Cel de-al doilea roman al Alinei Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat^*, apărut la distanță de 18 ani față de cel de debut, este considerat de Sanda Cordoș, pe coperta a patra, „puternic și necruțător”, alcătuit dintr-un șir de povestiri ce configurează destinul unei tinere ardelence din ultimul deceniu al comunismului românesc oficial („menite să spună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieții și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întâi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie”). Într-adevăr, lectura confirmă forța de înfiorare a secvențelor de viață ce alcătuiesc marea poveste a personajului Cristina Nemeș. Scriitura are capacitatea de a opera intens asupra sensibilității lectorului, iar ansamblul narațiunilor, străbătut de firul roșu al bildungsromanului, emană reflexele unei conștiințe creatoare care are dexteritatea construirii registrelor contrastante și știința dozării lor chibzuite în aliajul estetic propriu.

Fiind vorba de un personaj feminin în cartea unei scriitoare a cărei dramaturgie este interesată de mecanismele ce se declanșează în situațiile limită și, nu mai puțin, a uneia atente deopotrivă la metamorfoza ideii de personaj feminin și la ipostazele feminității, pare cât se poate de firească plasarea Cristinei Nemeș într-un context ce-i agresează impulsul natural al libertății și-i determină reacția de apărare. Pe de o parte, putem vorbi de excepționalitatea Cristinei, căci ea e conferită de impulsurile lesbiene, manifestate încă din adolescență. Raportată la contextul politic, familial și social în sens larg, un context definit de homofobie nu doar la nivelul mentalității sau al cutumelor, ci fiind atestată inclusiv în plan legislativ, atracția ei sexuală față de prietena și colega de clasă Nana, suprapusă iubirii adolescentine, caracterizate firesc de reverberațiile idealismului romantic, trebuie numaidecât ascunsă. Se declanșează automat mecanismele psihologice specifice omului nevoit să-și ferească permanent stigmatele de priviri indiscrete. Și cele mai indiscrete pot fi, bineînțeles, cele ale părinților. Pe de altă parte, Cristina, în plan principal, iar Nana în cel secundar (cu excepția unor pagini în care rolurile par a se inversa), reprezintă cazul tipic al tinerei din epoca misoginismului ideologizat, concretizat în transformarea femeii în obiect al plăcerii și în mecanism de reproducere necesar făuririi omului nou. Dincolo de discursul oficial, instituțional, care, de bine, de rău, vorbește totuși de „o idealitate”, cât o fi ea de utopică, fiind reprezentat de tatăl Cristinei (cadru militar fanatizat), de școală și facultate, de partid, miliție și securitate, luate ca abstracții, sunt indivizii. Iar indivizii sunt mereu altfel decât discursul lor, chiar și atunci când e unul în care cred. De pildă, tatăl își manifestă patriotismul ostentativ, dar e un militar îndărătnic, la fel ca întreaga armată; inspectorul iartă abaterea liceenelor de la linia educației socialiste în schimbul felației uneia dintre ele, a Nanei; securistul o abuzează sexual pe Cristina, în timpul studenției clujene, dându-i în prealabil impresia că o scapă de teroarea unei anchete pentru pruncucidere. Ideologia e mereu contrabalansată de compensații antitetice vicioase. Sexualitatea, cu multiplele ei înfățișări, e un astfel de indicator al erupției omenescului, fie el și unul întunecat, de sub crusta opresivă a unei ordini sociale a cărei concretețe este mereu altfel decât modul în care-i este formulată ideologia. E o distincție netă între sexualitatea acceptată social, cea din cadrul familiei, și cea respinsă oficial, „vinovată”. „Acțiunea” e plasată într-o lume a cărei pudibonderie convențională și excesivă e compensată tocmai de excesul sexualității vinovate. Iar vinovăția îi aparține, cu rare excepții, femeii. Alina Nelega surprinde cu finețe mitul vinovăției femeii în mentalul dominant din timpul anilor ’80. În ochii multora, până și Ceaușescu pare o victimă a răutății ontologice a femeii, după cum e punctat în una din secvențele grupate în trei părți. Romanul ar putea fi deci considerat, la o primă vedere, unul feminist. La a doua cred că depășește acest cadru ideologic, ajungând în altul mai larg, cel al căutării unui adevăr despre natura umană: el explorează feminitatea spre a-i surprinde forma de manifestare a instinctului supraviețuirii sub opresiune și teroare. Tatăl Cristinei supraviețuiește în acea lume împăcându-se cu ea ideologic, prin fanatizare. Alții, cum ar fi Nana sau dansatorul gay Șerban, aleg fuga în exil. Cristina însă, rezistă prin încercarea de a șterge din memorie ceea ce o traumatizează, „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, și prin evadarea în povestea pe care o construiește pentru sine și pentru fiul bitang. Avem aici, iată, și o subtilă definire a literaturii ca univers compensativ. Prin ea Cristina, absolventă a filologiei clujene, reușește să facă față experiențelor alienante.

Ipocrizia și inadecvarea la natura umană a dezideratelor sistemului ce pretinde că modelează omul nou sunt vizibile în toate aspectele vieții antedecembriste. Privațiunile de tot felul, de la dificultatea procurării hârtiei igienice până la cea a obținerii unui pui rahitic pentru a retrăi senzația saturației, de la o baie caldă până la rostirea sinceră a unui neajuns fără teama de a suferi persecuții, contrazic flagrant versiunea oficială despre starea socială și economică. O contrazic și diferențele dintre clasele sociale. Accesul la hrană, la mașină, benzină și la alte privilegii este rezervat nomenclaturii, „organelor” represive și celor care corup persoanele potrivite. La fel, utopia societății perfecte, în care spiritul socialist transcende și catalizează armonizarea diferențelor etnice sau culturale, cum se armonizează instrumentele într-o simfonie, contrastează puternic cu practicile partidului unic din zonele cu minorități etnice consistente. Târgu-Mureșul sau orașele secuiești în general au devenit închise pentru repartiție etnicilor maghiari, dar deschise românilor. Metoda înaintării pe calea păcii și iubirii între popoare, cum suna o sintagmă a limbajului de lemn, nu e aderența ideologică la comunism, ci tot vechiul proces al asimilării sau anihilării etnice. De aici perpetua suspiciune, augmentarea complexului minoritarului și, desigur, celui al majoritarului.

Tematica noului roman al Alinei Nelega este, după cum se vede, sper, din expunerea fugitivă de mai sus, foarte complexă, ceea ce nu e, în sine, un indiciu al reușitei estetice. Valoarea cărții e dată de sintetizarea tuturor temelor sau valențelor interpretative într-o serie de secvențe narative pe cât de cursive, credibile și aparent austere stilistic, pe atât de bogate în nuanțe sau semnificații. Fructuoasa experiență dramaturgică a avut și aici un cuvânt de spus prin forța de sugestie a descrierii unor „scene” și, nu mai puțin, prin acribia raportării la ansamblu a fiecărui detaliu pe care se fixează privirea. Vizualul contribuie din plin la construcția bogăției simbolice, pe alocuri ducând dirijând gândul spre arhetip. Un rol important în ecuația artistică are și lejeritatea operării cu aluziile. Reflexele intertextualității sunt mai mereu prezente, fără însă a avea iz tezist, ci caracterizând firesc o conștiință ce locuiește în literatură.

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat e unul dintre romanele cele mai tulburătoare despre viața femeii sub comunism, cu atât mai merituos tocmai întrucât vine când epoca părea „investigată” artistic până la saturație și reușește să pună totuși în lumină aspecte încă neexplorate. Unul în care autoarea folosește cu măiestrie instrumentarul narativ ce pune în funcțiune mecanismele empatiei și compasiunii.

__________

^* Apărut la Iași: Polirom, colecția „Ego. Proză”, 2019

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 40-42]