Teodora Pop – Simptomul „Benjamin Button” în Vara în care mama a avut ochii verzi

Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi* este o destăinuire a celor mai ascunse zone ale lui Aleksy – naratorul-personaj –, o explozie a refulărilor sale, o autobiografie, pornită la inițiativa psihiatrului acestuia, ca modalitate de regăsire și împăcare sufletească și mentală cu lumea reală, un fel de reconciliere între universul spulberat al unui nebun și dimensiunea exterioară lui. Tema centrală a cărții – reînnodarea relației mamă-fiu (o mamă absentă anterior din viața băiatului ei, preocupată doar de propria durere, și un fiu căruia tragedia decesului propriei surori i-a adus dereglaje psihice majore) și descoperirea puterii legăturii familiale – este impusă, construită și urmărită de cancer, stând sub semnul permanent al morții. Boala mamei, un al treilea așa-zis personaj principal, are rolul unui mediator, el fiind cel care oferă, în mod paradoxal, adevărate perspective asupra vieții. Cu cât boala se dispersează în interior, cu atât viața și relațiile interumane se apropie în exterior de personaje.

Patologicul este elementul care bruiază banalul anormal al lumii celor doi, ridică normalitatea la rang de extraordinar și apropie oamenii prin scoaterea din spatele scenei a intimităților fizice, care, odată expuse, aduc cu ele și o apropiere metafizică. Tot boala este vinovatul care cauzează o îmbătrânire rapidă, o pierdere a aptitudinilor, o stafidire, o reducere a umanului în forme miniaturale care, în mod absurd, amintesc de începuturi și copilăresc. Exact același condamnat, cu aceleași efecte, se regăsește și în întreg volumul de poezie Vântureasa de plastic al lui Marius Chivu: „Corpul ei s-a strâns într-atât/ că ar putea dormi pe două perne/ așezate una lângă alta/ îi cumpăr cămășuțe din magazinele/ pentru copii/ cu o batistă îi spăl tot corpul/ aș putea-o ridica din pat/ cu o singură mână”1.

Micșorarea este nu doar vizibilă, ci și progresivă – asemenea desfacerii păpușilor Matrioșka – și în narațiunea și în descrierile lui Aleksy astfel: „Înfășurasem un prosop pe cadrul bicicletei, născocind un fel de scaun moale, iar ea se cuibărea pe el ca o fetiță și mă cuprindea de mijloc. Mergeam așa cu ea la piept fără ca să-mi pese ce crede lumea despre noi.”2, „Era atât de albă și de mică, încât de vreo două ori când s-a rostogolit pe cealaltă parte a patului, m-am dus să o caut afară.”3, „Am prins-o de gâtul meu ca pe un pui de koala și ne-am urcat pe bicicletă.”4, „Când mama și-a revenit și a început să fosăie din nou la pieptul meu, ca un sugar, o iertasem.”5. Și Svetlana Cârstean, o altă colegă de generație a Tatianei Țîbuleac, are câteva versuri în care primează aceeași imagine a eului-copil care își joacă rolul de părinte în fața părintelui transformat în copil de către vremuri: „Cu mama mea în brațe, traversez în fugă aleea. […]/ Mă roagă/ din priviri să nu-i dau drumul, […]/Mama mea se lipește de mine. Corpul mi se zbîrcește într-o clipă./ Îmbătrînesc brusc atunci cînd îi văd pielea fadă, fără miros./ E albă, e mare. E peste mine./ E luna care mi-a coborît în brațe./ E rece, însă eu transpir./ Mă uit la mama mea./ Cine sînt eu?”6. Acest schimb impus de natură și timp provoacă scindări identitare pentru cel rămas sănătos care e forțat să înlocuiască și să trateze pe cel înlocuit ca și cum ar fi vorba despre poziția ocupată de el anterior. Tocmai din această cauză se naște întrebarea lansată în ultimul vers al decupajului din poezia Două.

Procesul de aparentă infantilizare a mamei din roman nu este nici pe departe atât de șocant, grotesc și repugnant ca cel al lui Benjamin Button din proza scurtă a lui F. Scott Fitzgerald, dar această hibridizare aduce cu sine dezechilibru, tulburare și stranietate din cauza inversării rolurilor dintre părinte-copil, a învestirii celui din urmă cu maturitate și responsabilitate timpurie: din alienat mintal și egocentrist care afirma în primele pagini că „Aș fi ucis-o cu jumătate de gând.”7, „Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez.”8, ajunge să noteze, mai pe la mijlocul poveștii, că „Pe lângă piață, tot eu făceam și de mâncare, deși e drept că mama continua să presteze toată munca murdară, cum era curățatul cartofilor sau al cepei. Această schimbare de roluri se produsese și în alte domenii.”9. Același schimb de rol este menționat și la Marius Chivu: „Sunt mama din ea e fetița din mine/ suntem tot noi”10. Romanul de peste Prut pune ideea identică în alte cuvinte: „[…] apoi i-am dat cu o linguriță miezul moale și oranj. A mâncat un pahar întreg, iar eu am lăudat-o ca pe un copil că e bravo și mănâncă tot. Niciodată nu m-aș fi gândit să ajung să o hrănesc pe mama cu lingurița sau să fac alte lucruri pe care începusem să le fac în acele zile. Poate dacă ne nășteam invers – eu mamă și ea fiu -, totul era să fie mai bine.”11.

Spre deosebire de simptomul din proza scurtă Strania poveste a lui Benjamin Button, care doar contrariază atât personaje din interiorul paginilor, cât și cititorii din lumea reală, „copilizarea” – dacă i-am putea spune astfel – din romanul basarabencei este neîndurătoare, sfâșietoare, amenințătoare – fiind cauzată de o boală incurabilă – și astfel limitativă, deoarece poartă izul unei morți iminente. Nou-născutul Benjamin, un bătrân de șaptezeci de ani în miniatură, se revoltă împotriva scutecului și a păturicii din spital, cerând cu autoritate să i se cumpere un baston, în timp ce alegerea hainelor dă oricum mari bătăi de cap tatălui său. De partea cealaltă, mama tot mai slăbită, pierzând din sine, începe să nu poată purta altceva decât piese vestimentare destinate copiilor: „Mama bătea din palme îmbrăcată într-o vestă de copil. Cea pentru adulți flutura pe ea închisă […].”12. Prima ipostază este cu totul ieșită din comun, insolitul situației întărind caracterul bizar, înspăimântător și repulsiv al poveștii, în vreme ce a doua este des întâlnită, conturează mersul firesc al lucrurilor, dar – prin boala care mușcă din viu și prin degradarea care ciopârțește omul – tot nu ar trebui privită cu indiferență și primită ca atare, deoarece, în lipsa bolii, îmbătrânirea este doar o altă etapă a vârstelor, nu o revenire forțată și spulberătoare la o copilărire caricaturală, întunecată și malefică.

Cancerul, în situația de față, este canalul prin care Aleksy și mama cu ochii verzi comunică, limba în care se înțeleg, mijlocul prin care fiecare ajunge să se depărteze de eul inițial, să piardă, ca să se apropie de celălalt, ca să se întâlnească la mijlocul drumului. Boala devine așadar punctul comun în care personajele își dau întâlnire fără voia lor, în care le împinge destinul pentru a le lega ireversibil. Odată cu avansarea bolii și accentuarea neputinței, personajului matern i se amputează independența, devenind un „ataș” al fiului său, o anexă care nu poate exista fără o bază, un îngrijit al celui care toată viața i-a dat menirea de îngrijitor. Astfel, creatorul aproape își pierde identitatea proprie și devine o umbră a creației sale. În aceste condiții extreme, dincolo de straturile psihologice și sufletești pe care mama le înlătură și a căror pierdere îi câștigă băiatul, până și hainele sunt date la o parte, spărgându-se astfel orice fel de barieră, apropierea dintre cei doi fiind completă, pe toate planurile. Goliciunea și intimitatea demascată aduc cu sine empatizare, nevoie de a ajuta, milă, atenție la cel de lângă tine și un surplus de familiaritate, sporind procesul de cunoaștere și înțelegere a celuilalt: „Am umplut cada și am ajutat-o să se dezbrace timp de jumătate de oră. I-am descheiat toți nasturii de la bluză. I-am tras colanții. I-am dezlipit de pe corp cele două bluze de bumbac. Am ajutat-o la spate cu sutienul. Am lăsat-o doar în chiloți, pe care urma să și-i scoată singură. Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să urce în cadă de una singură. Am luat-o în brațe și am lăsat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”13.

Mama devine, împreună cu acea vară petrecută în chirie, într-un sat de vacanță din apropierea Parisului – moment-cheie și acesta – termen de comparație, un punct de reper care va ordona toată viața atât dinaintea cunoașterii ei, cât și după, o referință la care se va reveni constant după moartea sa: „În toți anii care au urmat după acea vară și în care am mers la zeci de psihiatri în zeci de orașe […]”14, „Chiar și așa, din toate acele amintiri-nestemate pe care le port cu mine mereu, sperând că într-o zi – după ce voi fi scăpat de ciorna de viață pe care o duc acum – acestea vor deveni din nou realitate, una singură este inima. Una singură are puterea de a dizolva negrul, mucegaiul și disperarea. Floarea-soarelui./ Mama m-a chemat în lanul de floarea-soarelui să mă anunțe că este pe moarte.”15, „Când am început să scriu această carte – ideea psihiatrului, care s-a gândit că, dacă voi retrăi acea vară cronologic, voi putea reveni la pictat – […]. Oare cum se termina totul dacă […]? […]. Ar fi încetat mama să moară? Mi-am pus aceste întrebări de mii de ori […].”16, „Cât despre mine, în toți anii de după mama – și în cei mai răi, dar și în cei pe care alții i-au considerat extraordinari – am continuat să fac lucrurile aiurea.”17, „Îmi amintesc de mama în fiecare zi, așa cum i-am promis pe malul Oceanului. Încerc să nu mint.”18. Până și prima și marea dragoste a lui Aleksy, Moira, este legată de imaginea maternă deoarece decizia de a petrece vara împreună aduce – ca recompensă? – cunoașterea pasiunii, deci încă o inițiere, pe o altă nișă. Prezența constantă a mamei, persistența imaginii materne, chiar și după dispariția acesteia, întăresc legătura nu doar fizic-ombilicală, ci și metafizică dintre o mamă și progenitura sa, relație care pare să dăinuie în ciuda oricăror pericole, niciun dezastru neavând acces la ea sau putere asupra ei. Dragostea maternă este, așadar, de nestăvilit, are o putere și o influență incomparabilă cu orice altceva și o sursă cu totul nepământească, așa cum afirma naratorul uneia dintre cele mai puternice cărți despre poziția ocupată de mamă în viața fiului său: „Nu e bine să fii iubit atât la tinerețe, așa devreme. Te-nveți cu nărav. Crezi că e-n firea lucrurilor. Crezi că se-ntâmplă și altundeva, că mai poți să dai peste așa ceva. […]. Prin iubirea de mamă, viața îți face în zorii ei o promisiune pe care n-o respectă. După aceea, ești silit să te îndestulezi cu hrană rece până la sfârșitul zilelor. După aceea, de fiecare dată când o femeie te ia în brațe și te strânge la piept, îți transmite doar condoleanțe. Te întorci mereu să jelești la mormântul propriei mame, ca un câine lăsat de izbeliște. Nicicând nu va mai fi așa, nicicând, nicicând. […]. Oriunde te-ai duce, porți înlăuntru otrava comparațiilor și nu faci decât s-aștepți ceea ce ai mai primit.”19.Pe aceeași filieră se înscrie și Emilian Galaicu-Păun cu poezia sa Terțină, punând la îndoială ierarhia care conține cele mai importante poziții ocupate vreodată în lume: „Din Sf. Treime/ tocmai mama să fie lipsă?/ Cum, Doamne?!!”20.

Ultima frază a Tatianei – care validează argumentația de mai sus prin faptul că atunci când jocul este terminat și toate piesele trebuie adunate, cea care rămâne ultima este tot „Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.”21 – încheie un roman care a reușit cu succes și genialitate – datorită faptului că nu lucrează cu grile de gândire convenționale, ci cu autenticitate și stil hipnotizant care fascinează prin plasticitate și asocieri contrariante – să distrugă blocaje interpretative, să zguduie orizonturi de așteptare, să deconstruiască prejudecăți, să sfărâme prefabricate, să scoată din orice fel de anticipare, zonă de confort sau imediat, deci să revoluționeze, încadrându-se în categoria cărților care te urmăresc, pe care le porți cu tine toată viața și care „continuă să te zgândăre chiar şi peste ani.”22 – așa cum afirma despre cărțile bune însăși scriitoarea.

________

* Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2018
________
1Marius Chivu, Vântureasa de plastic, Editura Humanitas, București, 2018, p. 59.
2Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2018, p. 94, subl. mea.
3Ibidem, p. 97, subl. mea.
4Ibidem, p. 104, subl. mea.
5Ibidem, p. 81, subl. mea.
6Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, Editura Trei, București, 2015, pp. 50-51.
7Tatiana Țîbuleac, op. cit., p. 1.
8Ibidem, p. 8.
9Ibidem, p. 52.
10Marius Chivu, op. cit., p. 110.
11Tatiana Țîbuleac, op.cit., pp. 98-99.
12Ibidem, p. 105.
13Ibidem,p. 79.
14Ibidem, p. 37.
15Ibidem, p. 44.
16Ibidem, p. 63.
17Ibidem, p. 71.
18Ibidem, p. 121.
19Romain Gary, Promisiunea zorilor, Editura Humanitas, 2018, în traducerea lui Daniel Nicolescu, pp. 29-30.
20 Emilian Galaicu-Păun, „carmen saeculare”, în Vatra, 1-2/2018, p. 29.
21Tatiana Țîbuleac, op.cit., p. 122.
22https://www.zdg.md/editia-print/exclusiv/tatiana-tibuleac-singura-mea-tangenta-cu-politica-este-votul, accesat în 10.06.2019.

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 43-46]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.