Cititorul care deschide acest volum ar putea bănui că romanul Zilele noastre mărunte* constituie un pretext istoric pentru a trata, de fapt, teme precum antisemitismul, xenofobia, dacă nu chiar decadența contemporaneității față de un idilizat secol XVII. Occidentalul ingenuu John Newcomb se apropie de târgul românesc cu privirea furată de aparenta bogăție a acestei exotice țărișoare care rar lasă să scape unele informații înspre ziarele englezești (în timp ce, după spusele autorului, în Moldova nu mai exista tipar de trei decenii). Chiar la debarcare, cufărul cu instrumentele necesare pentru întemeierea tipografiei pe care Newcomb o proiectează întru propășirea barbarei Moldove s-a nimerit pe fundul Dunării umflate de zăpezile abia topite, în circumstanțe cu adevărat autohtone. Astfel, civilizatorul binevoitor se trezește plutind într-un mediu colorat de mai toate stereotipurile legate de popoarele care au avut ghinionul să-și amestece istoria cu Imperiul Otoman: moldoveni, munteni, evrei, armeni, greci, leși etc. Firește că oamenii și obiceiurile autohtone reușesc să domolească avânturile englezului neinstruit în felul balcanic de a trăi. Pe lângă inițierea eșuată a lui Newcomb, în roman își mai fac loc și aventura tot eșuată a unui războinic muntean în contact cu tătarii, dar și comicele pățanii ale popii Hrihor Polucat, căruia cu cât îi surâde mai mult norocul pe plan individual, cu atât sare în ochi contrastul cu profesia lui și presupusa sa misiune pe lume.

Deși oarecum previzibile, întâmplările sunt susținute de o scriitură care creează iluzia arhaicității, capabilă să transporte cititorul în secolul al XVII-lea și în curioasele sale forme de cultură. Naratorul stăpânește perfect mentalitățile și năravurile personajelor sale, fie ele moldovenești sau din spațiile adiacente, instrumentând maxime și descrieri amănunțite pentru a familiariza cititorul cu Moldova de la „finele Evului Mediu”. El nu rămâne neutru în surprinderea situațiilor, ci le potențează prin expresii bine mânuite sau prin „vorbe din popor” cu puternic caracter rezumativ.

Imersiunea cititorului în lumea construită devine posibilă datorită acestui prozator în mod evident pasionat de lectura literaturii române vechi. Într-una dintre convențiile romanești cele mai pregnante, naratorul împrumută vocea unui profesor universitar – pretext pentru ca scriitorul să dea în vileag sursele la care a zăbovit pentru a putea aduce „o compilație de fapte disparate” din vremea literaturii vechi, printre care Vita Constantini Cantemiri, Descriptio Moldaviae, precum și diverse monografii științifice pe fapte mai mult sau mai puțin mărunte ale vieții de secol al XVII-lea. Desigur, am putea crede că prin gestul de a-și afișa la sfârșitul textului bibliografia ar trebui să-l considerăm pe Amariei drept cineva care joacă cu cărțile pe față, complet dezinteresat. De pe listă lipsește însă Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a lui Sadoveanu, fratele mai bătrân și mai masiv al Zilelor noastre mărunte. Nu suntem primii să observăm evidenta înrudire dintre cele două opere care au loc în zilele lui Miron Costin. Amariei și-a scris textul în siajul lui Sadoveanu plasându-se însă în registrul interesului pentru fapte cotidiene („zile mărunte”). În timp ce Sadoveanu trata straturi sociale mai înalte ierarhic, precum nobilimea, boierimea și deciziile acestora care aveau impact direct asupra cârmuirii unei țări, Amariei s-a limitat la a trata faptele minore, lipsite de consecințe dincolo de pitorescul lor. Suprapunerea parțială dintre cele două opere nu reprezintă neapărat un păcat. Scriitorii care se documentează asupra unei perioade cu izvoare atât de puține ca cele din literatura noastră sunt obligați să se întâlnească undeva. Strategia narativă a „străinului” este dominantă și aici. Dacă lui Sadoveanu ava Paul de Marenne, reprezentând Franța Regelui Soare, îi servește perfect pentru a oferi cititorului ceea ce erau sau urmau să devină clișee și stereotipuri de pe aceste meleaguri, la fel îi permite lui Amariei sosirea englezului Newcomb sau a ilustrissimului trimis papal Vituș (care probabil se dorește versiunea minoră și mai vicioasă a avei Pavăl) prezentarea modului în care se trăia în Moldova în contrast cu locul unde istoria se făcea, Occidentul. Pe lângă diversele asemănări de situații, mai răzbate și asemănarea dintre felul de a scrie, de a mânui fraza, de a confecționa prin limbaj arhaicitatea. În toate acestea Amariei se dovedește un Sadoveanu mai democratizat și mai… dezinteresat de a construi identități și valori înalte. Ceea ce, totuși, nu este un lucru puțin.

Scrisul lui Amariei are darul de a te răpi cu ușurință. Stilul pseudoarhaic, umoristic, transformă Zilele noastre mărunte într-una din mesele copioase descrise cu amănunt și pasiune de prozator. Autorul surprinde și cu o înzestrare „lirică”, am putea spune, pentru care stă drept mărturie capitolul Spaime. Sunt însă zilele mărunte ale moldovenilor vechi o miză în sine sau avem de-a face cu o narațiune cu cheie despre contemporaneitate? Poate că povestirea istorică reprezintă o felie de viață de secol al XVII-lea, însă nu putem să nu observăm unele trimiteri la actualitate cam transparente și facile: starea jalnică a drumurilor („Și-un hurducăit, din când în când, îi aduceau aminte de drumurile proaste de prin țară.”) sau năravurile prea lumești ale clerului, reunite în personajul Hrihor Polucat, inițiator și călăuză a străinului prin aceste părți.

Ar fi greșit să afirmăm, așadar, că Zilele noastre mărunte nu are o miză identitară sau cel puțin că nu cochetează cu acest tip de metanarațiune. Cele mai multe exemple se pot oferi din numeroasele contraste de mentalitate dintre Newcomb și cei cu care interacționează, din nefericire, în detrimentul său: „Se vede treaba că Satana ne ține calea, tună Hrihor, în vreme ce John gândi că poate n-ar fi avut dracul atâta spor, de-ar fi fost lemnul ceva mai vârtos, dar n-avu curaj să spună nimic cu voce tare.”

 Din punct de vedere al atmosferei, cartea amintește de filmul „Aferim!”. Unele imagini par descrieri al unor cadre luate parcă direct din filmul lui Jude, precum transportarea mârzacului tătar: „Pe Nardin îl legase de mâini și de picioare și-l pusese pe burtă, în fața lui. Cerul se limpezise cu stele și-o lună rotundă-i lumina poteca.” Astfel încât probabil că nu e exagerat să conchidem că, romanul Zilele noastre mărunte face pentru Moldova lui Gheorghe Duca ce face Aferim! pentru Valahia de început de secol XIX. Ca în orice construcție cu imaginar și retorică arhaice, intertextele minează terenul narațiunii la tot pasul.

________________

*Cezar Amariei, Zilele noastre mărunte, Polirom, Iași, 2018, 204 p.

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 42-43]