlcea părul,
îi ronțăia lobii urechilor,
prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi –
metroul a intrat în tunel
și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,
gulerul paltonului,
viața de iubită secretă a unui spion rus –
metroul a intrat în tunel
și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde
știind că mereu intrăm
și ieșim de acolo.
***
locus amoenus
au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului,
cea care face din ticăloși și spoliatori
eroii sălbatici ai clipei.
zăpăciți de harababură, de infamii,
de instrumentele strivitoare –
prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte
ce închideau milioane de interdicții,
muncind, asudând și visând fără odihnă
un loc pentru fiecare
și pentru toată lumea
și fiindcă ochii lor au strălucit
la vederea cerului clar și enorm
și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept
decât așezându-te în locul unde un om
s-a bucurat
și unde a plâns, unde a gângurit
și a fost mângâiat,
știindu-se în pântecul unei case cu
gardul albastru
și cu un câine mare, lățos ce lenevește pe prispă
pe ei cine îi va ține minte?
cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,
drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,
pașii nesiguri, mestecenii costelivi
lângă care au alunecat
fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme,
să prelungească o viață de om
învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor
au tremurat, cum tremură mâinile mele
acum, amândouă.
***
Autoportret în ciorbă de potroace
Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,
imprimat cu un tuș scos de câțiva ani
în afara legii, rânjesc
din raft și refuz să-mi ascult doctorul
care-a insistat să vizitez
la Amsterdam grădina zoologică.
Știi ce? Mai bine nu.
Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –
hopa, cineva mai caustic s-a
și gândit: doar scrie poezie, deci secvența
asta putea să lipsească. Putea,
toți putem –
iar în locul în care altădată am stat noi
(cu ifosele noastre de patricieni,
cu olițele aurite așezate lângă sofa și
cu călimara sau smartphone-ul ținute
în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține
foca mingea în vârful boticului),
în raftul ăla golit în grabă
cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut
gropițe (altele decât alea cu care
cucereai puștoaicele, obrăjor)
în care acum plantează petunii.
Atâta lucru am deprins până la treișcinci:
bărbat la casa poporului meu, cu
mai multe junghiuri pe oră decât gânduri
virtuoase, mă grăbesc să amestec în
cratița verde cu smalțul sărit. Ea
dă în foc pe-aragazul ăsta capricios
ce se preface că nu știe nimic
despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –
frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:
nu mă lăsa tocmai azi.
Iubita vine hămesită de la serviciu,
are căutătură haínă când o părăsesc forțele
și noua dezordine culinară ne-a luat
tuturor mințile.
***
Ali Mustafa, negustor de colivii
Să fi știut mai puțin despre păsări,
poate aș fi fost un negustor mai bun de colivii.
Poeții care ajung în Kadıköy nu s-ar fi poticnit în
metafore despre libertate și zboruri imaginare; câți îngeri opiomani
incinerați de sperma accidentală a Creatorului,
atâția pescăruși ispitiți de
tangajul feriboturilor ce ne poartă zilnic sudoarea,
făcând din noi toți niște umili păstrători ai
uneltelor ce consacră distanța dintre
tehnologic și primitiv.
Ne îndreptăm spre celălalt continent ca și cum
de asta ar depinde zăpăcitoarea abundență a visului, versurile
stenografiate de sirene bolnave și travestiți,
chifteluțele unchiului Kadir, pentru care viitorul e o
ficțiune împărtășită cu umilință
pentru cinci lire sau chiar mai puțin,
de partea aceasta a mării lumina se vinde
cu greutatea ei în șofran și vanilie, dar simțurile
nu sunt atât de ușor de-nșelat,
nici chiar noaptea,
nici în zborul cel mai lipsit de speranță, Ahmed Çelebi,
pentru că toți am visat la saltul acela
și am alunecat peste dealuri împădurite și strâmtori vii
în pofida interdicției mortale a unui sultan bolnav de singurătate.
***
alegorie
am capul vălurit și inima-mi vâslește-n sens contrar.
ieri noapte am visat un dumnezeu cu cheiță,
pierdut printre ruinele de la caliacra.
grupuri de turiști asiatici treceau pe lângă el,
ba chiar și prin el, fără să-l bage de seamă.
era, ce-i drept, un dumnezeu mititel,
neglijabil,
aproape o stârpitură
și zeci de orci albe se izbeau cu putere de diguri,
punându-i la încercare încremenirea.
rele. zeflemitoare. îngrășate peste măsură.
(ce căutau orcile alea în marea cea mai puțin înzestrată
pentru imanență? ce căutam eu acolo,
în ora senilă a înserării, când nimeni nu mai are putere
decât să urmărească valurile
îndoliat și filial?)
chipul mi s-a desprins de corp, a plutit ațipit
și s-a lipit de cheiță, ca o-nvelitoare murdară și hărtănită
pentru vremurile în care oamenii mai simt
doar cu ceafa.
m-am trezit cu urechile țiuindu-mi
și cu gândul să merg de îndată și să-l iau de acolo
pe dumnezeul cel singur și pricăjit,
să-i întorc cheița
sau poate să îl ascund de toți și de toate,
în sertarul în care tata își ținea cureaua
și decorațiile.
***
Aiko Monzaemon, curtezană
Nu am făcut niciodată dragoste de două ori cu același bărbat.
Unii spun că aș fi o stricată,
însă credeți-mă: sunt cea mai sfioasă persoană
pe care nu o cunoașteți,
singura fecioară pe care luna o înțelege
și îi dă bani de țigări după ce se spală,
se-mbracă și pleacă pe străzi pustii
în căutarea unui fruct de nimic
pe care l-aș putea prezenta ceremonios și mamei, și labiilor mele.
Dacă aș face același lucru de două ori,
lumea nu ar mai avea nici un sens.
Dacă aș face același lucru de două ori,
ar trebui să mă sinucid ca suratele mele din Saitama.
Totul se transmite prin repetiție,
și vinovăția, și jalea, și frigul, și nebunia.
Eu nu o să repet nimic.
Nu o să calc din nou în locul acela
în care am trăit extazul, deznădejdea, mânia –
animalul ăsta nemilos
cu care te hârjonești și-i vorbești, care așteaptă și încuviințează fățarnic
când îl alungi,
deși nu caută decât să ți se așeze în poală
pentru totdeauna.
***
Strofe
O voce frumoasă de fată-i de-ajuns
uneori
să mă facă să uit
de orice miracol măsluit și salubru
de orice prăpăd
anunțat cu insistență pe ecranele din sălile
de așteptare
de reeducare
de aclimatizare la noile obsesii ale elitei
financiar-bancare
de algoritmii fasciști ai epocii digitale
de prepelițele mutante ce fac ravagii
în rezervele de nădejde-ale feministelor
de care încă îmi iese să mă feresc
strecurându-mă prin
crângurile-nflorite ale magazinelor de electrocasnice
altfel pân-acum m-ar fi tuns
o voce frumoasă de fată-i de-ajuns
când trec pe lângă vitrinele de la Humanic, Skechers
sau Calzedonia
cu șireturile rupte cu gluga șiroind de nedumeriri
îndoindu-mă de gusturile contemporanilor mei
ce defilează cu favoriți victorieni
și bundițe de firmă
în vreme ce sintetizatoare șirete le plâng pe umăr
ca niște omizi de plastic
lipite cu adeziv ieftin pe cornul
unui rinocer stricat la stomac
o voce frumoasă de fată-i de-ajuns
să cad secerat printre sălciile de pe malul fântânicii
din holul unui hotel în care nici nu aveam
ce să caut
să mă facă să mă relaxez și să uit
atingerile insistente (pe toată
suprafața chipului) ale unor degete fără copilărie
și fără amprente
speriate
indestructibile
căutând un răspuns
o voce frumoasă de fată-i de-ajuns
[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 7-9]
