***

pentru Vlad și Monica

Lumea își încâlcește meridianele

în timp ce păsările se-ntorc cu spatele din țările calde,

și ca să-nțelegi ceva poate că îți trebuie

stăruință și abnegație

sau sardele și flori de plastic („Iepurele-Alb aduse o

hârtie, pe care se afla scrisă o poezie și era nesemnată.

Regina spuse că asta dovedește că Valetul-de-Cupă e vinovat”),

toate fetițele evadează din labirint când se trezesc,

toți cei care au văzut luna

luminând peste carierele de granit

devin prooroci sau comis-voiajori,

toate sloganurile s-au predat

pedagogiei trucate a diavolilor politicoși,

au crescut copacii în Plumbuita

pe marginea aceea a lacului cred că mi-am văzut într-o zi

de vară chipul

și am suferit moderat

în ciuda pedepsei drastice dictate de către Regină.

***

 

Nu am să te mai hrănesc, așa cum te-am obișnuit.

Pentru o vreme voi fi plecată într-o țară

unde cei bogați nu beau șampanie din protezele veteranilor,

nici politicienii nu țin la spate cuțitul de măcelar

în timp ce-ți vorbesc mieros despre inechitate.

Va trebui să te descurci singur

să fii mai departe victima indignată

care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic

ca o tragediană a show-urilor televizate,

să fii cel care-și vântură bubele

spre dezgustul și umilința celorlalți,

pe fundal de harfe și clopoței experimentali.

Da, țara e pustiită de bune-intenții,

iar ticăloșia rămâne cea mai prețuită artă

de către acest popor de păstârnaci democrați –

însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine

chiar dacă porți cămașa tatălui tău

și nasturii de os de la butoniere

îți amintesc că nici unul

dintre noi nu e mult mai mult

dedesubtul cărnii.

***

 

Ar trebui poate să fim mai blânzi

cu animalul de pradă ce ni se așază alături

și schelălăie încetișor, căutând

să ne-nvețe limba.

I-am distrus habitatul și el încă acceptă.

Iubește. Răbdător stă la pândă.

Cele două inimi pe care felina Moldova

le-a simțit bătând în tine

când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput

să toarcă, Anastasia,

sunt poemul despre viitor

pe care sângele vostru pompând

îndârjit mi l-a susurat la ecografie,

în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea

al doilea țel de după acela

de a mă iubi și de a-mi pune în lumină

calitățile umane adesea umbrite de

eul prea îndărătnic,

făcându-mă să zâmbesc ca un sărman cu duhul

rămas extatic în piațetele aglomerate

și în intersecții,

întârziind, amânând, încercând să

fac acest moment al nostru nesfârșit

și intraductibil.

***

 

Aș fi vrut să o privesc în ochi

în timp ce îi spun cu accentul meu de victimă sigură

Hier bei euch ist schon Frühling geworden,

însă ochelarii de soare ai Brunhildei

așezate pe banca din fața mea

nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,

nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire

și despre care un medieval susținea că e

semn sigur al fărâmei de divinitate

din noi,

la fel de personală și de inconfundabilă ca

amprenta

sau furtuna de linii din palmă,

iar lumina îi încâlcea părul,

îi ronțăia lobii urechilor,

prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi –

metroul a intrat în tunel

și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,

gulerul paltonului,

viața de iubită secretă a unui spion rus –

metroul a intrat în tunel

și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde

știind că mereu intrăm

și ieșim de acolo.

***

locus amoenus

 

au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului,

cea care face din ticăloși și spoliatori

eroii sălbatici ai clipei.

zăpăciți de harababură, de infamii,

de instrumentele strivitoare –

prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte

ce închideau milioane de interdicții,

muncind, asudând și visând fără odihnă

un loc pentru fiecare

și pentru toată lumea

și fiindcă ochii lor au strălucit

la vederea cerului clar și enorm

și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept

decât așezându-te în locul unde un om

s-a bucurat

și unde a plâns, unde a gângurit

și a fost mângâiat,

știindu-se în pântecul unei case cu

gardul albastru

și cu un câine mare, lățos ce lenevește pe prispă

pe ei cine îi va ține minte?

cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,

drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,

pașii nesiguri, mestecenii costelivi

lângă care au alunecat

fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme,

să prelungească o viață de om

învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor

au tremurat, cum tremură mâinile mele

acum, amândouă.

***

Autoportret în ciorbă de potroace

 

Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,

imprimat cu un tuș scos de câțiva ani

în afara legii, rânjesc

din raft și refuz să-mi ascult doctorul

care-a insistat să vizitez

la Amsterdam grădina zoologică.

Știi ce? Mai bine nu.

Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –

hopa, cineva mai caustic s-a

și gândit: doar scrie poezie, deci secvența

asta putea să lipsească. Putea,

toți putem –

iar în locul în care altădată am stat noi

(cu ifosele noastre de patricieni,

cu olițele aurite așezate lângă sofa și

cu călimara sau smartphone-ul ținute

în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține

foca mingea în vârful boticului),

în raftul ăla golit în grabă

cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut

gropițe (altele decât alea cu care

cucereai puștoaicele, obrăjor)

în care acum plantează petunii.

Atâta lucru am deprins până la treișcinci:

bărbat la casa poporului meu, cu

mai multe junghiuri pe oră decât gânduri

virtuoase, mă grăbesc să amestec în

cratița verde cu smalțul sărit. Ea

dă în foc pe-aragazul ăsta capricios

ce se preface că nu știe nimic

despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –

frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:

nu mă lăsa tocmai azi.

Iubita vine hămesită de la serviciu,

are căutătură haínă când o părăsesc forțele

și noua dezordine culinară ne-a luat

tuturor mințile.

 

***

Ali Mustafa, negustor de colivii

 

Să fi știut mai puțin despre păsări,

poate aș fi fost un negustor mai bun de colivii.

Poeții care ajung în Kadıköy nu s-ar fi poticnit în

metafore despre libertate și zboruri imaginare; câți îngeri opiomani

incinerați de sperma accidentală a Creatorului,

atâția pescăruși ispitiți de

tangajul feriboturilor ce ne poartă zilnic sudoarea,

făcând din noi toți niște umili păstrători ai

uneltelor ce consacră distanța dintre

tehnologic și primitiv.

Ne îndreptăm spre celălalt continent ca și cum

de asta ar depinde zăpăcitoarea abundență a visului, versurile

stenografiate de sirene bolnave și travestiți,

chifteluțele unchiului Kadir, pentru care viitorul e o

ficțiune împărtășită cu umilință

pentru cinci lire sau chiar mai puțin,

de partea aceasta a mării lumina se vinde

cu greutatea ei în șofran și vanilie, dar simțurile

nu sunt atât de ușor de-nșelat,

nici chiar noaptea,

nici în zborul cel mai lipsit de speranță, Ahmed Çelebi,

pentru că toți am visat la saltul acela

și am alunecat peste dealuri împădurite și strâmtori vii

în pofida interdicției mortale a unui sultan bolnav de singurătate.

 

***

alegorie

 

am capul vălurit și inima-mi vâslește-n sens contrar.

ieri noapte am visat un dumnezeu cu cheiță,

pierdut printre ruinele de la caliacra.

grupuri de turiști asiatici treceau pe lângă el,

ba chiar și prin el, fără să-l bage de seamă.

era, ce-i drept, un dumnezeu mititel,

neglijabil,

aproape o stârpitură

și zeci de orci albe se izbeau cu putere de diguri,

punându-i la încercare încremenirea.

rele. zeflemitoare. îngrășate peste măsură.

(ce căutau orcile alea în marea cea mai puțin înzestrată

pentru imanență? ce căutam eu acolo,

în ora senilă a înserării, când nimeni nu mai are putere

decât să urmărească valurile

îndoliat și filial?)

chipul mi s-a desprins de corp, a plutit ațipit

și s-a lipit de cheiță, ca o-nvelitoare murdară și hărtănită

pentru vremurile în care oamenii mai simt

doar cu ceafa.

m-am trezit cu urechile țiuindu-mi

și cu gândul să merg de îndată și să-l iau de acolo

pe dumnezeul cel singur și pricăjit,

să-i întorc cheița

sau poate să îl ascund de toți și de toate,

în sertarul în care tata își ținea cureaua

și decorațiile.

 

***

Aiko Monzaemon, curtezană

 

Nu am făcut niciodată dragoste de două ori cu același bărbat.

Unii spun că aș fi o stricată,

însă credeți-mă: sunt cea mai sfioasă persoană

pe care nu o cunoașteți,

singura fecioară pe care luna o înțelege

și îi dă bani de țigări după ce se spală,

se-mbracă și pleacă pe străzi pustii

în căutarea unui fruct de nimic

pe care l-aș putea prezenta ceremonios și mamei, și labiilor mele.

Dacă aș face același lucru de două ori,

lumea nu ar mai avea nici un sens.

Dacă aș face același lucru de două ori,

ar trebui să mă sinucid ca suratele mele din Saitama.

Totul se transmite prin repetiție,

și vinovăția, și jalea, și frigul, și nebunia.

Eu nu o să repet nimic.

Nu o să calc din nou în locul acela

în care am trăit extazul, deznădejdea, mânia –

animalul ăsta nemilos

cu care te hârjonești și-i vorbești, care așteaptă și încuviințează fățarnic

când îl alungi,

deși nu caută decât să ți se așeze în poală

pentru totdeauna.

 

***

Strofe

 

O voce frumoasă de fată-i de-ajuns

uneori

să mă facă să uit

de orice miracol măsluit și salubru

de orice prăpăd

anunțat cu insistență pe ecranele din sălile

de așteptare

de reeducare

de aclimatizare la noile obsesii ale elitei

financiar-bancare

de algoritmii fasciști ai epocii digitale

de prepelițele mutante ce fac ravagii

în rezervele de nădejde-ale feministelor

de care încă îmi iese să mă feresc

strecurându-mă prin

crângurile-nflorite ale magazinelor de electrocasnice

altfel pân-acum m-ar fi tuns

o voce frumoasă de fată-i de-ajuns

când trec pe lângă vitrinele de la Humanic, Skechers

sau Calzedonia

cu șireturile rupte cu gluga șiroind de nedumeriri

îndoindu-mă de gusturile contemporanilor mei

ce defilează cu favoriți victorieni

și bundițe de firmă

în vreme ce sintetizatoare șirete le plâng pe umăr

ca niște omizi de plastic

lipite cu adeziv ieftin pe cornul

unui rinocer stricat la stomac

o voce frumoasă de fată-i de-ajuns

să cad secerat printre sălciile de pe malul fântânicii

din holul unui hotel în care nici nu aveam

ce să caut

să mă facă să mă relaxez și să uit

atingerile insistente (pe toată

suprafața chipului) ale unor degete fără copilărie

și fără amprente

speriate

indestructibile

căutând un răspuns

o voce frumoasă de fată-i de-ajuns

 

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 7-9]