Soril Miavoe – Poeme

soril miavoe

 

Călare pe cămilă

Nu te mai văzusem nicicând

dar te-am recunoscut

așa cum dintr-o mulțime de limbi vorbite

recunoști, tresărind, cuvintele limbii tale

căci dorul de care mi-era dor

era la tine și se vedea de departe

cum fluturăaprins

pe cel mai înalt turn din cetate

căci o cetate era ce vedeam

din care plecasem într-o altă viață

iar acum sfâșiat de dor

mă-ntorceam

călarepe o cămilă

numai piele și os

ce nu murise azi dimineață

doar pentru a mă aduce aici

să mă arunce din spinare

jos.

În autobuz

Printre rândurile de scaune din autocarul aproape gol

văd gâtul ei lung de girafă tânără

care se întinde deasupra spetezelor

după lujerii și frunzele crude

ale unei iubiri pe care ea, desigur, le vedeînverzind o pădure

acolo unde noi ceilalți

nu vedem decât scaunele goale

șiimaginile dezolante, deșertice

dintre hurducături.

Are părul lung

legat într-un mănunchi strâns pe vârful capului

cuib de pândăși de semnalare

– prin această pădure zăpușeala creează fire

de petale călătoare de sare aromată –

care se preling pe gâtul ei lung

și pe ochii încețoșați ai braconierilor.

Norocul nostru

 

Mă cățăraipe-o melodie

de dragul ei, atât de sus

încât vedeam împărăția

în care nimeni n-a pătruns

și îmi făcusem cuib acolo

din vreascuri și din frunze moi

din care mă gândeam că, poate,

vom învăța să zburăm noi.

Cerul era atât de-aproape

și înstelat și muzical

norocul nostru părea scris pe

planete verzi de papagal

Dar nu trecu cât o-nserare

când melodia brusc s-a frânt,

cu crengi cu tot se prăbușise

și cerul deveni pământ.

 

Vis

Pe pielea ta, ca-n Petersburg,

umblam pe străzi necunoscute,

printrepalate de cristal

și fortărețe cu redute

Pe corpul tău, printre canale

pluteam înfrigurat, întins,

pân-am ajuns târziu pe vasul

ce ancora la tine-n vis

Și-ntocmai ca în Petersburg

poduri de râu se ridicară

să-mi trec convoiul ce-a rămas

pe malul celălalt aseară

Căci nopțile dinPetersburg

țin două luni și jumătate

și-s albe ca bumbacul bun

să ne acopere în moarte

…și nici nu știu cum m-am trezit,

înfășurat în ce amurg,

când tocmai ne plimbam de mână

pe străzile din Petersburg.

 

Cântare

Cu flamuri i-aș fi ieșit înainte

și cu fanfară

pe toate oasele mele le-aș fi alungat de la mine

și le-aș fi lăsat să plângă noaptea, departe,

afară,

să nu mai rămână din mine decât chemarea

risipită înmunții și văile pe care le acoperă

marea,

dacă asta mi-ar fi cerut;

focurilede artificii le-aș fi aprins

doar cu jăratecul ce-a mairămas

de la cei care înaintea mea, de atâta așteptare,

s-au stins,

dacă asta ar fi vrut;

nimic din carnea mea să nu mai rămână

ci doarpulberea privirilor mele

să știecândva, dac-o vrea, pe undesă vină.

Vară veche

e-o vară veche, arse coji de pâine,

se scutură guvernul, frigul vine,

mai bate un vânt, schelălăie un câine,

mai cade un ministru din ciorchine,

miroase balta, vin din cer suspine,

mirare adipoasă pe dealuri o să pună,

o să fie brumă și-o să se depună

albă, pufoasă toamna

 sub razele de lună

…le văd pe toate astea când te privesc pe tine

Înfricoșătoarea cifră 7

citesc din ziare că vine spre noi

înfricoșătoarea cifră 7

șocantă și incendiară

și temută

și cu atât mai misterioasă

cu cât la noi în țară

nu e de nimenea cunoscută

și parcă n-ar fi fost destul, iată

mai cade o cifră

una mai mică

dar deosebit de fierbinte

care va distruge fața acestei lumi

și așa va rămâne în veci, desfigurată

cum nu a mai fost înainte

iar dacă mai pui că în zare

se profilează umbra unei ghețar

ținut de un vultur în gheare

chiar că îți vine să pleci undeva

cât mai departe de drobul de sare

Pleoapa

 

îmi închideam ochiul

dar ea îmi intra chiar și

prin pleoapă,

răsărea ca o plantă într-un desen

făcut cu degetele pe apă

nu puteam scăpa nicăieri de ea

nici înapoi și nici înainte

căci fără să știu îmi era

fir de urzeală în îmbrăcăminte

Spumante

Un cântec de scos lumina în stradă

chitariseam sub fereastra ta

albă și pufoasă ca moartea

dar iute ai dat cu fond de ten

și iute

seara se scurse murmurând

prin dozatorul de sentimente

pahar după pahar

bâldâbâc, bâldâbâc,

și lumea se umplu de versuri în aer liber,

spumante

cu guler,

iute luate de vânt.

Iubire

 

La început a fost cuvântul,

iubirea nu era de la început,

a apărut numai din întâmplare

după o ploaie de cer senin,

și o răscolire de aer stătut.

Iubirea e un lac de prăbușire,

trunchiuri și inimi au făcut dig

să nu se scurgă, să nu se piardă-n neștire,

să nu se evapore, să nu înghețe de frig.

Tulbure vânzoleală, amestec de apă și lut,

lacrimi, florile mărului și sudoare

toate au făcut zid la început.

Și lacul s-a limpezit.

Și a crescut mare.

Deasupra o peliculă de apă dulce s-a format,

caldă, subțire,

iar mai jos,până-adâncul cel mai adânc

e sare de mare, numai bună pentru plutire.

Așa credeam

 

Până să mă găsească ei pe mine

va mai dura, oho,

știu niște versuri, niște mlaștini,

atâtea opere de artă,

atâtea planete

de care ei nici nu știu că există,

atâta muzică,

poeți despre care n-au auzit,

hățișuri și meandre,

plauri plutitori,

am unde să mă ascund

așa credeam

apoi

când pământul mi-a ajuns

până la ochi

iar sacul în care eram

fusese legat peste gură

am știut că m-au scăpat

în una din ascunzătorile mele secrete

va mai dura, oho,

până să mă găsească ei pe mine.

Umbrela

Se făcea că mama

era o umbrelă

de obicei neagră

strânsă, adunată,

chiar și pe timp ploaie rar am văzut-o deschisă,

dar nu știu cum se făcea

că umbrelei

chiar și așa închisă

i se vedeau aproape toate spițele:

mama Genie, tata Lie, mătușa Țucă,

unchiu Vasile, Costan, Tăvala, Urda,

mătușa Nică, mătușa Leontină, mătușa Silvie,

mătușa Todorică, unchiu Pavel,

– chiar și politicul Tănase care atunci era închis –

mai erau și alte spițe cu probleme

nu le mai vedeam așa de clar

v-am spus, pe atunciumbrela era de obicei închisă.

Acum am curățit spițele

bucată cu bucată,

am degresat, am lipit,

am șlefuit,

toate sunt ca noi.

Este o umbrelă cu mâner,

tip baston

pe care am moștenit-o,

fără ea nu știu cum aș fi putut ajunge

aici.

Mlaștinile

 

Mlaștinile din ochii ei de acum

sunt urmele mării de altădată

acolo unde corăbii negre

făceau cu greu față furtunilor din adâncuri

cutremurelor bezmetice

acum lebede mute au rămas prizoniere

pe lacuri înguste și colmatate

Râpele din ochii ei de acum

sunt urmele munților împăduriți

cu frasin și carpen și

în care felinele se simțeau în siguranță

atunci când atacau fără milă

din desișul fără martori

al misterioaselor berze negre

bărci fără cârmă

și refugii dărăpănate prin văgăunile montane

ochii ei de acum

fac deliciul turistului însingurat

care își face un selfie

și trece mulțumit mai departe

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 10-13]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.