Virgil Stanciu – Dor de Alexandru Vlad

Au trecut mai mult de cinci ani de la dispariția fizică a lui Alexandru Vlad, dar fantoma sa binevoitoare continuă să bântuie în acea zonă a orașului pe care și-o marcase ca teritoriul lui, colțul cu Librăria Universității,  coridoarele Filialei US, spațiului vechii ”Arizone”, unde, vai, funcționează acum şaormeria „Mesopotamia”. Atâta doar că este vorba de un Sandu Vlad alcătuit din abur sau fum. Năluca lui mi se mai arată în vise și, deseori, în clipele de meditație prelungită. Chiar așa să fi fost?  Atât de simplu și frustrant se va fi săvârșit o prietenie care  a durat mai bine de trei decenii? „Not with a bang, but a whimper”, cum spunea, memorabil, T. S. Eliot? Blajina figură a prietenului meu îmi stăruie în memorie și nu o dată, din transcendent, mă ispitește la dialoguri de soiul celor pe care le aveam când eram împreună pe aceeași parte a ”the thin red line”.

Nu pot susține că prietenia noastră a fost una pur literară, cu toate că ne-a apropiat în primul rând dragostea față de cărți și fascinația misterelor creației.  Dincolo de curiozitatea inițială – de a vedea cum anume funcționează un creier de scriitor – m-a fascinat la Sandu Vlad, cu timpul, caracterul lui, tipul lui de inteligență, sentimentul de autentic pe care îl insufla. Totuși, deși a făcut de toate în prea scurta sa viață, Alexandru Vlad a fost în primul rând un om al cărții. Și atunci când își câștiga pâinea zilnică la unicul anticariat din Cluj, ca vânzător, și atunci când își concepea și așternea pe hârtie povestirile și romanele, și atunci când traducea, dar și atunci când, la cafenea, se lansa în câte o interpretare originală, nu o dată surprinzătoare, a câte unei cărți care îi stârnise entuziasmul. L-am cunoscut în perioada când își desăvârșea studiile universitare, iar primul tip de relație între noi a fost aceea de student – profesor. M-a impresionat atunci făcând dovada unei cunoașteri temeinice a literaturilor de expresie engleză, din care, mai târziu, avea să tălmăcească unele titluri, câteva dintre ele chiar fundamentale (Joseph Conrad, Sub ochii Occidentului, Graham Greene, Puterea și gloria). Traducătorul Sandu Vlad ar merita o discuție aparte: îi plăceau autorii dificili, un Melville, un Faulkner, un Henry Miller. Muncea la traduceri în paralel cu realizarea scrierilor proprii, părerea mea fiind că această îndeletnicire îl ajuta să se simtă scriitor și în pauzele uneori prelungite dintre conceperea și realizarea operelor în proză originale. Așa se explică, poate, și faptul că traducerile sale în volum sunt mai numeroase decât titlurile originale. Textelor transpuse din engleză le dăruia o haină românească la fel de firească și de elevată stilistic precum cea a scrierilor sale originale. Din păcate, și cazul lui dovedește că îndeletnicirea de traducător incumbă riscuri: două dintre traducerile sale voluminoase și dificile, un Richard Henry Dana și un Henry Miller, au rămas nepublicate, în ciuda faptului că fuseseră insistent solicitate de prezumtivii editori.

Discuțiile pe marginea operelor literare nu aveau la Sandu nimic șablonard și dezvăluiau un interes, aș spune, de ceasornicar: cum era meșteșugit textul, cum se obțineau efectele dorite. Era limpede că mai tânărul meu confrate meditase îndelung la problemele diegezei și că îl pasionau. Cu timpul, distanța dintre noi (chestiune și a diferenței de vârstă) s-a micșorat și am ajuns amici, iar cadrul discuțiilor literare s-a schimbat și el: în locul bibliotecii și al sălilor de clasă, cafeneaua (firește, „Arizona”) sau modesta garsonieră a prozatorului, atât de strâmtă încât nu încăpeau în ea decât un scaun, eu trebuind să șed pe pat, și o bibliotecă destul de impresionantă deja. Convorbirile de seară cu Sandu Vlad aveau un efect liniștitor (datorat, cred, celebrului calm al preopinentului), dar și unul optimizant, însuflețitor, întrucât îți deschideau pofta de lectură și îți puneau la dispoziție unele perspective inedite asupra meseriei de povestitor și a nobleței acesteia. Adevărul este că, discutând despre o carte sau alta, noi doi nu făceam decât să ne extaziem. Căci nu mai era un secret pentru mine faptul că prietenul meu mai tânăr era un prozator înzestrat, sortit unei frumoase cariere în literatura română tânără. (Mult mai târziu am aflat că își făcuse ucenicia scriitoricească pe băncile liceului „Ady-Șincai”, împreună cu alți tineri aspiranți la gloria literară, în mijlocul cărora făcea figura de șef de școală). În acele vizite de care pomenesc m-a impresionat meticulozitatea cu care Prozatorul (cum îi spunea prietenul lui de suflet, poetul Ion Mureșan) își planifica textele, pe niște planșe mari, atârnate în fața biroului și divizate în pătrate corespunzând secțiunilor și capitolelor, în așa fel încât nici un fir să nu rămână nelegat în urzeala întregului, iar redundanțele să fie evitate. O altă deprindere a sa era notarea diferitelor fragmente de viață cu potențial epic în carnețele groase, cu un scris mărunt – obicei ce-mi era deja familiar în urma prieteniilor studențești cu romancierii Radu Mareș și Augustin Buzura. Alexandru Vlad se deosebea de alți creatori din generația sa prin faptul că își formase o conștiință literară modelată nu atât după autorii francezi, cât mai mult după cei anglo-americani, pe care, probabil, îi simțea mai afini, mai înrudiți cu el tematic și stilistic. Îi admira mult pe Joseph Conrad, Graham Greene și William Faulkner și-i ridica în slăvi pe nuveliștii care se situau la înălțimea exigențelor sale estetice: John Updike, William Trevor, John Cheever etc. În plus, îmi ziceam eu, beneficiase de un traseu al vieții asemănător cu al prozatorilor americani din  generația lui Jack London și a beatnicilor. Suficiente motive, îmi spuneam, citind la Medicala III, unde eram internat prin 1982, volumul său de debut, Aripa grifonului, ca să pun toate jetoanele pe pătrățica lui. Cărțile care au urmat, nuvele și romane, mai târziu publicistică și eseistică, au dovedit că nu îmi asumasem un risc prea mare. La romanul Frigul verii (1985) am avut și eu o contribuție mică: i-am împrumutat autorului cartea lui William Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich, ca să culeagă din ea date despre epoca descrisă, iar în Curcubeul dublu (2008) piesa centrală, zguduitoare, se bazează pe ceea ce i s-a întâmplat mamei colegului meu de clasă Giovanni Horotan, ucisă sălbatic în satul lui Sandu Vlad, Mihăiești. În ultimii ani de viață, prozatorul Alexandru Vlad a manifestat o oarecare reticență față de scrierea romanelor, susținând că publicul  cititor, considerabil micșorat și pasionat de politică, nu mai citește proză și preferă publicistica (încă un domeniu în care Sandu Vlad excela). Nu am fost de acord, ci l-am ”presat” să ducă la bun sfârșit romanul la care lucra cu intermitențe, iar acesta, odată publicat, s-a dovedit a fi capodopera sa: Ploile amare din 2011. În dedicația pe care mi-a scris-o pe această carte, Sandu spune: „Cu toată prietenia, dlui Virgil Stanciu, acest roman pe care l-am scris și după multele presiuni la care m-a supus.”

Personalitatea lui Sandu Vlad era complexă și destul de dificil de definit în toate fațetele ei. Totuși risc să menționez câteva trăsături evidente pentru oricine petrecuse câtva timp în compania lui, de fapt vizibile de la bun început. Era un om simplu, abordabil, chiar prietenos. Avea un talent invidiabil de a lega prietenii: cunoștea o mulțime de persoane din toate domeniile de activitate, de la confrații scriitori la profesorii universitari, de la tehnicienii și meșterii de toate felurile la funcționarii mai mărunți sau mai importanți. Cu toată lumea se purta firesc, fără urmă de condescendență, timorare sau ipocrizie. Politețea lui era desăvârșită, deși nu-ți venea greu să detectezi uneori în ea o subtilă ironie sau cel puțin o încercare de a-și coborî interlocutorul până la un nivel normal confortabil, dacă acesta se dovedea a fi cu nasul pe sus. Dar și o auto-persiflare. Mărturii despre generozitatea lui ar putea depune o mulțime de oameni, de la cei de o vârstă cu el, pe care îi povățuia sfătos într-ale scrisului, la persoanele mai în vârstă, cărora le făcea fără să ezite servicii importante. Mintea lui ageră desprindea fără greș esențialul din orice situație, dilemă sau enigmă, iar argumentația sa era impecabilă. Era un bun observator al oamenilor și al mediului, un redutabil psiholog și un poet disimulat. Ca prozator, făcea dovada unei autoexigențe lăudabile, poate responsabilă pentru intervalele mari la care i-au apărut cărțile, în special romanele și povestirile. Sandu era mereu în căutarea unui mot juste, adică a acelei vocabule care să-i dea cititorului posibilitatea să vadă și să simtă ca el. Dacă idolul său Joseph Conrad afirma ritos că datoria lui de romancier era „to make you see”, pentru prietenul meu, mai important era să-și facă cititorul să trăiască aceleași emoții și sentimente care îl călăuziseră pe autor în procesul creației. Judecând după propriile afirmații consemnate în volumul lui Daniel Moșoiu, Acordul fin, arhitectura narațiunilor era pentru Sandu mai puțin importantă decât perfecta șlefuire a unei fraze, a unui paragraf. ”Problema cea mai mare nu e povestea, ci cum o desfaci în elemente, în capitole, să zicem, sau în unități mai mici decât capitolele” (Daniel Moșoiu, Acordul fin: Convorbiri cu Alexandru Vlad, p. 77). Cititorul ideal, susține Vlad, se transformă într-un fel de co-autor și cu cât investește mai mult din viața sa afectivă, cu atât devine mai solidar cu cartea pe care o citește.   „… am învățat de la marii maeștri că există un loc îngust prin care o întâmplare obișnuită poate să fie paradigma vieții, paradigma comunismului, paradigma, știu eu, tragediei, a crimei.” (ibidem) Prin astfel de fante, romancierul descoperă o realitate concurentă și încheagă o viziune subtextuală a lumii, surprinzătoare, dar întru totul coerentă. Epifaniile presărate în text au rolul de a face credibilă această realitate secundă.

Proza lui Sandu Vlad, am curajul s-o spun, nu se va perima. Dar una este s-o citești ca pe o moștenire literară și cu totul altceva să o parcurgi știind că autorul îți este accesibil pentru a-ți da un plus de insight, cu umorul său sfătos și cu ironia adeseori ațintită asupra sieși.

Mi-e dor de Alexandru Vlad, de vorba lui cumpănită, de aroma fumului din pipa sa, de părul lui vâlvoi, uneori ascuns sub pălării sudamericane.

 

 

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 11-12]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.