Cum am mai scris, Soril Miavoe făcea parte din grupul poeţilor care gravitau în jurul revistei Vatra, ba chiar printre primii şi cei mai bine primiţi şi apreciaţi – asta după o primă epocă de pionierat în care protejaţii „externi” ai revistei au fost Viorica Mereuţă, Mircea Duca, Mara Nicoară –, începând cu 1973-74 şi anii următori, vreo trei-patru la număr, când s-a coagulat grupul, primul despre care se putea spune că reprezintă un anumit spirit, dar extrem de eterogen sub toate celelalte aspecte. A fost, aş putea spune, liderul acceptat al grupului, asta fără să se fi pus vreodată în discuţie o asemenea ipostază. Cred că inclusiv ideea de grup a venit mai târziu, după ce chipurile ne-au fost fixate într-o fotografie şi am fost publicaţi „în grup” în revista Vatra. Chipurile acestea erau, de la stânga la dreapta: Kocsis Francisko, Lazăr Lădariu, Soril Miavoe, Maria Mailat, Hellmut Seiler, Ion Dumbravă, Teodor Borz. Tot în consecinţa oarecum firească a acestui statut, a fost primul care a reuşit să iasă editorial cu volumul Cum să nu la Editura Dacia în 1985, cu o scurtă şi generoasă prefaţă de Laurenţiu Ulici, menită parcă să-l împingă mult în faţă, numai că autorul cărţii, cu totul neaşteptat, a aruncat în urma lui pieptenele anilor de zbateri de până atunci, a apărut pădurea deasă din poveste şi el a dispărut fără să mai dea vreun semn liric.