Se înserează.

și plouă al dracului de tare.

Eu stau pe ruinele minții mele și beau vodcă.

Beau și caut și caut de-a lungul și de-a latul limbii române

un cuvântnefolositor,

un cuvânt inutil.

Unul pentru care să merite să trăiesc

până mâine.

Și nu găsesc niciunul.

De atâta ploaie,

numele se îngălbenesc și cad de pe lucruri

și de pe oameni

cum cad toamna frunzele în păduri.

De atâta ploaie,

înțelesurile se veștejesc în cuvinte

și cad din ele

cum cad toamna frunzele în păduri.

De atâta ploaie,

trupul meu se surpă.

Acum a ajuns o grămadă de moloz.

Stau în vârful ei îmbrăcat în palton negru și

flutur spre cer un stegulețnegru și

croncănesc ca o cioară:

– Doamne, ține sufletul meu sensibil sub nori!

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, p. 6]