– Stimate domnule Alexandru Gafton, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate prin a vă întreba care dintre treptele, etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale în formarea dvs. intelectuală? Ce v-a marcat sau influenţat, la un moment dat, cel mai mult? O carte, o idee, o personalitate intelectuală?

– Mă aflu în clasa opusă celei din care fac parte apostolul Paul sau Luther, adică nu mi „s-a întîmplat ceva la un moment dat”. Fiecare clipă a vieții mele a fost și este rezultatul unui șir de procese anterioare și înlănțuite, coerente în sine și în ansamblu.

După adolescență am înțeles că începutul fiecărui copil se află în înaintașii săi (nu doar biologic). Educați de către Părinții lor, ai mei m-au educat constant, oferindu-mi seturi tot mai largi și mai aprofundate de cunoștințe despre realitate și despre gîndirea acesteia de către oameni. Totodată m-au echipat la fel de minuțios cu un solid filon moral. În fapt, întreaga mea cunoaștere despre lume s-a dezvoltat concomitent cu și în ochiurile unei rețele etico-morale. Fiind influențat de toate lucrurile la care simțurile și gîndirea mi-au dat acces, făurirea mea ca om s-a petrecut în consecința întrețeserii cunoștințelor confirmate științific cu principiile validate de cenzura etico-morală. Procesul este anevoios, iar eventualele dezavantaje cred că sînt copleșite de eficiența sa.

Fiecare Părinte este adînc preocupat de binele progeniturii sale, însă resimte cu acuitate că oricîte cunoștințe ar transmite copilului, tot nu va reuși să-l înarmeze și protejeze de cine știe ce situație ori gînd – viitoare și cu potențial dăunător. Singura armă și singurul scut active dincolo de puterile protectoare ale Părintelui sînt generate de concreșterea componentelor intelectiv-cognitivă și etico-morale. Cred că atunci cînd o ființă poate încerca „revelații”, „șocuri”, „întîmplări” etc., avînd surse externe și care nu sînt dezvoltări ale unor procese anterioare generate de educația Părintească, aceasta din urmă a fost inexistentă sau carențială și ineficientă. De ce ar avea un om nevoie de o mînă, de o aripă sau de orice altceva, dacă la naștere și întotdeauna apoi, corpul său biologic a fost integru?

– Care sunt cărţile modelatoare, acelea care au stat la baza formării dvs. intelectuale? Mai atrag astfel de cărţi acum? Cum aţi motiva fascinaţia lecturii, a cărţii în contextul epocii şi al vârstei dvs. de început şi ce explicaţie daţi dezinteresului aparent sau real pentru lectură de astăzi?

– Ca orice copil, am citit toate tipurile de literatură beletristică, apoi, ca orice adolescent și tînăr, am citit cărți de știință, de filozofie și de istorie, precum și biografii de oameni valoroși ori doar importanți pentru Umanitate. Majoritatea copleșitoare a lecturilor mele o constituie scrierile din domeniile fundamentale ale științei (fizică de nivel mediu și, cu deosebire, biologie), apoi istorie și filozofie a științei.

Nu am fost fascinat de lectură, deoarece am învățat treptat să nu mă las fascinat de lucruri și de procese în sine și pentru sine. Dimpotrivă, pe măsura exercițiului lecturii am înțeles tot mai limpede necesitatea imperioasă a acesteia. Anterior, Părinții îmi explicaseră ceva ce am reușit să pricep: așa cum corpul are nevoie de hrană și de odihnă, tot astfel mintea și sufletul au nevoie de informație și de orînduială, iar acestea vin mai cu seamă din gîndirea relatată în cărți.

Nu pot ști dacă astfel de lecturi mai atrag, însă din felul în care înțeleg că gîndește și se comportă majoritatea celor sub 35 de ani se pare că nu. Spre deosebire de alte epoci, în zilele în care comunicarea unidirecționată domină totul, iar presupusele valori morale și mentalitare, modalitățile de a concepe lumea și chiar de a opera judecăți curente și de valoare sînt emise de undeva și apoi clonate în fiecare individ – fluxul în sens invers nefiind decît zgomot de fond, cred că explicația pentru ceea ce se petrece nu trebuie căutată în cei cu care se petrece, ci la cei care au puterea de a induce stări de tot felul. Sub acest aspect ader întrutotul la perspectiva exprimată de Konrad Lorenz, încă de la începutul anilor ’70, care se arată îngrijorător de suprapusă cu realitatea umană.

– Sunteţi născut în Cavnic (judeţul Maramureş) şi locuiţi de mult timp în Iaşi. Cum resimţiţi farmecul acestor locuri esenţiale pentru biografia dvs?

– Vă pot relata o stare recent re-simțită, care ar putea sugera răspunsul la întrebarea Dumneavoastră. În luna august a acestui an am petrecut cîteva zile în Maramureș, trecînd și prin Cavnic, firește. Mi-a fost ghid prietenul Oliviu Felecan, nu doar un reputat filolog clasicist și onomast, dar și un bun și pasionat cunoscător al istoriei etnografice și culturale, și a celor făptuite și durate de oamenii mai multor locuri, printre care și Maramureșul. Dincolo de bucuriile intelectuală și spirituală, am resimțit constant și cumulativ forțe anteice care nu-mi apar niciunde. Încă de la prima mea revenire acolo am înțeles că stările de încredere și de tărie, care mă hrănesc ori de cîte ori reușesc să îmi adun forțele necesare depășirii cu succes a momentelor grele și de cumpănă, seamănă izbitor cu cele pe care doar în Cavnic le simt.

 

– Sunteţi, din anul 1995, cadru didactic la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde aţi parcurs toate treptele carierei universitare, până la titulatura de profesor şi de conducător de doctorat. Sunteţi, în prezent, şeful catedrei de Limbă română şi lingvistică generală. Ce înseamnă pentru dvs cariera didactică într-o universitate cu tradiţia şi prestigiul celei în care sunteţi titular?

– În opinia mea, faptul esențial pentru orice construcție durabilă și valoroasă este conjuncția dintre temeinicia și continuitatea stărilor întregului proces. Prima vine, în principal, din înalta calitate intelectuală și morală a participanților și a tot ceea ce fac ei, a doua din respectuoasa dezvoltare a tradiției statornicite. Prima are nevoie de oameni competenți, capabili să-și îmbogățească și valorifice talantul și exercițiul, cealaltă are nevoie ca acei oameni să fie de bună credință, cu responsabilitățile asumate.

Cu excepția cazului aberant în care cineva ar crede că Universitatea pe care o servește este valoroasă și de prestigiu tocmai datorită propriei sale activități, participarea la o construcție durabilă și valoroasă înseamnă înțelegerea faptului că le sîntem datori tuturor celor care au edificat Instituția prin truda lor competentă și onestă, contribuind la Edificiu cu o cărămidă de calitate și totodată potrivită acestuia.

De aceea, cred că realizarea obligatorie care ar trebui să-l anime și călăuzească pe fiecare dintre noi este de a-și plăti datoria față de înaintași. Iar asta se face onorînd rezultatele lor cu bunele noastre strădanii, astfel încît prezentul să nu smintească deloc ceea ce trecutul a clădit bun și bine. Apoi, dacă prezentul poate dezvolta – în acord cu trecutul benefic – un viitor cel puțin la fel de trainic și valid, atunci întreaga noastră trudă ajunge la deplinătate.

– Sunteţi preocupat de istoria limbii române, de evoluţia normei literare, dar şi de relaţiile şi corelaţiile între multiplele domenii şi discipline care privesc omul, după cum sunteţi preocupat de problematica filosofiei ştiinţei. Cărţile dvs (Hipercorectitudinea, Elemente de istorie a limbii române, Introducere în paleografia româno-chirilică, După Luther. Edificarea normei literare româneşti prin traduceri biblice, De la traducere la norma literară ş.a) dovedesc din plin aceste preocupări şi corelaţii. Care este în fond, esenţa activităţii dvs academice şi ştiinţifice, dacă ar fi să o rezumaţi în câteva fraze?

– Deși temele asupra cărora am zăbovit par a avea legături slabe unele cu altele, în fapt, ele sînt manifestări ale aceleiași esențe: procesualitatea. Iar aceasta cuprinde constituirea, exercițiul, dezvoltarea și evoluția, care sînt indispensabile oricărei cunoașteri reale și care nu pot fi aflate și înțelese decît prin intermediul științei. La rîndul ei, știința are nevoie de reperele și conștiența pe care doar filozofia științei le poate produce și oferi. Aș spune că știința este procesul de cunoaștere în acțiune, iar filozofia științei este procesul de conștientizare și analiză riguroase – ale celui dintîi proces. Plenar, nici una nu poate trăi fără cealaltă.

Perspectiva rațională și rezonabilă, adică, arată că nu putem ajunge la rezultate de încredere operînd doar în sine și cu metode interne, mereu fiind nevoie de ajutorul și cenzura unor repere istorice și metodologice externe. Este tot ceea ce mă interesează, iar activitatea mea nu caută și nu înseamnă altceva.

– Care sunt cele mai importante idei din perimetrul filosofiei ştiinţei la care aderaţi, pe care le consideraţi cu adevărat necesare şi semnificative?

– După chipul în care se petrec lucrurile peste tot, actuala filozofie a științei îmi pare determinată și orientată de ideologie – în sens larg. Nu este un coroziv acum apărut. Sub acest aspect, Bacon avea o perspectivă antropocentrică și considera că știința și cunoașterea trebuie să vizeze cele folositoare ființei umane (deși interpretabil sensul spuselor sale, în condițiile dezvoltărilor din epoca sa, oricum le-am înțelege tot este bine). De cîteva decenii, în schimb, sîntem îndemnați să supunem procesele cunoașterii, știința, metodologia, instrumentarul și chiar finalitățile procesului către o anumită perspectivă, care nici măcar umanistă nu este, fiind lipsită de repere obiective: o simplă dezvoltare istorică a unui mod oarecare de a concepe lumea spre a o modifica în conformitate cu o concepție îngustă (întocmai cum cerea Marx).

Rămîn să cred că rostul științei este aflarea și înțelegerea realității întocmai cum este ea. (Nu merg spre capătul căii lui Planck, Vaihinger și a altora, ci mă gîndesc doar la realitatea accesibilă simțurilor și gîndirii noastre nedistorsiona(n)te, în măsura în care este accesibilă și nicidecum în chipul pe care l-am dori sau construi în indiferent ce scop). Adică nu cercetez spre a obține un anumit rezultat, preștiut sau apoi supus torsiunii, ci pur și simplu spre a afla ce și cum este realmente ceva și de ce este realmente așa cum constat (mă refer la de ce-ul cauzal, cel final crește în afara științei, fiind preferatul ariilor interpretării).

Aceasta este calea de la neștiință și necunoaștere la știre și înțelegere. Nu plec de la un gînd – oricît de onorabil ar părea el a fi – în căutarea selectivă a unor date care să îl confirme, ci culeg toate datele posibile și încerc să încheg gîndul pe care ele îl impun și care nu le lezează în nici un chip.

– Sunteţi iniţiator şi organizator al Conferinţei Naţionale Text şi discurs religios. Care sunt cele mai importante aspecte ale acestei Conferinţe, aflate la a IX-a ediţie?

– Acesta a fost un gînd pus în act împreună cu doi colegi și colaboratori apropiați (Sorin Guia și Ioan Milică), prin care – după cum am mai spus cu alte prilejuri – am încercat să construim un cadru de întîlnire a celor care dezbat anumite idei. Am reușit să aducem laolaltă colegi din domeniile filologie, istorie, filozofie, teologie, de la cei avînd realizări notabile la învățăcei, de la sceptici la credincioși înfocați. A fost și Școală și Liceu.

 

– Din anul 2014 sunteţi fondator şi editor-şef al revistei de lingvistică diacronică Diacronia, devenită apoi şi o bază de date internaţională foarte relevantă. Ce ne puteţi spune despre această realizare a dvs?

– Este o realizare care se poate numi a mea doar ca idee de revistă de lingvistică diacronică și doar ca efort de obținere a colaborărilor. O idee veche la care au aderat mulți prieteni capabili să onoreze o astfel de întreprindere. Altminteri, absolut totul, de la construcția și design-ul site-ului, a programului, a protocoalelor, la procesele de lay-out, corectură etc., și pînă la ideea BDD, îi aparține fiului meu. El a conceput, structurat și pus în funcțiune totul.

Despre valoarea realizării am auzit multe superlative – de la cei foarte pricepuți și de la novici –, dar cred că, în cele dintîi și din urmă, utilizatorii experimentați și cu nevoi complexe – printre care știu că va numărați și cu care știu ca aveți relații – sînt cei mai îndreptățiți să vorbească. Precum TDR-ul, „Diacronia” este o realizare care a implicat o cantitate enormă de trudă de cea mai bună calitate, dar a cărei destinație a fost comunitatea (de data aceasta aproape exclusiv a celor pricepuți și iscusiți).

– Ca o încununare a activităţii dvs ştiinţifice, aţi fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Valahia”, din Târgoviște (2016) şi al Universității din Pitești (2017). Ce semnificaţie au, pentru dvs, aceste distincţii?

– Concep astfel de onoruri ca modalități de a recunoaște și prețui anumite contribuții ale cuiva. Totodată, însă, Universitățile care recunosc și răsplătesc acest tip de rezultat benefic și eficient își pun onoarea în joc, învestirea constituind deopotrivă o investire. Nici pentru Universitate, nici pentru cel onorat, acordarea/primirea titlului nu rămîn fără efecte. Dimpotrivă, se dezvoltă astfel o mare obligație, întrucît primitorul are de confirmat în continuare că îl merita, că Universitatea, adică, a făcut o alegere înțeleaptă – al cărei sens continuă să dăinuie și se reconfirmă. Individul nu poate dezamăgi ulterior, deoarece nu poate trata cu indiferență o Instituție care i-a acordat cu încredere onoruri pentru fapte trecute, totodată exprimîndu-și speranța sinceră în viitoare realizări de valoare. De aceea, înainte de a accepta acele onoruri, m-am gîndit dacă le merit, dar și dacă am capacitatea de a continua să le merit.

Ca întotdeauna atunci cînd este vorba despre relații complexe între individ și comunitate, și în acest caz, dacă participă la ea și beneficiază de funcționarea ei, individul nu se poate concepe parazitar în afara comunității și nu o poate ignora. În momentul în care acceptă să participe la comunitate, el își asumă nu doar beneficiul avantajelor relației, ci și onorarea acesteia prin respectul regulilor. Relaționarea obligă la participare.

– Domeniile dvs. de competenţă sunt lingvistica diacronică, filologia (tehnica editării textelor vechi, paleografie), traductologie, biblistică, sociolingvistică. Care sunt legăturile, subliminale sau manifeste între aceste discipline?

– După cum am spus, mă interesează istoricitatea, procesualitatea, devenirea. Toate cele de mai sus sînt zone în care acestea ies excelent în relief, încît pot fi studiate prin intermediul mai multor stări și modalități de manifestare ale realității.

– Domeniul dvs de interes mai larg e reprezentat de antropologia culturală. Ce vă atrage înspre acest domeniu?

– Mda. Tot neglijez să-mi actualizez autoprezentarea. Preocuparea pentru antropologia culturală a fost o expresie a stării de tinerețe. De aproape 25 de ani nu mă mai interesează antropologia socială, ci aceea fizică. Adică m-am eliberat de prejudecata unicității omului.

Speciile se diferențiază între ele, fiecare fiind unică în felul ei – altfel nu ar exista conceptul. Acest lucru, însă, nu înseamnă că atributele speciei umane nu se întîlnesc și la alte specii, adesea în forme neglijabil diferențiate. Pe de o parte, fundamentele materiale care constituie materia vie și cele principiale care o pun în mișcare sînt identice cu sine. Pe de altă parte, intrînd în existență ca structuri funcționale capabile de dezvoltare și de evoluție, organismele se adaptează la solicitările de mediu, apoi la cerințele și tendințele interne, astfel diferențiindu-se și devenind – atît în chipul mediului concret, cît și în cel al coerenței interne a propriilor structuri funcționale și nevoi vitale. Dar aceste dezvoltări – care implică evoluție și complexificare – nu modifică fundamentele și principiile. Iar fundamentele și principiile sînt și generează tot același lucru, diferențierile, specializările și nuanțările adaptative reprezentînd modularea interfeței relațional-funcționale a organismului, nu esența ființei sale. În adevăr, simpla lor posibilitate de existență și de manifestare universală exprimă și indică direct natura și acțiunea unitară în esență, a fundamentelor și principiilor.

Ar trebui să ne procure o învățătură centrală faptul că prejudecata unicității omului nu este susținută de științele fundamentale, ci doar de cele sociale, mentale și umaniste – a căror invenție este, cu contribuția masivă a teologiei. Cele dintîi nu află decît dovezi ale integrității materiei vii și observă procesele de complexificare a acesteia, dar fără a deduce vreo separare esențială. Cele din urmă caută cu orice preț rupturi prăpăstioase între om și celelalte viețuitoare, inventează atribute, etichete și metode de cercetare unicizante. Aceasta în ciuda faptului că acelea care pot procura dovezi științifice reale (științele fundamentale) oferă continuu și crescător dovezi inverse, anulînd prejudecățile induse de celelalte și fără a putea găsi dovezi ale unicității – chiar și atunci cînd sînt obstinat îndemnate să le caute.

În vanitatea sa, omului îi place să se imagineze unic și suveran, dar nu este decît un organism biologic și o ființă biosocială ale cărei structuri, funcții și atribute constituie epifenomene dezvoltate în chip firesc, pe calea proceselor evolutive. Cu riscul de a-l supăra (iarăși) pe bunul meu prieten și antropolog de forță, Nicolae Panea, voi spune că antropologia culturală (sau socială) nu vrea să vadă lucrurile astfel, dimpotrivă, ea constant caută la om atribute pe care le neagă la alte vietăți. Capacitățile de a construi și întrebuința unelte, cele asociative, de a conștientiza, învăța, planifica, de a prevedea și construi viitorul și mediul, de a empatiza, de a edifica o cultură, de a comunica într-un limbaj bine structurat, sprijinite pe facultățile cognitive, ale memoriei, imaginației, gîndirii, creativității, de pildă au fost mereu considerate atribute exclusiv umane – mai ales întrucît ele au fost observate la om, fără a fi privite mai mult decît superficial la alte animale. Dar pe măsura extinderii și aprofundării cercetărilor care au avut în vedere insectele, păsările și alte mamifere s-a înțeles că împărtășim nu doar același fond de elemente componente, de structuri și funcții, ci și de atribute dezvoltate pe cale evolutivă. Firește că gaițele, delfinii sau primatele neumane nu au limbaj uman (vocal-articulat), dar studiile – încă incomplete, din vina noastră – arată că simpla diferență se datorează unor cauze ce țin de dezvoltarea concretă în condiții particulare, nu unora ce țin de diferențe de fundament.

Cel care examinează istoria „științelor” interpretării observă cu oarecare uimire că acestea au făcut un lucru cît se poate de neștiințific. Ele sînt dominate de o singură mare constantă, un singur efort, dar sisific: redefinirea repliantă. De fiecare dată cînd se vădea că un atribut considerat exclusiv uman apare și la o altă viețuitoare, acesta era redefinit, tot mai îngust, omul relocîndu-se pe o treaptă de unicitate tot mai eterică.

Rămîn să cred că aflarea și înțelegerea a orice am vrea să cunoaștem se pot petrece numai prin temeinica și corecta înțelegere prealabilă a fundamentelor materiale și a principiilor procesuale. În cazul de față, acestea se află în antropologia biologică sau fizică.

– Domnul Academician Gheorghe Chivu sublinia faptul că relevante pentru activitatea dvs sunt „încercările reuşite de unire a eforturilor, niciodată suficiente, ale specialiştilor, din păcate din ce în ce mai puţin numeroşi, care se lasă atraşi, fiind apoi captivaţi şi subjugaţi de tainele culturii noastre vechi”. De unde provine acest interes, cum reuşiţi să studiaţi în mod adecvat cultura veche, unde, se ştie, sunt necesare eforturi complementare ale lingviştilor, teologilor şi filologilor?

– Nu știu dacă reușesc să studiez în mod adecvat tot ceea ce îmi propun, dar știu că încerc acest proces cu toate capacitățile pe care le am, și probabil că unele rezultate reflectă mai degrabă modul în care am fost educat, calea pe care am continuat să mă formez și dezvolt, apoi felul neabătut în care înțeleg să fac tot ceea ce fac.

În ceea ce privește interesul, cred că motorul său îl constituie aceeași apetență pentru înțelegerea fundamentelor și a principiilor în acțiune.

– Care e locul, stadiul şi importanţa lingvisticii, la noi, în acest moment? Există instrumente de referinţă, specialişti, un public avizat?

– O știință are locul pe care îl ocupă în realitatea obiectivă (pentru că, în activitatea și în existența ei, știința reflectă stările și procesele realității corespunzătoare) și pe cel pe care reușește să și-l construiască în mentalul individual și social. Dar între cele două nu trebuie să existe incongruențe. Primele trei pe care le-ați enunțat, adică, rezultă din racordarea socială și științifică a activității concrete a lingviștilor. Întrucît nu m-am amăgit niciodată, voi spune că la noi se produc texte, conferințe etc. Dar una este să activezi pentru că faci parte dintr-un grup de aparent succes, sau pentru că asta dă iluzia existenței unui rost și eventual a împlinirii, sau pentru că teme facile pot fi abordate, iar un public slab pregătit te poate aclama sau tolera pentru că îl tolerezi. Alta este să cunoști domeniul după ce l-ai cercetat în tăcere 10-15 ani, să-i cunoști articulațiile, structura, modalitățile de funcționare, dezvoltările, evoluțiile și nevoile organice, iar apoi să încerci a participa eficient la buna lui dezvoltare. Altminteri, celelalte trei pe care le-ați enunțat, nu pot apărea.

La vremea sa, Sextil Pușcariu sondînd forțele societății și masa critică necesară unei dezvoltări, observa că, în România, exista un lingvist la un milion de locuitori. Datorită creșterii progresive a forțelor legate de masa critică, poate că astăzi ar trebui să fie mai mult de 20 de lingviști. Puteți face un mic experiment. Mai întîi, stabiliți cu ajutorul unor criterii obiective (extrase din istoria lingvisticii) și relative (deduse din activitatea colegilor occidentali) o definiție a lingvistului. Apoi numărați-i pe cei care se socot astfel. Veți constata o discrepanță în măsură să vă uluiască. Și este posibil ca lucrurile să nu difere în alte domenii.

– Sunteţi, în acest moment, vicepreşedinte al Comisiei de Filologie a CNATDCU (aţi fost preşedinte în perioada 2012-2016). Care sunt, în esenţă, principalele aspecte ale activităţii dvs în această importantă structură de evaluare academică?

– În perioada 2012-2016 am fost colegi în acea comisie – unde am colaborat excelent –, deci știți bine că avizăm (sau nu) tezele de doctorat din domeniu, de asemenea concursurile de cercetător științific, precum și examenele de abilitare. În esență, veghem la respectarea standardelor de calitate ale domeniului, observînd buna lor înțelegere și corecta lor aplicare. Cînd vom ajunge cu toții la un alt nivel de conștiință, nu va mai fi nevoie de o asemenea veghe, întrucît, așa cum observa Herbert Spencer, un progres real se poate petrece doar atunci cînd toți membrii societății ajung la nivelul de cunoaștere, conștiință și responsabilitate solicitat cu necesitate de acel progres.

– Care este opinia dvs. cu privire la starea dezbaterilor culturale sau intelectuale de azi? Sunt ele dezbateri, cu adevărat? Au instituţiile academice din România strategii culturale demne de urmat, linii directoare, principii bine puse în lumină?

– Fiecare simte și chiar crede că are ceva de spus, dar înainte de a trimite semnificații către semeni, cred că se cuvine să deținem îndeajuns de multă cunoaștere încît să existe un adevărat schimb de idei, iar nu o manifestare fiziologică prin care se risipesc clipele unei vieți limitate. Redau asumat opinia multor gînditori occidentali (fizicieni, biologi, filozofi, sociologi): într-o discuție publică serioasă, care caută să afle ce și cum este realitatea, dreptul de a vorbi nu vine din simpla existență (aceea dă doar dreptul de a vorbi în domeniu privat și cu cei avînd aceeași pregătire) și nici din vreo lege scrisă de om, ci din competența științifică și din integritatea morală. Acel drept, adică este proporțional cu amplitudinea și profunzimea competenței și integrității, a capacității de a genera beneficiu și eficiență.

Personal nu particip la dezbaterile din societatea românească contemporană și nici nu le urmăresc în vreun fel, deci nu pot opina nicicum. În ceea ce privește strategiile Instituțiilor academice, este posibil ca ele să existe, dar nu pot ști.

 

– Cum vedeţi, astăzi, condiţia intelectualului? Dar condiţia specialistului în lingvistică? Cum priviţi tânăra generaţie de universitari din domeniul lingvisticii?

– Orice „condiție” este modelată de două presiuni: cea socială și cea individuală. Dezechilibrul acestor două forțe este pernicios, întrucît ele ar trebui să se afle în relații de colaborare concurențială. Ar trebui să colaboreze spre a genera rezultate de calitate sporită și ar trebui să concureze spre a elimina tot ceea ce este slab în ele. Etapa prin care trecem este dominată de presiunile unei societăți gregarizate. Habar n-am ce va urma, dar știu că Binele nu poate fi obținut decît pe calea Binelui, iar aceasta se durează cu și prin stări de echilibru. Nu cred că există cineva care dorește și caută răul, însă asta nu înseamnă că nu îl produce. Este consecința neștiinței și a lipsei de călăuză etico-morală.

– Care sunt proiectele dvs de viitor?

– Dintotdeauna am unul singur, care deopotrivă mă ține în existență și dă rost existenței mele: să îmi fac datoria de ființă socială, la cel mai înalt nivel pe care îl pot menține – spre a-mi onora strămoșii și a crește talantul pe care îl voi da urmașilor.

– Vă mulţumesc!

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

[Vatra, nr. 10-11/2019, pp. 20-23]