KOCSIS Francisko – Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri

kocsis 2

Pitea Farcaş era dintre bărbaţii cu prea mult ţuşti de viaţă, nicăieri nu putea sta în ultimul rând nici să fi vrut cu toată voinţa de care era în stare, ceva sau cineva îl scotea mereu în faţă şi trebuia atunci să-şi apere vrednicia. Nu pentru că ar fi fost chiar atât de greu de scos în faţă, cât mai ales că nu ţinea să stea ascuns. Se băga şi când nu era chemat s-o facă. Pitea era din neamul lupeştilor, care avea în sânge mâncărime şi repezime la faptă, însuşiri de cele mai multe ori cu folos, dar pot să fie şi pe dimpotrivă, şi-atunci n-ai cum să duci lipsă de necazuri. De-aceea, mulţi din neamul lor au ajuns soldaţi cu simbrie pe la imperii, pentru că au fost nevoiţi să fugă de acasă şi s-au întors bătrâni, cu vreo femeie străină şi copii vorbitori de limbi nemaiauzite, ori şi-au lăsat oasele cine ştie pe unde. Cu Pitea nu s-a întâmplat la fel. Cu el a fost altfel.

Aidoma tuturor din neamul lor, era înalt că trebuia să-şi plece capul când intra în casele oamenilor, puţin răşchirat, nu-şi lovea cizmele la mers, cum se zicea, pieptos, cu braţe vânjoase şi palme cu bătături albicioase de la cozile uneltelor. Purta barbă lungă cât blana de miel, o tundea cu grijă o dată pe lună, domolind astfel proeminenţa pomeţilor, dar întărind impresia că tâmplele îi sunt prea adâncite, însă senzaţia aceasta venea de fapt de la înălţimea lor nefiresc de mare şi de la săgeata de păr care se avânta spre fruntea lată, netedă, fără urmă de cută. Părul de culoare aproape cărămizie îl avea lung, prins în coadă înnodată la ceafă. În ciuda senzaţiei de disproporţie pe care o dădeau tâmplele, triunghiul format de nas, ochi şi sprâncene reflecta o armonie care împrumuta întregului chip trăsăturile îmblânzite ale descendentului vreunui nordic strămutat spre miazăzi cu multe generaţii în urmă, senzaţie pe care o accentua şi culoarea tăios albastră a ochilor. La cei nici treizeci de ani ai săi, Pitea nu avea în preajmă pe nimeni pe potriva lui la înălţime şi putere, dar nici la minte nu-l întreceau mulţi. Un astfel de bărbat trebuia să fie peste măsură de prudent cu viaţa lui în anii de sfârşit ai secolului al nouăsprezecelea, căci orice conflict cu cei ce gospodăreau treburile lumii sale putea să-l trimită şi pe el pe urmele multora din neamul său. Iar el era prevăzător şi niciodată nu-şi lua martori la lucrurile periculoase. Şi făcea destule.

Cam aşa arăta în iarna în care s-a petrecut întâmplarea care şi-a făcut loc în amintirea colectivă, un bărbat frumos, pentru că aşa îşi amintesc semenii de el, puternic, mintos, îndărătnic, însuşiri cu care poţi să-ţi faci bine, dar şi rău cu carul. Ninsese mult încă de pe la începutul lui decembrie, în anul acela Crăciunul avea zăpada aproape până la genunchi şi nopţi în care mereu trosnea câte ceva, ori uluca gardului, ori vreo creangă ruptă, ori gheaţa şanţului, ori bulgării mari din arătura pe care o fărâmiţa gerul. Cu cât erau stelele nopţilor senine mai lucioase, cu atât mai dese erau trosniturile, de parcă ar fi fugit pe aproape spre ascunzători răsuflări de vânt, gânduri împiedicate sau simple năluciri.

Chiar şi în satul lui se găseau destule lucruri periculoase de făcut. Primul şi cel mai îndrăgit de el era să se măsoare cu simţul fin al jivinelor, cu instinctul lor de a ocoli urma de om şi lucrurile viclene pe care le lasă în urma lui. Iernile lenevoase îl trăgeau afară din casă şi-l împingeau să umble pe gruiuri şi haturi, prin păduri şi râturi, pe câmpuri şi păşuni, când cu treburi la vedere, când cu unele numai de el ştiute. Dar şi când se ocupa cu căratul gunoiului pe câmp sau cu dusul lemnelor de la pădure, ochii lui căutau urmele care îl chemau apoi îndărăt, când nimeni nu-l vedea, căci avea grijă să nu fie zărit nici de ochii cucuvelelor. Era priceput la pusul capcanelor pentru tot felul de animale mici sau mai mari, la ştersul mirosului de om cu fierturi de busuioc sau levănţică, la păcălirea nasului fin al jivinelor prin frecarea laţurilor de sârmă cu coji de gutuie ori o bucată de slănină afumată. Ştia să facă pentru fiecare vânat alt fel de capcană, ştia şi ceasurile la care umbla fiecare după hrană şi ştia şi ce-i de făcut cu prada. Atunci, în iarna aceea, şi-a dat seama după mulţimea urmelor că mistreţii s-au înmulţit mult şi cutreieră câmpurile şi pădurile după orice urmă de hrană şi pot fi momiţi fără prea multă osteneală în locul pe care ţi-l alegi, dacă laşi acolo zi după zi un căuş de boabe de porumb şi câteva coji de cartofi. Cu puţină stăruinţă, poţi decide până şi ora la care să se ducă purcelul să-şi ia tainul de seminţe. Umblând prin pădurea de carpeni pe urmele a trei mistreţi tineri, judecând după mărimea şi adâncimea călcăturii, Pitea a prins chef să lase pentru un timp fazanii şi iepurii şi să încerce să prindă un şoldan sălbatic, deşi ştia că nu-i lucrul cel mai simplu din lume să prinzi de unul singur un mistreţ, fie şi mai tinerel. A trecut câteva zile la rând prin locurile bătute de ei, făcuseră deja potecă, dar treceau în fiecare noapte, dovadă urmele proaspete în zăpada aruncată de el pe o porţiune de vreo doi paşi peste urmele vechi. A avut grijă să rămână mereu alături de poteca lor, apoi a căutat, de parcă n-ar mai fi fost cale îndărăt, locul cel mai potrivit pentru a-şi pune planul în aplicare. Porţiunea aceasta a pădurii se afla la vreo şapte sute de paşi de ultima casă din sat, peste prima colină, într-o vale care se îndelungea vreo treizeci de paşi până la următorul urcuş, într-un loc cu arbori răsfiraţi, dar şi câţiva stejari mai rămuroşi şi mai bătrâni, poate tocmai ei îi atrăgeau încoace, scurmau sub coroanele lor după cele câteva ghinde îngropate sub zăpadă, dar mai încolo, la nici zece paşi, se afla un pâlc pipernicit de sângeri cu ramurile împletite în vrejurile curpenului, cu zăpada oprită deasupra, dând impresia că dedesubt se ascunde un bârlog. Nici mistreţii nu intrau acolo, ocoleau pâlcul şi se vedea că urmele duc spre înălţimea colinei următoare, dincolo de care pădurea se întindea pe un platou netulburat de valuri de pământ până departe, mai bine de o mie de metri până la hotarele satului vecin. Lui Pitea locul acela i s-a părut anume făcut pentru a fi transformat în capcană. Era în sine o capcană; dacă vreun cerb s-ar fi încurcat între mlădiţele de curpen, n-ar fi avut nici o şansă de scăpare, ar fi fost pradă sigură pentru primul vânător ceva mai mare. Dar gândul lui Pitea nu era la vreun cerb, el era preocupat atunci numai de şoldanii ale căror urme îi spuneau că nu umblă în turmă cu mistreţi bătrâni, probabil erau purceii vreunei scroafe care a murit din vreun motiv sau altul. A stat pe gânduri destule zile ca să născocească planul de a prinde un asemenea vânat, trebuia să scornească pentru el capcana perfectă din care să nu aibă nici o posibilitate de a scăpa şi nici pe sine să nu se expună la riscul de a-şi rupe gâtul. Ideea i-a venit tocmai de la curpen. Să împletească o plasă din sfoară destul de groasă de cânepă, aşa cum au pescarii, cu ochiuri destul de mici, pe care s-o întindă deasupra locului, bine ancorată în patru părţi cu ţăruşi cu cracă bătuţi oblic în pământ, cu capete legate de un ciucalău de cucuruz prin a cărui smucire să tragă plasa asupră-şi, orice mişcare şi tentativă de scăpare să nu facă decât să-l încurce şi mai rău, orice încercare de a fugi să-l lege şi mai strâns, fedeleş, în plasa rezistentă. Locul era bun şi pentru că un carpen crescut într-o rână îşi oferea crăcile la înălţimea cea mai potrivită pentru suspendarea plasei. Gândul lui Pitea a şi fugit înainte şi vedea cu ochii lăuntrici planul de-a gata, pus totul la un loc, chiar şi ştiuletele legat de sfoara care eliberează plasa din craca aflată la două palme mai sus de creştetul lui. Măsurând din ochi, socoti că i-ar trebui o plasă de vreo trei pe doi metri ca să-l (încătuşeze) pironească fără scăpare.

Întors acasă, s-a dus în şopron şi a scos de pe peretele de bârne cele două legături groase de cânepă cu tulpină groasă crescută la marginea porumbiştii şi a început să-i smulgă coaja, fibra groasă şi tare fugind în fâşii lungi până spre vârful cotorului, ocolind lăstarii viguroşi care au rodit pumni de seminţe strânse cu grijă şi uscate pentru ronţăit între două înghiţituri de vin în serile când se strângeau pentru un joc de cărţi şi înşirat vorbe. După ce a smuls toată coaja, a strâns tulpinile lângă cuptorul de pâine, le-a frânt vârfurile şi le-a strâns în coşarca mare, ca să le ducă în casă pentru aprins focul. A luat apoi în braţe fibra tare şi a îndesat-o în căldarea mare pentru fiert săpun, cu ceva leşie pe fund, rămasă de la ultima spălare a aşternuturilor, a cărat apă şi a umplut-o până la prelingere şi a aprins focul în cotlon, ca să se înmoaie fibra aspră şi groasă, altfel nu o putea răsuci la împletit. Până cotoarele groase şi lemnoase ardeau sub căldare, şi-a terminat restul treburilor de pe lângă casă, a închis coteţele, a mai stârnit puţin jarul cu câteva vreascuri şi a aşteptat să dea apa în clocot, apoi a pus capacul de lemn şi a lăsat focul să se stingă. Peste vreo două ore, când apa era aproape răcită, a scos cânepa şi a dus-o în grajd, unde s-a apucat la lumina lămpaşului să sfâşie în fire cât mai subţiri fibra destul de moale acum, ca s-o facă numai bună de răsucit şi împletit, o treabă anevoioasă şi plictisitoare pe care altădată n-ar fi dus-o la bun capăt decât după multe zile de repetate amânări, reluări şi îndemnuri de sine. Nici acum n-a mers treaba fără oprire, nici nu avea cum să şiruiască atâta cânepă într-o singură seară. Aduna tot ce sfâşia în mănunchiuri pe care le lega la capăt şi le atârna în cui unul lângă celălalt, de-ai fi zis că sunt cozi lungi de cal. Toată munca asta migăloasă şi plictisitoare i-a luat aproape trei zile, dar hotărârea nu i-a slăbit-o deloc, el însuşi mirându-se de câtă dăruire e capabil pentru ceva ce în urmă cu o săptămână nici nu i-ar fi trecut prin cap. Când s-a apucat de împletit, răsucirea firelor uscate între timp şi devenite din nou aspre s-a dovedit mai grea decât s-a aşteptat, aşa că a recurs iarăşi la înmuierea lor mănunchi cu mănunchi în apa leşioasă încălzită din nou în căldarea de afară. S-a gândit la început la o împletitură în trei fire, dar şi-a dat seama că ar dura prea mult şi n-ar fi servit cu nimic mai bine rostului care i se pregătea, aşa că a ales împletitura simplă din două fire, bine şi strâns răsucite. Nu i-a luat nici o zi întreagă să tragă în fir de sfoară toată cânepa ce o avea la îndemână, înfăşurând-o pe măsură ce o împletea pe un ţăruş transformat în mosor. În toate zilele acestea timpul a trecut cu mai mare repezime decât în alte rânduri şi făcea totul cu o plăcere odihnitoare, îi venea tot timpul să fredoneze cântece vechi, melodii triste, care curăţă sufletul.

Când a terminat de împletit, a lăsat sfoara înfăşurată pe ţăruş şi a început să cugete la felul în care ar fi cel mai bine „să-şi ţasă plasa”, ca un păianjen sau ca un pescar. Era prima oară când făcea aşa ceva şi i se părea la fel de greu de dus la capăt, pentru că nu avea o astfel de deprindere şi trebuia să scornească mai întâi meşteşugul înnodării ori al petrecerii printre fire, ca să-şi ţină solid locul, să nu alunece într-o parte şi să se dovedească lucru făcut zadarnic. Îşi făcu socoteala că trebuie mai întâi să taie sfoara în două părţi egale, o parte s-o întindă pe un fel de cadru, iar cu celălalt fir să facă ochiurile. Locul cel mai potrivit pentru o astfel de treabă i se păru a fi chiar şopronul, destul de lat pentru cât s-a gândit el că ar trebui să fie plasa, aproape trei metri. Avea destule scoabe şi piroane cu ce să fixeze în bârnele aflate faţă în faţă sfoara şi s-o întindă bine, bătu prima scoabă în bârna ce-i venea puţin mai sus de genunchi, acolo a fixat capătul sforii, s-a dus la peretele din faţă şi bătu două scoabe la distanţă de o palmă, trecu sfoara pe după ele şi o trase înapoi la prima bârnă, bătu şi aici două scoabe la aceeaşi distanţă de o palmă între ele şi duse firul înapoi la bârna din celălalt perete, alte două scoabe pe după care petrecu firul şi se întoarse la peretele opus. Treaba părea de-a dreptul distractivă acum după ce i-a dibuit felul de închegare, iar dorinţa de a vedea treaba cât mai repede terminată îi dădea spor şi plăcere. Când a ajuns până la uşa şopronului, a numărat douăzeci şi opt de fire trase de-a latul şurii şi-i mai rămase destulă sfoară până la capăt, asta însemnând că şi jumătatea cealaltă îi ajungea pentru ce s-a gândit să facă. La început s-a gândit să facă un nod la fiecare întâlnire a sforilor, dar de la prima încercare şi-a dat seama că nu se poate, ar fi fost mult prea anevoios să tragă o sută de paşi de sfoară pentru a face nodul, aşa că a renunţat repede şi s-a gândit să treacă sfoara printre cele două fire răsucite, lucru la fel de greu, pentru să răsucise strâns firele, iar cânepa nu avea elasticitate, părea de sârmă. După o clipă de chibzuire, s-a apucat să cioplească o mică spatulă de un deget lăţime, rotunjită la capăt, pe care s-o treacă printre cele două fire, s-o răsucească şi să forţeze firele să se îndepărteze atât cât să poată trece capătul celuilalt fir printre ele şi să-l tragă până la întindere. Chiar de la prima încercare şi-a dat seama că nici n-ar fi putut născoci ceva mai simplu şi mai potrivit pentru lucrul lui, mai ales după ce în capătul necioplit i-a bătut un piron care înlesnea răsucirea. După ce trecu sfoara prin primul ochi şi a scos spatula, sfoara s-a strâns atât de tare pe firul trecut prin mijloc încât era aproape imposibil de mişcat. Da, asta era soluţia cea mai potrivită şi nici prea anevoioasă de făcut. Era deja foarte târziu şi a lăsat lucrul pe a doua zi, oricum nu-l grăbea nimic.

Se spune că omul are de multe ori vise premonitorii, care îl ajută pe cel ce ştie să fie atent la semnele lor, dar Pitea nu era dintre cei la care să ajungă asemenea prevestiri. În noaptea aceea a avut însă un fel de vis, ceva confuz, în care lătrau câini şi alergau animale nevăzute în spaţii cu totul cufundate în întuneric, dar poate nu era întuneric, ci ochii lui erau închişi, oricum era o zăpăceală de zgomote, trosnete, glasuri pe care n-ai cum să le aduni sub umbrela vreunui semn, a vreunei semnificaţii. Pitea nu era însurat, lucru destul de neobişnuit la anii aceştia în mediul lui, dar nici mult nu mai avea, îşi găsise pe cineva în satul vecin şi pierdea multe nopţi pe-acolo, aşa că de multe ori trecea în ograda vecină, la mama lui, s-o vadă şi ce face, şi pentru a mânca de multe ori împreună. Nu trecuse pe la ea de mai multe zile, prea multe, considera mama lui, aşa că nici nu s-a luminat bine de ziuă şi deja intra în casa mai nouă şi mai solidă de fiului ei, scuturându-şi zgomotos zăpada de pe cizmele cu creţuri. Pitea încă era sub pilota călduroasă, dar în odaie era atât de frig că apa din găleată a prins pojghiţă.

– Te faci leneş, dacă nici focul nu l-ai aprins încă, i-a spus bătrâna în loc de bineţe.

– M-am culcat târziu, m-am luat cu lucrul, de-aia n-am trecut nici pe la dumneata.

– Am zărit că tot moşmondeşti, nu ştiu ce-i fi făcând, dar am văzut că ai aprins şi în cotlon focul, deşi ai tăiat deja porcul.

– Am muiat cânepa, ca să şnurui o sfoară.

– La ce-ţi trebuie ţie sfoară taman în inima iernii?

– Nu ştii când ai nevoie, iar timp am avut…

– Nu ştii, aşa-i… Şi când ştii, o ai gata. Dar am vrut să-ţi spun că am visat urât.

– Nu înseamnă nimic…

– Nu contează asta, dar nu ştiu cum am putut visa lupi, şi zău că i-am auzit cum urlă, deşi în viaţa mea n-am auzit de-adevărat.

– Nici nu sunt pe aici, au dispărut de mult.

– Tocmai de-aia îţi zic. Cum să visezi lupi când nu-s… Nu i-am văzut, dar de ce ştiu că erau lupi…

– Poate erau câini…

– Nu, câinii nu urlă dacă-s împreună, atunci latră, schiaună, doar singuri şi în lanţ urlă, dar şi atunci altfel…

– Altfel cum. Sau faţă de ce…

– Faţă de lupii din vis. Câinii urlă mai trist, mai omeneşte…

– Lasă, mamă, nu-s copii plângăcioşi…

– Nu-s, aşa-i, sunt nişte biete animale însingurate. Vii la mine să-ţi fac o papară cu brânză? Ai ce mânca?

– Am, dar mi-ar plăcea o papară. Ai brânză pişcoasă?

– Tare pişcoasă, că nici n-o pot mânca.

– Scoate şi câţiva castraveţi muraţi. Du-te, că vin şi eu, peste un sfert de ceas sunt acolo, numai să slobod găinile şi să le-arunc câteva boabe.

S-a îmbrăcat, a aprins focul şi a ieşit în curte. Cerul fără urmă de nor era ca apa cu albăstreală pentru clătit rufe, ca să le adoarmă izul greu de leşie, aerul tăia, dar gerul nu era totuşi foarte aspru, soarele strălucea cu scăpărări de amnar pe zăpada groasă şi te făcea să mijeşti ochii mai înainte de a lăcrima uşor, ca o stavilă împotriva luminii puternice. A intrat în şopron, ca să vadă la lumina zilei treaba făcută aseară la flacăra slabă a lămpaşului, a încercat strânsoarea pe firul petrecut prin inima sforii şi văzut că se ţine foarte bine, dar s-a gândit că n-ar strica să facă totuşi la urmă o înnăditură cu şpargă la fiecare strecurare a sforii, ca să nu alunece nici când firul de cânepă se va usca mai tare şi-şi va domoli asprimea, când plasa o va putea folosi şi la alte treburi pe câmp. Apoi se duse să-şi mănânce papara cu multă brânză, piper şi boia dulce.

După ce s-a întors acasă, şi-a continuat lucrul la ţeserea plasei care devenise acum, după ce i-a găsit şpilul, mai uşor de dus la capăt decât s-a gândit că va fi. La început, când sfoara a fost lungă, a mers ceva mai anevoie, dar cu cât se scurta se reducea şi timpul necesar pentru fiecare rând de ochiuri, aliniate frumos, egale, ca măsurate. Până la ora prânzului a trecut de jumătatea lucrului şi fiecare trecere a firului scădea cu câteva frânturi de clipă timpul necesar următoarei strecurări, era mulţumit şi nu-şi putu struni fantezia să nu alerge înainte peste zile, când lucrul pentru care trudeşte acum se va împlini. Dar pentru asta trebuia să mai aibă puţină răbdare, trebuia să le statornicească purceilor obiceiul de a se duce în fiecare zi la locul pe care l-a ales, cel mai potrivit pentru felul născocit de a pune mâna pe unul dintre ei, aşa că şi-a întrerupt lucrul, s-a dus în găbănaş şi a băgat în buzunarul adânc al surtucului un căuş de boabe de porumb, apoi a intrat în casă şi din cămară a luat din coşarcă doi cartofi mărunţei, pe care i-a pus în acelaşi buzunar, a ieşi şi a proptit mătura în uşă, şi-a înfundat căciula în cap şi a pornit prin grădină să iasă în câmp, chiar dacă trebuia să facă un mic ocol ca să nu treacă prin sat, a trecut prin spatele grădinilor celorlalte gospodării şi a ieşit pe păşune, de unde a început să urce dealul spre pădurea de carpeni. Picioarele se afundau în zăpadă, mersul nu era deloc uşor şi primele broboane de transpiraţie au început să ude berluiala căciulii, mergea încet, fără grabă, dar efortul îi punea inima la lucru, piciorul aluneca uneori şi trebuia să se încordeze ca să nu cadă în genunchi, mersul anevoios l-a încălzit şi şi-a descheiat cojocul, mai avea vreo două sute de paşi ca să ajungă la urmele pe care le-a făcut în zilele trecute, de acolo se va putea duce mai uşor, zăpada călcată a îngheţat şi va putea călca mai sigur. Soarele încă era sus, nu trecuse cu mult de amiază, dar nu dădea decât lumină, reuşea să topească zăpada numai de pe vârfurile crengilor, lăsând-o aproape neatinsă pe crăcile groase. Când a ajuns, în sfârşit, la urmele pe care le-a făcut zilele trecute, când a descoperit urmele şoldanilor, mersul a devenit ceva mai uşor şi din locul acela nici nu mai avea decât vreo două sute de paşi până la poala pădurii. S-a oprit şi s-a uitat înapoi, dar n-a văzut nici ţipenie nicăieri, nu avea cine să-l vadă, a urcat colina uşoară şi a intrat în pădurea tăcută, cutremurată parcă de fiecare scârţâit al zăpezii sub cizme. A ajuns la locul ştiut urmărind poteca mistreţilor, numărul urmelor s-a înmulţit, au bătătorit zăpada, semn sigur că au trecut în fiecare noapte şi că nu se abăteau de la drumul lor. A scos boabele de porumb şi le-a pus într-o grămăjoară chiar sub carpenul înclinat, iar cei doi cartofi i-a tăiat cu briceagul în patru, ca aroma eliberată de tăietura proaspătă să fie simţită de la distanţă de purceii cu mirosul fin ca de câine, lăsându-le în jurul boabelor de cucuruz. S-a întors tot pe urmele sale, urcând ridicătura de pământ de douăzeci de paşi până la creasta colinei, de unde coborî cu grijă, ţinându-se, unde putea, de câte o creangă sau de trunchiul copacilor, pentru că aluneca uneori pe coborâşul molcom, mai ales în locurile unde zăpada stătea pe un covor de frunze mai gros. Ajuns la marginea pădurii, a privit în lungul urmelor pe care le-a lăsat la venire, nu se vedea nicăieri nici urmă de om. Încet, chiar mai încet decât la venire, a coborât colina şi s-a îndreptat spre capătul grădinii sale, făcând acelaşi ocol. Ajunse acasă înainte de a scăpăta soarele şi s-a apucat să-şi gătească un prânz care să-i ţină loc şi de cină. Până a terminat, întunericul deja astupa ferestrele. A ieşit în grajd, a luat felinarul şi cu lumina aprinsă a intrat în şopron, ca să continue lucrul la plasa de cânepă. Putea spune că a prins deja oarecare îndemânare, făcea totul cu uşurinţă, trăgea firul cu repezime, băga spatula între firele următoare, răsucea, trecea capătul şi trăgea firul cu o uşoară răsucire a torsului, ochi după ochi, tot mai uşor şi mai repede. Când a ajuns aproape de bârne, când mai încăpeau două rânduri de împletitură, firele au început să-i strângă picioarele şi s-a dumirit că nu va putea termina reţeaua prinsă în scoabe şi piroane, aşa că a tras firul prin capăt, la închidere, după care a desprins plasa şi a încheiat împletitura pe podmolul şurii, cu plasa pe genunchi. O dată în plus, s-a convins că lucrul făcut era trainic, nu erau necesare nodurile la treceri, sfoara s-a strâns tare, iar dacă la vară se va usca mai tare şi se va slobozi, atunci va face înnădirile trebuincioase. A împăturit plasa în opt şi a lăsat-o în şură. În casă, până a făcut focul şi a încălzit o cană de vin, s-a gândit că la colţuri, unde o va fixa, trebuie să întărească sfoara ori cu o împletitură mai groasă, ori cu piele de ham, să fie sigur că nu se va rupe la vreo smucitură mai disperată, pentru că şoldanul nu se va împăca prea uşor cu ideea captivităţii şi se va zbate până la epuizare. Cu cât se va zbate mai mult, cu atât plasa trebuie să-l lege mai strâns. Fără scăpare.

Ziua următoare a refăcut drumul până la locul viitoarei capcane şi a văzut satisfăcut că momeala a fost consumată până la ultimul bob, zăpada râmată până la pământul îngheţat, numărul de urme arătând că erau cel puţin doi mistreţi tineri. A pus căuşul de boabe pe locul ospăţului de noaptea trecută şi s-a întors pe urmele de ieri, călcând mai uşor când pasul nimerea urmele de dinainte. În plus, sub apăsarea soarelui, zăpada s-a mai tasat parcă, părea mai uşor de umblat. Ajuns acasă, s-a apucat să împletească în trei bucăţile de sfoară rămase, două fire prinzând la mijloc firul de colţ al plasei, pe care le-a terminat într-o buclă groasă. A făcut la fel la toate cele patru colţuri, având astfel firele de fixare solide, sigure. Nu mai avea de aşteptat decât momentul potrivit, peste câteva zile, când purceii se vor duce în goană deja spre locul care le atrage prin tainul de fiecare zi. Înainte de a intra în casă, a luat cutea şi toporul cu codorişte lungă, ca să-l ascută bine şi să-l pună la îndemână, cu el va tăia şi ascuţi crăcile cu care va fixa colţurile plasei. Şi-i trebuia şi pentru treaba ce urma.

În toate zilele următoare a trecut spre seară prin pădure şi a dus căuşul de boabe de porumb, la care a adăugat în final şi câteva felii de sfeclă zemoasă, aştepta să se mai înmoaie şi gerul, nu mai putea dura prea mult, în fiecare an venea o ostoire după primul val de frig, asta aştepta şi el, ştia că după bobotează se încălzeşte puţin, a fost la fel şi-n anul acela, a început să adie un vânt ceva mai cald, ziua era plăcut, dar spre zori gerul se întorcea şi strângea ca dinţii încleştaţi de câine. După mai multe zile fără vreo schimbare, în care s-a dus neabătut la locul transformat în momeală pentru mistreţii tineri, a observat un rând în plus de urme, asta însemnând că şi alţi porci au descoperit tainul pe care îl ducea zilnic acolo, lucru care îl făcea să fie şi mai sigur că unul dintre ei va cădea în plasa lui. A hotărât că nu mai avea de ce să amâne, aşa că şi-a pregătit de acasă ţăruşii cu crăcan bine ascuţiţi cu care să fixeze colţurile, a luat sfoară destulă cu care să suspende plasa de carpenul întins într-o rână, a luat şi câteva cuie, pe care să le bată în copac, peste care să treacă sfoara, a înfăşurat plasa şi a băgat-o într-un sac de urzici, a mai pus trei ştiuleţi de porumb şi toporul. A ieşit mai întâi în fundul grădinii, să arunce o privire, ca să nu fie nimeni de întâlnit pe cărare, ca să-l întrebe ce duce în sac, apoi a luat sacul în spinare şi a străbătut cu paşi repezi drumul atât de bine cunoscut deja. Abia trecuse de amiază când a ajuns la pădure, s-a mai uitat o dată îndărăt, apoi a început să urce poteca bine bătătorită dintre copaci, a trecut greabănul domol şi se afla deja la locul ştiut. De atâtea ori a fixat deja în minte capcana, încât nu avea nevoie să stea pe gânduri, să judece ce are de făcut, într-o jumătate de oră totul era pus la locul lui, mai avea numai de legat ştiuleţii de plasă şi de bătut cuiele peste care să treacă sforile care suspendă plasa, nu prea adânc, doar cât să reziste, dar să cedeze la cea mai mică smucitură, de îndată ce vreunul din ştiuleţi va şi apucat între dinţi. Totul părea impecabil făcut, era mândru de ce i-a scornit mintea şi i-au făcut mâinile, a mai stat câteva clipe să admire ingenioasa îmbinare, după care a lăsat sacul înfăşurat şi toporul la subţioara unui unui carpen mai tânăr, la câţiva paşi de locul acela, după care a pornit mulţumit spre casă. Vântul molcom părea să-şi fi schimbat puţin direcţia, dar nu era mai rece decât zilele trecute, cel puţin el n-a băgat de seamă să fie, dar concentrat cum era la toate ale lui putea să se şi înşele.

Ajuns acasă, şi-a prăjit o bucată lungă de cârnaţ, a făcut o mămăligă cât pentru doi, ca să-i ajungă şi la cină, a scos din ciubăr o căpăţână de varză murată şi s-a ospătat ca într-o zi de sărbătoare, a băut o cantă de vin rece şi s-a simţit îmbunat până-n suflet. S-a întins pe pat şi a aţipit, a dormit mai bine de două ore, dar încă nu era târziu, abia se însera. Până să pornească mai avea mult. A ieşit, a închis coteţul şi şura, s-a întors apoi în casă şi a scos din fiocul mesei cuţitul cu lamă lungă şi îngustă, pe care îl folosea la înjunghierea porcului, s-a aşezat la gura godinului şi a început să-l ascută încet, foarte încet, de parcă ar fi avut toată vremea din lume. A mai sprintenit puţin focul cu o despicătură de acăţ şi-şi lăsa gândurile să se piardă în oriunde, la lucruri care nu aveau nimic cu ce se afla în preajmă. Nu era deloc un visător, dar de multe ori s-a simţit împins de un straniu imbold spre ţinuturile despre care a auzit poveşti de la cei ce au făcut cătănie în lumea mare. De multe ori a simţit furnicătura de a pleca, dar de fiecare dată l-a oprit gândul că-i mai bine să-şi lase firul sorţii nedespicat. Această plăcută şi lenevoasă petrecere a timpului cu gândurile hoinare în locuri imaginate îl ţinea în pace cu sine, fericit cu ce are, nu nefericit pentru ce nu are ori nu poate avea.

A scos bucata de mămăligă băgată între perne într-o învelitoare de cânepă, încă era călduţă, încă era caldă şi bucata de cârnat rămasă în tigaie pe marginea sobei, a împins-o spre mijloc, sub flacără, lăsând-o să sfârâie încet, a ieşit la afumătoare şi a tăiat o bucată de sângerete, pe care a pus-o la prăjit lângă cârnatul cu aromă zdravănă de usturoi. După ce s-au prăjit, a mâncat direct din tigaie, tăvălind bucăţile de mămăligă în unsoarea fierbinte. Prin fereastră vedea luna ridicată deasupra coamei pădurii, de trei-patru zile a început să scadă, dar avea luciul plăcut al lămpaşului cu sticla curăţată. Şi-a luat cojocul, a băgat cuţitul în buzunarul adânc, a suflat lampa şi a ieşit. Afară, în uşă, a stat o clipă să asculte dacă se mai aude vreo mişcare pe la vecini, dar toţi şi-au terminat treburile pe afară şi s-au tras lângă căldura sobelor, bucuria cinei şi plăcerea sorbirii vinului. A pornit prin grădină şi a ieşit pe câmp, lumina lunii se împrăştia pe zăpadă şi subţia întunericul ca o lumânare uriaşă. Se puteau distinge pâlcurile de acăţi de pe haturi, nucii de pe dealuri, tufele de pe păşune, ca într-o zi somnoroasă. Mersul pe poteca deja bătătorită era uşor, a ajuns la poala colinei la fel de lesne ca ziua. S-a oprit şi s-a uitat împrejur. Liniştea îi trosnea în ureche. Din nici o parte, nici o urmă de mişcare. Nici măcar un sunet care să stârnească o undă de aer, o adiere care să urnească din loc vreo frunză uscată pe întinderea albă, să spulbere senzaţia că lumea a încremenit. Se uita la cărarea bătătorită de el în zilele din urmă, aşa cum celelalte vietăţi şi-au bătătorit fiecare propria cărare. Nu umblau pe aceeaşi potecă şi nici cu acelaşi rost. Zâmbi la gândul că se asemăna cu jivinele şi porni să urce spre pădure. Se auzea doar sunetul uşor al cizmelor pe zăpada tasată de paşii săi, dar în inima cucuvelei din stejarul de la liziera pădurii răsuna probabil ca tropotul elefanţilor prin savană. Brusc, ţipătul ei spintecă lumea. Pitea s-a oprit, nu se aştepta la nimic. Peste o clipă, de departe, s-a auzit un răspuns, apoi nimic, numai bătăile inimii în urechi. Nu era teamă, doar încordare şi prea multă tăcere. Dar n-a auzit nici un zbor. Poate nici n-a fost, poate pasărea a rămas la locul ei şi l-a urmărit încremenită. Căuta să-i zărească lumina ochilor printre crengi, dar n-a văzut nimic, poate era ascunsă în spatele trunchiului gros. Şi-a continuat drumul, călcând cu o idee mai prudent, de parcă ar fi putut evita scârţâitul zăpezii sub tălpi. Dar până a intrat în pădure, cucuveaua a tăcut. Abia când a început să urce printre copaci a mai ţipat o dată, de data aceasta deja din stejarul spre care se îndrepta el. N-a distins nici un zbor, putea să fie aceeaşi, putea să fie alta. Când a ajuns aproape de greabănul colinei, un guiţat slab i-a ajuns la ureche. S-a oprit şi asculta încordat, dar nu s-a mai auzit nimic. Şi-a continuat urcuşul şi când a început să coboare pe înclinaţia uşoară spre locul capcanei, atunci guiţatul s-a auzit clar, dar semăna mai curând cu un scâncet. Instinctiv, aproape că a luat-o la fugă spre capcană. Şi într-adevăr, nu s-a înşelat, plasa era căzută peste un porc care s-a încurcat cu totul în plasa bine fixată la colţuri, era prăvălit într-o parte, unul din picioarele din faţă era în aer, iar în momentul când s-a apropiat la câţiva paşi, a încercat să reia tentativa de a scăpa din legăturile perfide care l-au sleit de puteri, dar nu se putea ridica pe toate cele patru picioare, astfel că tentativa a rămas doar o zbatere disperată. Era un mistreţ tânăr, vânjos, cu râtul scos printr-un ochi destul de lărgit. Cu o mişcare energică, a scos cuţitul din buzunarul cojocului, s-a apropiat din spate, călcând ochiurile plasei tot mai aproape de şoldan, după care s-a lăsat în genunchi, s-a întins cu mâna stângă înainte şi a înşfăcat ca într-un cleşte urechea porcului, s-a tras peste el, fixându-şi genunchiul pe coşul lui, a aşteptat o clipă, până s-a astâmpărat ultima zvâcnire de apărare a porcului, şi când a început să tragă zgomotos aer, a fixat vârful cuţitului şi cu o mişcare hotărâtă, precis orientată, a înfipt cuţitul în gâtul cu păr lung, a făcut o tăietură spre aortă, apoi, după câteva secunde în care sângele ţâşnea cu putere şi ţipătul animalului s-a eliberat la amplitudine maximă, a întors vârful spre inimă şi a apăsat scurt, a simţit zvârcolirea puternică şi urmarea aproape instantanee, o destindere bruscă a contracţiilor şi încetarea ţipătului, tăcere totală de câteva clipe, apoi o inspiraţie grăbită, adâncă, grea, horcăită, dureroasă, reţinută vreme îndelungată, urmată de o eliberare domoală, gemută, ca un suspin lung. Atunci a scos cuţitul şi a eliberat urechea, sângele încă se prelingea din rană şi se ascundea în zăpada murdărită. Când s-a ridicat, porcul a făcut o ultimă încercare de a respira, dar nici nu era respiraţie, ci numai sania de aer cu care pleca sufletul.

A şters repede mânerul cuţitului cu zăpadă, a tăiat lângă ţăruşi buclele plasei şi a adunat-o repede, a împăturit-o în patru şi apoi a înfăşurat-o şi a aruncat-o în craca în care avea sacul şi toporul. S-a întors lângă mistreţ şi l-a răsturnat pe spate, pregătit să-i spintece burta şi să-i lepede maţele, atunci i-a apreciat mărimea, putea să fie unul pe la cincizeci de kilograme, poate chiar mai mult, îl putea duce fără prea mult efort. Cu mişcări rutinate, a despicat burta animalului, a tăiat faringele şi a smuls stomacul, răsturnând maţele în zăpadă, a retezat maţul gros la capăt şi a tras porcul puţin într-o parte, pe zăpada curată, apoi a tăiat cu pricepere picioarele, găsind fără nici o greutate încheieturile. S-a dus să ia sacul şi toporul atârnat la subţioara carpenului, s-a întors la leşul întunecat şi l-a băgat cu capul înainte în sac, i-a legat strâns gura şi s-a pregătit să-l aburce în spinare. Atunci a ţipat din nou cucuveaua chiar deasupra capului său. După ce a săltat sacul în spate, a luat toporul şi se pregătea să se ducă să ia şi plasa, a simţit brusc o arsură în ceafă, de parcă i s-ar fi scăpărat un chibrit pe piele. Şi-n clipa aceea, poate o frântură mai târziu, a auzit şi mârâitul, deşi era sigur că i se năzăreşte şi a dat să pornească, dar atunci mârâitul s-a înteţit, ca al unui câine spre care faci pasul următor după ce a dat primul semn să te opreşti. S-a oprit şi a dat să se întoarcă, dar în clipa aceea lupul îşi luase deja avânt şi sărise asupra prăzii, a apucat să-şi înfigă colţii în sacul din spatele lui. În întoarcerea smucită, lupul s-a lovit cu spinarea de trunchiul copacului şi a scos un geamăt urmat de un mârâit fioros. Pitea a slobozit sacul şi cu amândouă mâinile încleştate pe coada toporului a izbit capul animalului ce se ridica de jos, a încercat să ferească, dar n-a mai apucat să-şi tragă capul, tăişul toporului l-a lovit năprasnic deasupra ochiului stâng, s-a azvârlit într-o parte, urmat îndată de un scheunat cutremurător stins repede în scâncete scurte, plângăcioase. Lupul s-a lăsat pe burtă şi nu s-a mai ridicat, dar tot atunci, din nou din spate, a auzit alt mârâit, mult mai întărâtat decât prima oară, asta însemnând că lupul văzuse tot ce s-a întâmplat, a asistat la scenă până la deznodământ şi din clipa aceea a preluat rolul de şef de haită, la semnalul lui se aşezară în jurul lui cele patru fiare pe care a reuşit să le vadă apropiindu-se din patru direcţii deosebite. Pe şira spinării i-a izbucnit dintr-odată transpiraţia şi-n clipa următoare a şi îngheţat, simţea gheaţa tăindu-i carnea până la os. Cu paşi repezi, agitând toporul, s-a apropiat de stejarul cel mai apropiat, a cărui primă cracă groasă se afla cu ceva mai sus decât ar fi putut s-o apuce din săritură, dar cu un efort disperat şi cu o forţă îndoită de spaimă a împlântat toporul în trunchiul stejarului chiar deasupra crăcii, a apucat cu amândouă mâinile coada şi s-a tras în sus, ajutându-se cu picioarele. Când a reuşit să-şi treacă braţul pe deasupra crăcii, colţii lupului s-au înfipt în cizmă în dreptul gleznei, l-a ridicat aproape până în dreptul crăcii, îşi scutura piciorul cu groază, dar lupul nu-şi descleşta dinţii. S-a aşezat cu burta peste cracă şi a încercat să desprindă toporul, lovindu-i coada cu podul palmei. La a doua lovitură, toporul a sărit brusc din coaja stejarului, izbind în cădere lupul, care şi-a descleştat fălcile cu un scheunat de câine lovit în locuri dureroase. Ca scăpat din menghină, a apucat creanga de deasupra capului şi s-a urcat mai sus, stând cu picioarele la vreo patru metri deasupra pământului. Lupii stăteau aşezaţi de jur împrejurul stejarului, cu ochii ţintă la el şi mârâiau aproape fără sunet, cu dinţii lucioşi dezveliţi. La orice mişcare, cât de mică, mârâiturile se înteţeau, trecând câteodată într-un început de urlet. Lucrul cel mai bun ar fi, s-a gândit Pitea, să stea nemişcat, să-i lase să se plictisească să-l păzească sau să-şi dea seama că el nu mai reprezenta nici un pericol pentru ei, să se sature cu maţele proaspete, încă neîngheţate, şi apoi să plece. A încercat să se calmeze, dar asta nu se putea, încă era mult prea surescitat de întâmplările prin care trecuse. „Era s-o mierlesc”, asta păreau să spună suspinele dese cu care respira. Îi tremurau braţele, picioarele, tremura carnea pe el, avea inima strânsă, iar sufletul i-a pierit. Încă nici nu ştia, doar simţea ce groază îi este.

Trecuse ceva timp, poate un sfert de oră, poate nici atât, până când a simţit frigul, la început la ceafă, apoi şi la brâu. Şi-a trecut o mână peste părul legat la spate, era îngheţat bocnă. Apoi şi-a ridicat căciula, şi-a trecut mâna peste creştet, a simţit părul leoarcă de sudoare. În lupta cu lupii, în efortul teribil de a se salva, l-au trecut toate apele, dar n-a simţit nimic, era concentrat numai asupra necesităţii de a se apăra, de a evita fatalitatea. Cea care putea surveni în clipele acelea. Şi-a înfundat căciula în cap şi aceeaşi mână şi-a vârât-o sub cojoc, peste abdomen, cămaşa era şi ea umedă şi deja răcoroasă, de aceea simţea frigul la mijloc. La mişcările acestea, unul dintre lupi mârâia încet, mai mult îşi dezvelea caninii în semn că nu-i scapă nimic şi-i gata să sară, să sfâşie, să ucidă. De parcă ar fi vrut să le transmită că a înţeles, s-a tras mai aproape de trunchiul stejarului, a trecut pe o altă cracă, cu două palme mai sus, s-a rezemat cu mijlocul de un ram destul de gros, iar în faţă şi-a trecut braţul peste o creangă solidă, toate punctele de sprijin dându-i un echilibru sigur. Cât timp şi-a schimbat locul şi şi-a găsit noua poziţie, doi lupi s-au apropiat de trunchiul stejarului, s-au ridicat în picioare şi zgâriau cu labele din faţă coaja groasă cu proeminenţe aspre, mârâiau înnebunitor toţi patru de parcă ar fi încercat să-l smulgă, să-l tragă jos din copac şi să-l sfârtece. După ce s-a aşezat cât putea mai sigur, n-a mai făcut nici o mişcare, lupii s-au liniştit şi ei destul de repede, stăteau aşezaţi în aceeaşi poziţie, ca nişte santinele şi numai din când în când mârâia câte unul, de parcă ar fi spus ceva. Au trecut minute lungi, chinuitoare, începea să tremure de frig, luna era deasupra capului, stelele scăpărau, lupii părea că s-au pietrificat în aceeaşi poziţie. Fără să-şi mai poată da seama cât timp să fi trecut de când şi el stătea nemişcat şi tot mai amorţit, unul dintre lupi, la început abia auzit, de parcă ar fi răsuflat mai zgomotos, şi-a înălţat capul şi a început să scoată un scâncet lugubru, transformat încet-încet într-un fel de urlet şoptit, apoi tot mai amplificat, până a izbucnit într-un urlet lung, tăietor până-n suflet, până-n fundul minţii. Cutremurat, Pitea şi-a încleştat braţul în ramul din faţă şi se aştepta să se declanşeze un cor de bocet, dar s-a lăsat o linişte care fura aerul. În liniştea asta de subpământ, de peşteră, lupul care părea mai fioros, s-a ridicat şi s-a apropiat de maţele îngheţate de atunci, s-a auzit cum începe să mănânce. Pitea nu-l putea vedea din poziţia în care se afla, n-a mişcat nici ochii, nici capul, n-a încercat să-l vadă, auzea limpede fiecare sunet, fiecare forfecare a măselelor, fiecare înghiţire. Tăcea cu fălcile încleştate, cu picioarele deja amorţite, gheaţa i s-a furişat şi în cămaşă, numai pe frunte mai simţea transpiraţia lichidă. Când primul dintre lupi a mârâit şi a scheunat, ceilalţi trei s-au aruncat asupra rămăşiţelor şi le sfâşiau în grabă, gata oricând să se sfâşie şi între ei pentru fiecare îmbucătură. Atunci, când gălăgia lor era în toi, s-a îndreptat şi Pitea puţin, simţea că e pe punctul de a cădea, abia se mai putea ţine, îl lăsau puterile. Atunci a înţeles că nu-l vor ţine puterile până vor rezista lupii sau vor avea răbdare să aştepte. Probabil nu vor pleca înainte de ivirea zorilor, iar el nu va avea putere de a se ţine până atunci nemişcat, mai ales că frigul devenea tot mai pătrunzător, devenea ger de-a binelea. Cu mâna dreaptă, încet, a desfăcut brăcinarul, l-a scos din găici până la mijloc, l-a petrecut cu grijă pe după creanga de care stătea rezemat cu mijlocul, i-a strecurat capătul înapoi prin găici şi l-a încheiat cât a putut de strâns. Chiar dacă stătea groaznic de incomod, cel puţin avea siguranţa că nu va cădea după ce mâinile şi picioarele nu-l vor mai putea ţine. Lupii s-au oprit şi-l urmăreau tăcuţi. Când s-a uitat la ei, au început să zgrepţene pământul, zăpada îngheţată, să urle unul după altul şi împreună. Au trecut minute lungi, dar nu dădeau semne de oboseală. Fără să se fi gândit înainte, Pitea a inspirat adânc, şi-a vârât degetele în gură şi cu toată puterea de care era în stare, a fluierat ascuţit, gest atât de neaşteptat încât şi lupii au amuţit surprinşi. Văzând reacţia de uluială, a repetat fluieratul, mai puţin tăios a doua oară, în fundul minţii, undeva, cu o extrem de vagă nădejde că ar putea fi auzit de vreo ureche omenească, dar după al doilea şuierat lupii au reacţionat neaşteptat, l-au acompaniat, i-au ţinut isonul, au reluat urletele prelungi. Îi venea şi lui să urle, să strige măcar, dar nu-i ieşea nici un sunet din gură. Scăpat de teama că ar putea să cadă, dar extrem de jenat de craca de care s-a legat, s-a tot foit, ca să găsească o poziţie mai puţin supărătoare, timp în care lupii dădeau ocol stejarului, când mai aproape, când mai depărtat, până unul dintre ei a ajuns lângă sac. S-au oprit toţi ca la un semn, au amuşinat cu boturile ridicate, după care au înconjurat sacul cu gura legată şi-l miroseau, mârâiau, scheunau, stupeau, au început apoi să tragă de el, să-l sfâşie, până au reuşit într-o parte şi unul a apucat să-şi înfigă colţii în carne şi s-o smucească violent, un altul trăgea de sac, Pitea auzea cum se sfâşie pânza groasă, nu mai erau atenţi la el, se putea mişca, se gândea chiar că ar fi poate momentul să încerce să coboare şi să fugă, dar îşi dădea seama că n-ar reuşi, l-ar ajunge într-o clipă din urmă, dar disperarea nu ţine seama de raţiune. S-a apucat să-şi desfacă brăcinarul cu gândul de a pune în aplicare îndemnul absurd al instinctului, dar chiar atunci a ţipat din nou cucuveaua, chiar deasupra capului său, cutremurându-l. A îngheţat, cu mâna pe curea, fără a mai continua gestul. Ţipătul cucuvelei i-a făcut şi pe lupi să-şi întrerupă ciondăneala. Mistreţul era deja smuls din sac, doi s-au aşezat cu faţa spre stejar, ceilalţi doi continuând să rupă din carnea îngheţată. După momentul speranţei absurde, care l-a înviorat puţin, Pitea a renunţat la gândul de mai înainte. Stătea tot mai înţepenit şi se uita la lupi. Îl priveau şi ei, curioşi sau contrariaţi, fără să-l mai ameninţe la orice mişcare. Dar nu-l slăbeau din priviri, s-au pus pe o lungă şi răbdătoare aşteptare, aşteptarea victimei. Atunci Pitea ştia deja că înainte de lumina zilei nu se vor mişca din loc. S-a rezemat de trunchi şi s-a pus şi el pe aşteptarea zorilor. Simţea cât de pătrunzător e frigul, dar parcă nu-l mai scutura aşa de când s-a lipit de trunchi. Având cojocul descheiat în partea de jos, simţea cum urcă frigul spre şale. De când a înţeles că trebuie să aştepte cu toţii dimineaţa, a închis ochii şi se gândea când la una, când la alta, amăgind timpul, care nu trecea nici aşa mai repede. Dar nu voia să accepte că de fapt trecea mai greu, mai încet. Era prima lui întâlnire cu lupii, nu mai văzuse niciodată vreunul, nici de departe, nici de aproape, aşa că nici n-a fost foarte contrariat de prima minciună a subconştientului său, anume că totul ar putea fi doar un coşmar, pentru că acolo unde nu sunt lupi nu poţi decât să visezi lupi adevăraţi. Deschise brusc ochii, lupii erau acolo, mistreţul nu se vedea nicăieri, probabil l-au mâncat de tot, dar când, oare să fi aţipit? Îi era frig, dar simţea mai ales că-l ia somnul. Înţelegea să trebuie să rămână treaz, să nu adoarmă, de aceea a început să se mişte, să-şi îndrepte picioarele, mâinile, dar abia îl ascultau. Dacă nu s-ar fi legat, de-atunci ar căzut, probabil, lupii şi-ar fi terminat de mult treaba pentru care s-au pus să aştepte. La picioare nu-i mai era frig, numai la mâini şi la spate. A obosit să înfrunte privirile lupilor, a coborât pentru o clipă pleoapele, a mai aşteptat puţin înainte de a le ridica, iar când a deschis ochii, lupii au început, la fel de încet ca prima oară, să urle, de parcă şi-ar fi vorbit, apoi tot mai tare, până urletele s-ar fi putut auzi şi în sat. Au continuat destul de lungă vreme. Când a închis din nou ochii, au tăcut rând pe rând. A vrut să vadă dacă vor relua ritualul lor ancestral dacă şi-i va deschide din nou şi-i va privi intens. Cu greu, dar a reuşit să-şi deschidă ochii şi să-i vadă stând aproape în aceeaşi poziţie. Când li s-au încrucişat privirile, unul dintre ei s-a ridicat în picioare cu un scâncet de câine blând, lingându-şi botul. Dar n-a mai putut să-şi ţină ochii deschişi, pleoapele i-au căzut şi a simţit că alunecă în somn, uşor, fără să-i fie frig, ştiind că mai are de aşteptat până la crăpatul zorilor. Pentru că a scăpat de frig, probabil că i s-a uscat cămaşa pe piele, şi-a zis că ar putea moţăi câteva minute, ca să-şi recâştige puterea, ca la momentul dimineţii să poată coborî şi duce acasă mai înainte de a se trezi oamenii şi întâmplător să-l vadă cineva atât de devreme înapoindu-se din direcţia pădurii. A adormit, a căzut în somn adânc, nemaiîncercat de adânc. Dar era un somn straniu, ca o ieşire prin partea cealaltă a treziei. Ca o coborâre fără oprire. Prin întunericul difuz al acestei nopţi de iarnă. Şi care a început să-şi grăbească sosirea zorilor, revărsarea luminii. Timpul nu mai avea greutate la mers, trecea uşor. Ştia, simţea că nu mai are decât foarte puţin şi va deschide ochii, deplin odihnit, că puţinul acela trece foarte repede şi va trebui să se trezească. De parcă ar fi sunat ceasul lăuntric, de parcă l-ar fi strigat un glas, a ridicat brusc pleoapele, deplin treaz, lucid, lumina puternică nu-l supăra, s-a uitat împrejur şi a văzut că lupii se îndepărtau pe platou, printre copaci, înspre măgura cu pădure nerărită. A coborât repede, cu o uluitoare uşurinţă, nu-l durea nimic şi nu simţea nici urmă de frig, a pornit în urma lupilor, dar după câţiva paşi s-a oprit şi s-a uitat înapoi, şi-a ridicat privirile spre mijlocul stejarului, acolo unde atârna un trup degerat cu care nu avea nimic în comun. L-a privit cu o compasiune aproape omenească, apoi s-a întors şi a pornit grăbit să ajungă haita din urmă.

(din volumul în pregătire O lungă întoarcere)

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.