Rodica Marian, cred eu, nu a strigat niciodată. Iar dacă i s-a întâmplat să țipe prin somn, s-a trezit cu sentimentul că a făcut ceva ilegal, ceva nepermis. De altfel, poezia ei îmi confirmă bănuiala: tumultuoasă și calmă, limpede și profundă, seamănă cu un râu adânc care curge sub o folie de sticlă. „Subterane și clopote”, titlul volumului de poeme din 2001, îmi pare a defini foarte bine poezia pe care ea o scrie, căci și în culegerea aceasta de poeme (O sută și una de poezii, Editura Academiei Române, București, 2019) „clopotele” bat și vuiesc undeva în adânc, în subteranele textelor.

Știind că poeta noastră a fost o cercetătoare atentă a lexicului poeziei lui Eminescu și Blaga, dovadă stau studiile din „Dicționarul Luceafărului eminescian” (2000), „Hermeneutica sensului. Eminescu și laga” (2003), „Identitate și alteritate. Eminescu și Blaga” (2005), ori „Luceafărul. Text poetic integral” (2014), am citit cele „O sută și una de poezii” cu o răbdare necruțătoare.

Poezia Rodicăi Marian are câteva teme obsesive. Prima ar fi absența din propria-i viață. Eminesciana obsesie din Melancolie „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost” reverberează neliniștitor și fertil în poemele Rodicăi Marian. „Rătăceam în propria-mi absență” (p.14), „Iar cineva pășește în locul meu” (p.23), „un vis real din care ființa mea lipsește cu totul” (p. 36). Ori „De parcă ar ști-ntr-un fel, poate le-a spus cineva/ că am trăit fără să bag de seamă/ -cu adevărat-/ ceea ce vedeam uneori în oglindă/ și n-aș înțelege prea bine nici azi această minunată absență” (p.118), ori „De parcă n-aș fi fost eu acolo și atunci” (p.133). Proba oglinzii nu dovedește nimic. E un eșec și demersul de a căuta o dovadă, cât de firavă a identității sale corporale „Alergând ca-ntr-o accelerată derulare înapoi/ Spre locurile unde mă văzusem în oglindă”(p.24), și constată că „nimic n-a mai rămas de pipăit în oglindă” (p.30). Așa că rămâne „Fără nici o oglindă în care să te privești năuc de uimire/ Niciodată recunoscându-ți ochii”. Despre aceeași criză a identității corporale este vorba și în poemul de o mare frumusețe și rafinament, poem antologic, „Mereu pe drumul Emausului”. Poemul ar merita citat în întregime: „În fiecare dimineață mă străduiesc, cu toate puterile,/ (nu mă prefa c-aș fi nedumerită),/ și până la trezie/ aproape că nu mă îndoiesc că aș avea un trup./ De fapt încă nu prea știu/ dacă corpul pe care se cuvine să-l îmbrac/ pe cît pot eu de frumos/ este carnea de piersică a unui copil/ proaspăt îmbăiat/ ori rozul stins, ușor asprit de indecizie/ între putrefacție și mumificare,/ oricum, încă nu realizez/ dacă membrele care-ar vrea să se miște/ sunt elastice ori înțepenite,/ până târziu nu recunosc nici fața mea,/ nici pe cea a icoanelor/ deși stau la pândă, pe dinăuntru,/ stau apoi la masă cu acel trup/ și nu-mi pare nimic cunoscut, nici/ vorbăria celor doi pe drumul Emausului,/ absenți și ei din strădania mea,/ apoi cineva (poate eu) face un gest/ dintre cele mai obișnuite/ cum ar fi grija firească cu care îmi machiez ochii…”

De aici, de la indecizia dureroasă, de la nehotărâre, începe ceea ce poeta numește o „fastuoasă dematerializare”: acceptă că are un eu multiplu și se bucură de noua ei stare: „Uneori îmi simt alterii gudurându-se pe lângă mine/ adormiți aproape şi strâns lipiți unii de alții,/ ca și cum s-ar feri de forfota celorlalți,/ cei care vor mai fi fiind pe dinafară// Dar poate nu sunt alterii ei înșisi,/ ci numai vocile noastre, cu totul rupte de noi/ care n-au trecut, întru totul supuse,/ prin lumile paralele/ și nici prin neliniștea care prevestește furtuna,/ nepăsătoare astfel la orice formă de viață/…/ Așa și vocea mea, puțin alături de mine,/ surprinzându-mă precum o ființă străină, care ar sta mereu în preajmă-mi/ urmărindu-mă ca o umbră pe care n-o iei în seamă”… Furtuna a trecut, iar „neșansa de a fi geamăn cu forma-ți imperială” se transformă într-o nesperată șansă, aceea de a trece, cum ar spune Ion Barbu, „în mântuit azur”. Lumea cea nouă e una fără spaime, „scutită de efortul amintiri”, timpul e suspendat. Viața „nici nu curge, nici nu se oprește/ doar clipește ușor, imperceptibil”, e ca o plutire în apropierea miracolului. De altfel, poetei i se arată în plină zi un roi de luminițe, gândul e nelimitat, poeta ajunge să înțeleagă ceea ce „mineralele gândesc despre muzică”. Cum nu o mai interesează dacă este ea sau altcineva, lumea e proaspătă, invadată de flori și culori, stă sub semnul unei continue mirări și cu mirare își contemplă forma eternă, forma perfectă, corpul spiritual și are senzația minunată că vede pentru prima oară iarba.

Între noi fie vorba, lumea cea nouă seamănă foarte bine cu grădinița de flori pe care Rodica Marian o are în fața căsuței ei: amestec de crăițe și crizanteme, de regina nopții și magnolii, de iarbă înaltă și flori sălbatice, înalte și galbene, cărora nu le știe numele și nici nu vrea să-l afle. O grădiniță mică, sălbăticită și liniștitoare.

Se știe că poeta a călătorit mult, că a căutat locurile exotice de pe glob și urmele vechilor civilizații. Dar, din noua perspectivă, toate acestea le vede ca făcând parte firească din viața ei, și că în toate templele mari era prevăzut, încă de la începutul construcției lor, faptul că într-o bună zi ea le va trece pragul.

Mai trebuie spus că la temelia lumii ei stă Poezia ca „singurul mod de a nu te gândi la tine”. Când scrii și trăiești în Poezie, „Îți temură gustul de migdale pe buze/ Și iriși verzi rostogolindu-se/ Vin întruna spre tine!/ Rănile proaspete miros ca tinerețea,/ Ca algele japoneze în murmurul somnului…”

Cât despre mine, am ales varianta aceasta de lectură pentru că rar am ocazia să citesc cărți de poezie mai unitare stilistic, mai coerente interior și mai frumoase și mai spectaculoase pe dinăuntru decât pe dinafară.

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 47-48]