Scena modernității interbelice românești – și a modernismului în special – se constituie în jurul cenaclului Sburătorul și al lui E. Lovinescu. De fapt, rețeaua modernităților (așa cum o numește Teodora Dumitru) raportată la contextul românesc al literaturii noastre interbelice/ moderne ar putea fi tradusă printr-o formulă relativ simplă: E. Lovinescu – scriitorii interbelici (cei care au venit și au plecat de la Sburătorul) – cenaclul în sine. Probabil că discuția s-ar putea reduce la aceste mari componente, dacă ar fi să ignorăm modelele de scriitură aflate în plină construcție autentificatoare (autenticistă?). La vremea în care aceste modele se construiau, așadar, când scriitorii interbelici frecventau cenaclul Sburătorul, aflăm din cartea Ligiei Tudurachi* că potrivelile, poticnelile, și chiar posibilele coincidențe, nu sunt întâmplătoare.

Dacă marile istorii literare (G. Călinescu, mai târziu Nicolae Manolescu) ne-au învățat că romanul modern românesc s-a constituit fie din prelucrarea unor forme și structuri narative, fie din convingerea că autorii dețin talente extraordinare, segmentul de istorie literară pe care îl propune Ligia Tudurachi vorbește, în fond, despre viața, scriitorii, și abia pe urmă despre literatura secolului al XX-lea românesc. Mai mult, convingerea autoarei că cenaclul sburătorist funcționează ca motor singular și, deci, formativ prin regie și construcție, face ca relațiile, în primul rând umane, să reprezinte principala premisă a unei literaturi autentice, nu prin modul de inspirație (dacă vreți), ci prin apartenența la grup. Pe lângă latura de apartenență la grup a unor scriitori precum Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Ion Barbu s. a., reconstituirea vieții cenaculare permite recuperarea unor scriitori nu neapărat valoroși prin formula narativă, ci importanți pentru demersul descriptiv al restituirii atmosferei de cenaclu din Câmpineanu 40. Astfel, problemele pe care le investighează Ligia Tudurachi țin de prelucrarea unui material, pe de-o parte, cu caracter documentar – Agendele întâlnirilor de cenaclu, interviuri, cronici în presa vremii etc. – iar, pe de altă parte, de conștiința analizei unei literaturi scrisă sub auspiciile „trăitului împreună”.

Structura cărții urmărește modelul de construcție al cenaclului, alcătuind trei paliere succesive: viața, comunitatea și literatura. Definite în capitole distincte, cele trei părți se succed într-o ordine ce are rolul de a reconstitui ambianța „grupului sburătorist”. Dacă din punct de vedere scenic, cititorul este pus în fața unui spectacol prin latura descriptivă a lui „cum aveau loc întâlnirile de la Lovinescu?”, descrierile capătă o nuanță plastică, aflate sub semnul unei didascalii: „Ședințele au loc în biroul criticului, care e despărțit printr-un glazvant de salonul familiei, glazvant a cărui deschidere devine, dumineca, necesară. Încep la ora 6 fix, întinzându-se până înspre 10-11 seara (cu cât cenaclul durează mai mult, cu atât e considerat a fi mai reușit, nu există niciun interes pentru «grăbirea» lui). Celui care citește i se asigură o poziție centrală, astfel încât «să poată fi văzut și auzit din toate colțurile».” Mai mult, ceea ce pare a se lăsa în voia unor constrângeri de ordin restitutiv, se va dovedi în final că reprezintă, de fapt, cadrul care deschide piste viitoare ale cercetărilor despre literatura interbelică, tocmai pentru că permite din umbră vizualizarea unei rețele la care e posibil să nu ne fi nici gândit. În ce fel această formă de reprezentare a contextului de la Sburătorul emerge cu discursul criticii și al teoriei literare contemporane rămâne iarăși de văzut, fie și numai dacă ne gândim la interesul pentru stabilirea unui corpus (digital) cât mai complet al literaturii de secol încheiat. De altfel, Ligia Tudurachi vorbește despre „memoria Sburătorului” în termenii singularului ca producție de sens în peisajul literar interbelic („[…] situația e cu atât mai particulară cu cât cea mai mare parte a acestor texte se publică după un hiatus de mai bine de 20 de ani, în deceniile 7 și 8. Fiind atât de sistematică și atât de volumică, această producție memorialistică tardivă se cere considerată ca ceva mai mult decât o simplă direcție. E un fenomen în sine. […] constituirea unei specii de sine stătătoare a memorialisticii de viață literară sburătoristă.”). Toate aceste argumente stau la baza fondării uneia dintre ipotezele de la care pleacă volumul Ligiei Tudurachi, aceea a diseminării importanței cenaclului lovinescian în ariile mult mai extinse ale istoriei noastre literare, iar subiacent ale canonului interbelic.

Am spune că pilonul principal în jurul căruia gravitează cercetarea Ligiei Tudurachi este E. Lovinescu, în realitate de fapt, termenul cheie care conduce demersul autoarei este acela de relație. Aflate în constante astfel de permutări, între relații de diferite feluri, de jocuri de putere între membrii vechi și noi ai grupării, aceste apropieri și depărtări față de cenaclul lovinescian și membrii lui se construiesc în funcție de poziția (figura amfitrionului, figura „noului venit”, figura corpului deja constituit etc.) și vechimea în grup. Problema scrisului, pe acest filon cenacular, se materializează din cea a trăitului. Acest vivre-ensemble (Barthes), care ordonează întreaga rețea de relații în funcție de un scenariu, pe care Ligia Tudurachi îl descrie în termenii: ambianță, reguli și ritual, aduce în primă instanță lămuriri despre felul în care singularitatea cenaclului în spațiul românesc certifică o construcție a cărei resorturi s-au consolidat odată cu fiecare scenă de lectură, deci întâlnire de cenaclu. Aproape greu de sistematizat, materialul care servește drept suport cărții de față se constituie din mărturii și memorii, care o conduc pe autoare să înregistreze în fiecare astfel de notație speculații, care ulterior vor fi validate de chiar scenariul/ demersul astfel construit.

Întorcându-mă la structura cărții, cred că important de amintit e ultimul capitol din partea a treia – Scriind «memoria» Sburătorului –, tocmai pentru că vine să echilibreze reflecția autoarei asupra temei dintr-o perspectivă documentară. E vorba despre corpusul de texte care se formează odată cu cenaclul însăși și care confirmă în fond caracterul relațiilor, cum le numește autoarea, între „viață și scris”. Probabil explicabil, fenomenul de la care pornesc astfel de supoziții ține de latura afectivă a întâlnirilor de cenaclu (vezi scenarii de tipul antipatiilor și simpatiilor în grup), dar și de caracterul științific pe care aceste însemnări îl dobândesc, raportate la frecvența și efervescența cu care scriitorii din cenaclu publică astfel de texte: din marginea întâlnirilor. Problema scrisului devine una simptomatică și numai dacă, pe urma Ligiei Tudurachi, ne angajăm acestui deziderat: literatura în sine este rezultatul, nu unor practici scriitoricești comune (în sens de grup), ci în urma unor practici de lectură și de sociabilitate literară menite să se construiască aproape instituțional (în sens lovinescian, firește).

Referitor la metodă, devine interesant felul în care volumul de față se constituie: prin tablouri succesive, prin expuneri de relații, prin portrete și personaje. Astfel, analiza acestora o pune pe Ligia Tudurachi să facă dovada unei atenții sporite la detaliu, la nodurile care îi construiesc reflecția din perspectiva istoricului literar preocupat să interogheze mutațiile care au condus la ceea ce numim azi modernitate literară românească. Deloc comună în spațiul cercetărilor din domeniu, cartea de față se dovedește a fi un punct de plecare (în același timp în care e unul de permanentă revenire) pentru discuția tot mai la modă asupra modernității (literare, sociale etc.) românești, fie și numai dacă avem în vedere chestionarea constructului lovinescian ca punct de referință pentru literatura noastră interbelică.

__________

*Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2019, 451 p.

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 46-47]