Ion Pop – Pagini de jurnal

 

12 noiembrie  1974

Marele eveniment al zilei e spectacolul lui Jean-Louis Barrault cu Ainsi parlait Zarathustra. Ajung la Théâtre d’Orsay când soneria cheamă publicul în sală. Regăsesc cupola sub care am văzut în vară De Moïse à Mao, prezentat de Magic Circus. Locul e foarte bine plasat, exact în centrul sălii. Scena, deschisă, arată un decor geometric: peştera deasupra căreia se înalţă un impunător trunchi de arbore, cu crengile pierdute într-un „cer” luminos. Va fi locul meditaţiei şi transfigurării lui Zarathustra, aşezat între animalele lui simbolice – vulturul, – mândrie şi şarpele-înţelepciune. Eroul vorbeşte cosmosului, între rotirea soarelui şi a lunii, sub fulgere. Coborârea printre oameni, întoarcerea lui Zarathustra, înseamnă un prim eşec. Mulţimea preferă spectacolul de bâlci – mersul pe sârmă al unui angelic saltimbanc, dar şi grimasele clovnului. Predică, însă, în pustiu. Retragerea este doar o pregătire pentru asediul cetăţii umane, necruţător, în numele bucuriei de a fi, de a se depăşi spre „supra-umanitate”. Rând pe rând se desfăşoară comedia grotescă a aşa-ziselor mari sentimente şi valori umane: dreptate, milă, religie, stat, cultură. O imensă „vacă multicoloră”, – simbol al cetăţii decăzute, gata să se prăbuşească în somn, desfăcută în caricaturile umane ce o compun, se propune deriziunii. Fiecare scenă e comentată sarcastic de poet, în timp ce o altă voce a sa proclamă dreptul la bucurie, la trăirea neţărmurită, totală, a lumii. Proclamând că „Dumnezeu a murit”, că „poeţii mint mult”, Zarathustra cheamă de fapt omul la autodepăşire, la transformarea lui într-o realitate vie, eliberată de servituţi şi măşti. A doua întoarcere în munţi e vremea unui nou impuls spiritual. Regenerat de contactul cu cosmosul regăsit, noul mag câştigă noi puteri de convingere. În faţa fantomaticelor apariţii umane, – regele, papa, călăul etc.  –  el va oferi o nouă beţie de bucurie. Măştile vor trebui să cadă, faţa umană a omului se arată în plină lumină, victorioasă.

Spectacolul – jucat fără pauză, în ceva mai puţin de două ore – are un ritm care e şi al cosmicului dans spre care îndeamnă eroul. În decorul auster, măştile sunt de o somptuozitate şi strălucire baroce. Fastul feeric se echilibrează cu comedia şi grotescul, – de inspiraţie mărturisit aristofanescă, – existenţele se înscriu, simbolice desene trecătoare pe fundalul static, de o austeră măreţie, în orizontul meditativ. Mişcarea finală a de-mascării se însoţeşte cu cântecul unei religii noi, a umanităţii transfigurate. Muzica, pe rând tragică, neliniştită, senină şi incantatorie a lui Pierre Boulez se înţelege perfect cu mişcarea scenică, potenţându-i mesajele succesive, proiecţiile cinematografice de pe pereţii laterali, magistral realizate şi ele, anunţând coşmaruri sau extaze, fac un tot admirabil. Jean-Louis Barrault e marele dirijor al acestor viziuni. Personajul creat de el domină totul, cu o energie şi o forţă a nuanţării de-a dreptul extraordinare. Aşa vorbit-a Zarathustra se concretizează scenic fără a pierde nimic din grandoarea poematică, din suflul liric originar. Un text cu destule capcane şi lunecuşuri de gând, e transmis în dimensiunile lui majore, orientat de axa pură a bucuriei de a fi, dezordinea şi fervoarea explozivă dionisiacă se ordonează într-un fel de ardentă geometrie.

Înscenând marele poem, regizorul îi exploatează valorile actuale: „În zilele noastre – scrie el în Le Figaro littéraire din 26 octombrie – vechile valori nu mai cultivă dragostea, ele întreţin teama, frica, chiar şi teroarea. Contestarea vechilor valori este, ea, o întreprindere de iubire.” Rezultatul e fără cusur: bucuria devine subversivă, instrument de distrugere a convenţiei oprimante. În acelaşi text, citisem: „Aşa vorbit-a Zarathustra este de fapt şi, mai presus de toate, un imens imn vieţii.” Iar acest poem al iubirii şi al bucuriei de a trăi – necruţător numai cu urâtul unei existenţe sub-umane – spectacolul îl oferă generos şi pasionat.

19 noiembrie

Niciun ziar nu apare astăzi. Greva jurnaliştilor. Lăzile de gunoi le văd, spre seară, pline cu vârf, în faţa porţilor: greva serviciilor publice. Curs de literatură, galop prin literatura secolului XX. Cafeaua de la Le Carosse, între patru studenţi. Unul, catalan, povesteşte despre crunta mizerie din Portugalia, despre preoţii ei negri, vorbind despre diavolul negru reapărut în ţară.

14 noiembrie

De dimineaţa până seara sunt la Universitate. Până la 10,30, – ora de curs – stau în biblioteca de română. Câteva împrumuturi de cărţi, pentru viitoarele expuneri: Bacovia, Cahiers roumains… O negresă surâzătoare, de la Paris VIII, cere un manual de limbă română. Prin geamurile uriaşe, întredeschise, pătrunde vântul cald. În faţă, aceeaşi imagine a morgii, după poarta din zidul gri, cu tricolor. O ladă goală, sicriu în aşteptare de cărnuri ciopârţite, lipită de un perete, în curtea în care se opresc, din când în când, dube negre… Şi cartierul sur dimprejur.

La „Civilizaţie”, încă puţină şi foarte seacă geografie. Proiecţia unui documentar – La Roumanie, mon pays – cu câteva momente foarte bune. Voi afla, spre seară, de la cea mai „dingue” dintre studente, că ar fi preferat un film mai „critic”…

După curs, discuţie cu un român ce-mi urmează cursul – Michel Iorgulescu – băiat foarte cultivat. Vrea să-şi înveţe limba, singura pe care n-o ştie, dintre limbile romanice…. Se interesează de cinema, a trăit vreo zece ani în Brazilia. Pasionat de poezia portugheză. Îi sugerez ideea unei cereri de bursă în ţară, prin asociaţia România. În sfârşit, un om mai sănătos la minte!

După ce înghit un sandwich şi o cafea, – curs interminabil de gramatică – mi, ţi, ni, vi, li, ca în Creangă. Rămân cu câţiva studenţi în sală, apoi la cafeaua obişnuită, la Le Carosse. Comentez cu amărăciune reacţia studentei faţă de filmul de dimineaţă, vorbim îndelung despre anarhismul tinerimii brave din Universitate, despre jena de a mărturisi, acum, câteva sentimente fundamentale. Mi se răspunde cu vechea, deja, placă a demonetizării lor în societatea de azi, a revoltei explicabile etc. etc. A mărturisi şi ceva uman, direct, sincer, li se pare excesiv şi nu de bon ton. Se lasă în voia curentului, neputincioşi. Mă apasă o tristeţe teribilă şi tot drumul spre casă, prin bazarul de pe rue Mouffetard, nu scap de ea. Obosit, şi fizic, şi sufleteşte. Cobor la piscina din subsolul Casei, să mă bălăcesc în apa răcoroasă.

La radio, numai veşti dezastruoase. Greve şi iar greve. Poliţia lui Poniatowski a pătruns cu forţa în câteva oficii poştale, să „elibereze” locul. Cineva a incendiat un depozit de colete şi corespondenţă de afaceri. Săptămâna viitoare nu vor mai circula trenurile. Socialiştii se ceartă cu comuniştii. Yasser Arafat aplaudat la ONU, evreii în furii teribile. Şi aşa mai departe.

Nicio veste de-acasă, bineînţeles. Vântul, foşnetul de frunze uscate, în platanul ştiut. Mâine voi fi trezit la ora 7, pentru o nouă dimineaţă gramaticală.

15 noiembrie

Surprinzător de plăcută întâlnirea de astăzi cu studenţii de limbă, nivel 1. Atmosferă degajată, interes evident, întrebări numeroase şi, în general, multă lumină pe feţele surâzătoare. Le-am vorbit mai mult în franceză, însă am încercat să-i fac să înţeleagă şi frazele româneşti, folosind mai ales cuvinte latine. Deşi foarte obosit după după cele trei ore şi jumătate de curs şi laborator, am ieşit mulţumit din Universitate.

N-am coborât în metrou la Censier-Daubenton, dornic să respir aerul călduţ şi să mai privesc tarabele multicolore din rue Mouffetard, – fructele aurii, argintul şi roş-portocaliul peştilor, racii cu mustăţile fine, scoicile eşuate frumos în geometria cuminte a acestor plaje negustoreşti. Apoi, la stânga, pe rue Jean Calvin (în faţă la CROUS, grămezi imense de gunoaie, şi pe tot intinerarul, pe rue Lhomond, Marie Curie, St. Jacques, Royer-Collard, până la Gara Luxembourg, aceeaşi prezenţă a pubelelor abandonate lângă porţi. Jardin du Luxembourg, foarte tristă, despuiată de frunzele toamnei, încremenite în negru şi gri.

Seara, mică petrecere, la invitaţia directorului Casei Internaţionale, Jean Bachelot, cu toţi rezidenţii. Ajutor la bucătărie, învârt la nişte icre „à la roumaine”. Atmosferă agreabilă, discuţii cu noii-veniţi.

Puţin după miezul nopţii, lectură  din  pasionanta carte a lui Jean Baudrillard, La société  de consommation.

15 noiembrie

Oboseala de ieri şi-a spus cuvântul: m-am sculat târziu, după ora 10. Vremea trece cu mărunţişuri până la amiază. După-masă, continuu lucrul la articolul pentru Lettres Nouvelles, cu nu prea mare spor: trei pagini, şi sunt încă la prezentarea etapei interbelice. Ar trebui să închei odată cu treaba asta ce mă deranjează din ce în ce mai mult.

Ca să scap de monotonia zilei, ies pentru o oră, pe la 7, în Cartierul Latin. Urc la Gibert Jeune, să inspectez raftul cu ocazii (am mai lăsat cinci franci pe un Doctor Jivago în colecţia „Folio”), hoinăresc prin La Huchette, St. Séverin, La Harpe. Lumea e aceeaşi, în majoritate perechi, nu lipsesc figurile bizare îmbrăcate „literar”, feţe vopsite fără grija excesului; se consultă – problemă de „fric” – listele micilor restaurante, afişate la intrare,  se pălăvrăgeşte zgomotos. Gură-cască salivează în faţa vitrinelor greceşti cu porci la frigare şi a celor tunisiene, cu grămezile de dulciuri alb-gălbui. La Styx, coadă la filmul de groază Délivrance de Boorman, pe afiş cu o carabină ieşind din mare, îndreptată spre o barcă cu doi inşi, la câteva sute de metri. Pe St. Michel, tarabele cu fleacuri se înşiră până spre rue des Écoles. Murdărie teribilă, gunoaiele în grămezi, neridicate de mai multe zile. Într-o margine umbrită de trotuar, o siluetă neagră de cântăreţ ambulant, cu o chitară din care ies sunete abia audibile.

Spre ora 11, când eram cu creionul la Isarlîk-ul lui Ion Barbu, bate la uşă prietena lui P., „pour prendre un verre avec”. La 69, sunt de faţă o româncă ce bea întruna şi o blondă nemţoaică de vreo 35 de ani. Apare şi B., algerianul foarte sportiv şi iubeţ, autor, printre hărţile geografice la care lucrează, de visătoare poeme. Bavardaj încurajat de Bourbon şi Ballentine’s. Muzică românească, arabă, piese moderne. Schimbând locul în „PRIVÉ”, avem şi spaţiu de dans. Foarte târziu, când obiectele începură să vibreze în jur, ne retragem fiecare în chilia lui, nu singur. Din Balcani la Köln, zice un rest din mine, se poate ajunge mai nou în trei  ore, şi pe jos…

17 noiembrie

Uşor mahmur, în ziua asta foarte însorită. Maison Internationale e pustie, restaurantul închis. Mănânc împreună cu Moncef, Bouzian şi sora celui dintâi, feluri preparate în bucătăria Casei. Puţină lectură. La cine-club, L’Éteau (Topaz) de Hitchcock, excelent film de spionaj.

18 noiembrie

Zi ştearsă. Mai scriu câteva fraze la minunatul articol. Fără spor, ies în Cartierul Latin să mai văd lume. Văd gunoaie, în grămezi din ce în ce mai mari. La Hachette, la Presses Universitaires, dând târcoale cărţilor noi şi vechi. S-au acordat premiile Goncourt şi Renaudot. Habar n-am cine sunt autorii fericiţi. A mă apuca de citit proză franceză nouă mi se pare o întreprindere sortită eşecului. Trec pe la Les Lettres Nouvelles. Geneviève Serreau n-a făcut mare lucru cu traducerile din poezia românească ce i le lăsasem în vară. Poşta blocată e şi ea o scuză: nu poate comunica cu traducătorii. Pare că nici nu-i prea pasă de acei Écrivains roumains d’ajourd’hui. Am găsit într-adevăr 20 de poeţi? Ea, una, n-ar găsi zece în literatura franceză.

La radio, nu se aude decât despre grevă, la „grève nationale” pregătită pentru mâine. Primul ministru, Jacques Chirac, la televiziune, ameninţă „demonii”.

19 noiembrie

Stau acasă, pregătind cursurile de miercuri, joi, vineri. La formation du peuple roumain et de sa langue, conspecte din C. C. Giurescu. Lucru stupid, la exerciţiile „structurale” de gramatică, pentru înregistrat. Sunt obosit, şi mă gândesc că n-am mai scris, de atâta vreme, un singur vers. Se va mai întâmpla minunea?

Greva n-a fost, se pare, chiar atât de paralizantă. Cea de la O.R.T.F., face oricând bine: muzică neîntreruptă. La jurnalul de seară, se dă ca anecdotă propunerea în parlament a unui deputat: aleşii naţiunii ar da un mare exemplu dacă şi-ar pune mănuşile şi ar începe să adune ei înşişi gunoaiele din Franţa, alături de bravii soldaţi din contingent, deja mobilizaţi…

Trăim vremuri măreţe…

20 noiembrie

Miercuri, deci am reluat cursurile. Astăzi, – despre tradiţionalismul începutului de secol, cam schematizat, însă destul de clar, cred. Studenţii sunt mai interesaţi decât anul trecut. Vreo cinci au venit şi acum după cărţi la bibliotecă: Bacovia, Ion Barbu… Sala 415 –  sediul bibliotecii – arată, în sfârşit, a ceea ce-i spune numele. S-au instalat rafturi, avem un stativ pentru ziare, mesele le-am aranjat cum se cuvine. Mademoiselle Girard îşi împarte timpul între Grand Palais (secţia italiană) şi fişierul românesc de la Censier. Fată de treabă, frumuşică, plăcut-timidă şi extrem de modestă.

Dimineaţa am pierdut-o la Ambasadă, după filmele pentru cursul de Civilizaţie, la „Langues-O”, căutând traduceri din Sadoveanu. În drum, am luat de la Gallimard romanul premiat cu „Goncourt” – La dentellière, de Pascal Lainé, pe care am început să-l citesc. Poveste foarte simplă, despre existenţe anonime, de la periferia societăţii. Niciun exces analitic, stil „constatare”, fugă de patetism. Voi încerca să prezint cartea pentru România literară, cu câteva pagini traduse. Am obţinut o fotografie a autorului – un tânăr cu un an mai mic decât mine, foarte distins, cu barbişon. În acelaşi plic cu Malraux, ce va însoţi prezentarea şi traducerea din Lazare, cu aceeaşi destinaţie.

De la Censier, după curs, luând-o greşit pe rue Buffon, mă îndepărtez de Saint Michel, unde voiam să ajung. Ocolesc Jardin des Plantes, cu grilajul prin care se văd căprioare, berze, un râs. Zgomotul bulevardului trebuie că nu le place.

Din Place Maubert, intru pe rue Galande, spre St. Séverin. Spectacol cunoscut. De la Gibert Jeune, mă mai întorc cu două cărţi, – un Wilhelm Reich, La révolution sexuelle (trebuie să văd ce-i trece prin cap acestui „ţicnit” de psihanalist!) şi Histoires à ne pas lire la nuit, prezentate de Hitchcock (tocmai pentru a le citi în orele mele târzii, de noapte).

Încheiat cartea lui C.C. Giurescu despre formarea poporului român, pentru cursul de mâine. Lucruri, mai toate, ştiute, însă util de revăzut. M-a suprins, ca un poem frumos, argumentul toponimic atestând prezenţa daco-română în Transilvania: râurile Bistriţa şi Sebeş au nume româneşti la izvoare (Repedea, Frumoasa), slave pe cursul mijlociu (Bistriţa, Bistra), ungureşti la câmpie, pe cursul inferior (Beszterce, Sebes)!

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 4-6]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.