Ion Pop – Fragmente de jurnal (8)

23 decembrie [1974]

            Scrisoare de acasă, de la mama şi tata. Ca de obicei, tata scrie pe ultima pagină, în limbajul tradiţional al ţăranilor. Oricâte rezerve am avut, în timp, faţă de dânsul – din cauza unei anumite durităţi, a unei lipse de fineţe ce a întunecat multe zile din viaţa familiei – a trebuit să admit că, în felul lui, ne iubeşte, chiar cu o timiditate şi cu o gingăşie greu de descoperit la prima vedere. În fond, e un om ce n-a avut prea multe bucurii în viaţa lui, care a muncit animalic fără să crâcnească şi a suportat cu destulă amărăciune despărţirea de singurul mediu în care se simţea acasă, – satul. E timpul să-mi interzic orice jignire la adresa lui, să-i primesc ofranda modestă şi sinceră de dragoste aşa cum e, şi să-i arăt şi eu mai multă căldură.

            Mama îmi scrie ca întotdeauna cu discreţia unei iubiri ce mi-a purtat-o mereu. Mă felicită pentru premiul recent, „pentru mulţumirea ta şi a noastră că ai realizat o lucrare de valoare” – şi mă întreabă dacă ar putea folosi banii respectivi pentru acoperirea unei părţi din datorii… Scuzându-se în mai multe rânduri, mă îndeamnă să-i scriu lui I., care ţine mult la mine. Îmi dau seama că, deşi nu vrea să se amestece prea mult în viaţa mea, ar vrea să mă vadă odată aşezat în rost. Ca şi bunicul, de altfel, care îmi aminteşte de fiecare dată de vremea care trece… Au rămas, de fapt, toţi nişte ţărani, cu nostalgia lor de echilibru şi ordine, cu un sentiment frumos de supunere la legile acestei vieţi. Sunt încă nişte dezrădăcinaţi care încearcă să acopere o absenţă a comunităţii  „neamurilor” cu imaginea ei în mic: familia, pe care o vor unită, armonioasă, bine clădită în tiparul ei. Ghicesc şi o nemărturisită teamă de singurătate. Şi neliniştea părintelui ce-şi ştie fiul departe, „înstrăinat”, pândit de primejdii. Toată adâncimea obscură a sufletului ţărănesc o retrăiesc în astfel de clipe, şi câteva rânduri scrise stângaci de o mână mai puţin obişnuită cu cerneala sunt  de ajuns ca să mă întoarcă acasă şi într-un trecut fără vârstă. Şi poate că acest fond ţărănesc ce-l păstrez în mine este tot ce am mai de preţ.

Aflu, tot din scrisoarea mamei, că a murit lelea Marişca, bătrâna croitoreasă din Mireş. Încă un personaj din satul copilăriei dispare. N-o voi mai întâlni pe femeia care întrupase, de când mă ştiu, un fel de simbol. Dacă se petrecea ceva în sat, lelea Marişca afla printre primii. Dacă trecea cineva pe drum, prin faţa casei, spre Balta Nouă ori spre biserică, îşi lăsa o clipă lucrul la maşina de cusut, arunca priviri curioase spre trecător, punea întrebări pline de nerăbdarea răspunsului. Pe stradă mergea uşor adusă de spate, sprijinită în „ciocă”, bastonul de lemn tare pe care-l avea de o mulţime de ani. Şchiopăta încă din tinereţe, iar când cineva se arăta în orizontul privirii, se oprea, sprijinindu-se în baston şi ridicată pe piciorul cel sănătos, urmărindu-l  atentă ca o pasăre de pradă. Nu avea, totuşi, nimic agresiv, singura ei „agresivitate” era a unei anumite indiscreţii: curiozitatea o făcea să te împresoare cu întrebări de tot felul, încât la sfârşit era peste putinţă să nu-i laşi ceva din secretul la care râvnise.  Stătea mult, în anii din urmă, pe o bancă peste drum de casa familiei ei, cu nepoţii mărunţi în preajmă. Tot mai zbârcită, pielea palidă i se lipise de oasele masive, vinele aveau pe mâinile ei mari reliefuri de vechi rădăcini.  De multă vreme nu mai avea nevoie de ochelari ca să vâre aţa în ac, vederea îi revenise ca în anii cei tineri şi lucra, la peste optzeci de ani, cu o energie ce mă uimea. Câte rânduri de oameni, din câte sate, va fi îmbrăcat cu mâinile ei, câţi kilometri de pânză va fi împuns cu acul în deceniile lungi, de dimineaţa din zori până noaptea târziu? Închid ochii şi aud cum se destramă în scame subţiri, ca o zăpadă a sutelor de vârste, nesfârşitele pânze multicolore sub care te pierzi şi tu, paznic surâzător al drumului meu printre umbre…

26 decembrie

 

A trecut şi Crăciunul. Invitat, în seara de Ajun, la familia Baconsky, iar aseară la Oancea, la Ambasadă. Mâncări româneşti, cârnaţi, sarmale, ţuică maramureşeană fierbinte, deschizând sufletul spre melancolii. Discul cu colinde ale Madrigal-ului , ca un fel de întoarcere acasă şi în trecut. Apoi cântecele lui Tudor Gheorghe, când senine, când sfâşietoare. Reîntoarcerea lui Macedonski, pătrunzându-mă până la lacrimi. Încerc să-mi închipui ce va fi simţit Mircea Eliade ascultând acele versuri de înstrăinare şi regăsire, el care a scris atât de zguduitor despre Dunărea visată şi interzisă. Când i-am oferit discul, în acel ciudat 14 iulie 1974, recunosc că am făcut-o şi cu gândul de a-l tulbura pe acest om atât de legat de ţară şi de sufletul ei adânc, dar pe care împrejurările nefericite îl silesc la un fel de refuz ce-l crede demn, – nu ştiu cu câtă suferinţă.

30 decembrie

            Tot n-am ieşit din Paris, cum îmi propusesem, şi aş avea atâta nevoie s-o fac! Barbier nu mai pleacă la Chamounix, deci va trebui să caut o altă soluţie. Poate Reims şi Chalons-sur-Marne, o vizită la părintele Nicolae Agârbiceanu. Până să mă decid, am dactilografiat şi expediat la Tribuna discuţia cu Gaëtan Picon, iar pentru Steaua am încheiat un articol pe marginea numărului din Esprit pe decembrie, dedicat Spaţiului textului. Încă o dată, senzaţia de secătuire pe care mi-o dau acei tehnocraţi ai literaturii ce se numesc Jean Ricardou şi compania. Nu mai ştiu să cons  truiască decât scheme, indiferenţi cum sunt la tot şi la toate. Şi mai vorbesc de revoltă, de ruptura cu „ideologia dominantă”, revoluţionari de cabinet, siniştri. Înspăimântătorul Arhipelag nu poate fi pentru ei, desigur, decât un „paleo-text” – şi au inocenţa stupidă s-o şi mărturisească!

31 decembrie

 

Ultima zi a lui 74? Atât de repede?  Seara sunt singur. Ascult muzică, între lumânările elveţiene de anul trecut. Fug la televizor, să scap de teribila nostalgie ce mă cuprinde. 1975 apare pe ecran, întrerupând o clipă  cântecul de pe altă planetă al Nanei Mouskouri.

2 ianuarie 1975

 

Încerc să-mi reiau lucrul, dar fără succes la… articolul pentru Les Lettres Nouvelles. Telefonez acasă. Trei minute fericite, ascultând vocea scumpă a mamei, a Doinei. Toţi sunt la Cluj, bunicul e sănătos. Urc uşurat în camera 65. Înainte de a mă culca, citesc câteva pagini din Malcolm Lowry, Au-dessus du volcan. Se anunţă o carte extraordinară.

3 ianuarie

 

M-am sculat abia spre ora 10. Căsuţa curierului nu-mi oferă mare lucru. O ilustrată, doar, din Veneţia, cu salutări de la prietenii italieni. Bunii mei prieteni din ţară nu se obosesc să-mi scrie. Poate se vor urni după ce vor fi primit cele câteva zeci de felicitări. Sunt un pic amărât. Mai scriu câteva pagini din grozavul articol. Am pus la poştă pentru Pierre Emmanuel numărul din Steaua în care i-am tradus câteva poeme din Sophia, însoţit de o scrisoare să-i cer o întîlnire şi-i propun un interviu. Să vedem dacă va răspunde.

Seara – văzut la televizor un bun spectacol cu piesa lui Eugen Ionescu, Macbet. N-o cunoşteam. O găsesc foarte caragialeană pe alocuri, de pildă în discursul incongruent al ramolitului Duncan. Şi „nu-s vremile sub om…” din bătrânul Miron Costin. În fond, în textul întreg este mult spirit românesc: toată comedia istoriei, privită de un spectator ce-i cunoaşte foarte bine preţul…

La telejurnalul de la ora 20, – Soljeniţîn în vizită la Paris. Jenat vizibil de ziarişti. Sub reflectoare, o frunte imensă şi barba de popă ortodox.

7 ianuarie

 

S-ar zice că e „Sfântul Ion”, dar sentimentul sărbătorii care, acasă, ar fost foarte adânc, se pierde aici aproape cu totul. Un singur semn, să-mi aducă aminte că am un singur prieten: telegrama cu „La mulţi ani!” a lui  Mircea Zaciu. Altfel, ziua a trecut cu multă oboseală. Pe la ora 9 eram la Jussieu, la cursul de engleză, unde am găsit în sfârşit, un loc: decepţie. Nu m-am ales cu prea mult. După-amiază, la cursul lui G. Picon, despre Lautréamont şi suprarealism. Culcându-mă foarte târziu, ca să mai adaug nişte pagini la articolul (deja lung)  pentru Les Lettres Nouvelles, am urmărit cu destulă greutate expunerea. Iar seara – şedinţa lunară de la Ambasadă: legi noi, iarăşi şi iarăşi, din ce în ce mai „austere”.

8 ianuarie

 

Am lucrat toată noaptea. La ora 6,30 dimineaţa am pus, în sfârşit, punct studiului, la pagina 28! Pot dormi liniştit până la 11. Apoi, cursul de literatură, la Censier, fără mare entuziasm, despre tradiţionalismul gândirist. Revenit acasă, încerc în zadar să dorm. Deschid cartea pe care am cumpărat-o ieri: Le Manuel des inquisiteurs, de dominicanul din veacul XIV, Nicolau Eymerich (inchizitor al Cataloniei), şi discipolul de peste un veac şi mai bine, Francisco Peña. Nu s-a dovedit a fi cel mai bun somnifer. Teribila senzaţie că mă aflu în „arhipelag”. Fioroasă continuitate a istoriei care, de n-am avea ştiuta „capacitate de uitare”, ne-ar putea duce, numai gândind,  în pragul nebuniei. Din fericire sau din nefericire, pielea ne e tăbăcită bine, iar timpanul nu se sparge de murmurul, acelaşi, al veacurilor de sânge. Şi n-am citit decât câteva pagini…

Încerc iarăşi să dorm. Şi iarăşi în zadar. Pe la zece şi jumătate, sună telefonul: sunt chemat din…  România. O clipă de îngheţ lăuntric, – şi aud vocea Doinei spunându-mi tremurătoare o veste groaznică: a murit astăzi unchiul Ion. Mi se pare că n-am auzit bine şi repet: cine? Acelaşi răspuns, clar, definitiv. A căzut dintr-odată, s-a prăbuşit, – probabil un atac de inimă. Mami a plecat în seara asta la Mireş, cu tata…  Doamne, Dumnezeule! Mi-am pierdut glasul, şi toată noaptea presimt că nu voi mai adormi. Un rău s-a cuibărit în mine, o apăsare, o ameţeală de care nu pot scăpa. Şi sentimentul unei absolute inutilităţi. Mă simt gol şi părăsit într-o lume arbitrară şi necruţătoare.

Am scris atât de mult despre moarte în paginile ultimelor zile, încât mi se pare că, undeva, chiar literele cheamă moartea. Întunericul acesta dă târcoale prin vecinii vieţii mele celei mai adânci, într-o ritmică înspăimântătoare: a trecut mai întâi pe la lelea Marişca, a sărit, ca un obstacol casa următoare, ca să intre la unchiul – iar peste o altă casă se deschide cimitirul!

Sunt aşa de secătuit şi adânc bolnav, că nu mai găsesc niciun reper. Mă las într-un fel de derivă obosită, o disperare pe care nu ştiu cum s-o numesc. Mi-e groază numai la gândul pustietăţii ce voi descoperi-o trecând pe drumul de-atâtea ori bătut, spre casele altădată vii. Ce va însemna acum totul fără acel bărbat puternic, cu fruntea brăzdată adânc, cu vorba ascunzând mereu un surâs? Casa mare din care am plecat ultima dată lăsând-o înecată în muzica nunţii Letiţiei, în acei zori de ziuă de august? Masa întotdeauna pusă pentru oaspeţii care eram, cei înstrăinaţi în departele oraşului, reîntorşi printre ai noştri, primiţi cu bucuria simplă a regăsirii? Paharele lucind de vinul roşu şi ţuica aurie adusă din pivniţă, vorbele vesele, râsul, planurile pentru un mai târziu înseninat? Sau, acasă la bunicul, taifasul pe grămada de lemne cioplite din faţa grădinii de flori, pe când bicicleta pe care unchiul o folosea mereu în anii din urmă stătea rezemată de stâlpul sur al porţii… Şi vizitele, seara, târziu, în căsuţa scundă de vară, ori dimineaţa devreme, când soseam de la Cluj, ca să fim salutaţi mai întâi de el. Şi atâtea drumuri spre gară, la plecare, pe care am fost conduşi de fiecare dată, şi îmbrăţişările cu nodul în gât al emoţiei despărţirii şi cu nădejdea în ochii umezi, a revederii? Şi ograda pustie şi ea şi toate lăsate în părăsire, în absenţa braţului tare care le ordona, şi mândria de a avea cel mai frumos porumb, grădina cea mai îngrijită? Dar acele toamne superbe pe „coastea viei”, la culesul de struguri, când neamuri şi fini se adunau să dea  o mână de ajutor? – Toate astea şi încă altele, devenite dintr-odată amintire. Iar noi, plecaţii din sat, regăsind tot mai puţine rădăcini, tot mai multe şi dureroase umbre. Pe bătrâni e trist să-i vezi trecând, dar te împaci până la urmă cu gândul trecerii lor, logica însăşi a  stingerii te consolează. Niciodată n-am trăit însă atât de dur sentimentul injustiţiei morţii ca acum, când un om încă tânăr, umplând cu fiinţa lui un timp ce mi se părea de neatins de moarte, dispare în nimic.

– Atenţie, nici tu nu eşti intangibil! O neînsemnată, neauzită explozie e de ajuns pentru toată tăcerea de mai apoi. Nesfârşită, indiferentă, indiferentă, indiferentă.

11 ianuarie

 

Doi ani de când am venit la Paris. În starea de dispersare amară în care sunt de câteva zile, nici nu trăiesc emoţia „aniversării”. Nopţile trecute au fost nişte ore de coşmar. Ziua mi-am petrecut-o în rătăciri absente. Iar astăzi în cutia de scrisori găsesc în plicul de la Mircea Zaciu  numai singurătate şi amărăciune. Mă îndeamnă – a câta oară?  – să nu uit că trebuie să şi trăiesc acest timp care trece şi de care îmi va părea odată foarte rău. Are dreptate, desigur,  dar mă regăsesc aşa de greu şi am de atâtea ori senzaţia că totul e degeaba. Să nădăjduim, totuşi, în zile mai bune.

14 ianuarie

 

Am vizitat-o astăzi, spre seară, pe Colomba Voronca. Era spre ora şase când am ieşit din sala de şedinţă de la Grand Palais, după cinci ceasuri de răbdătoare ascultare a unor interminabile discursuri.

Doamna Voronca mă aştepta de vreo oră în faţa televizorului; se încheia o emisiune-interviu cu Geneviève Tabouis. Primisem cu câteva zile în urmă o scrisoare în care mă chema să discutăm o chestiune crezută foarte importantă. Şi, de fapt, mi-a prezentat proiectul actului prin care, la stingerea ei şi a lui Saşa Pană, aş deveni singurul în drept să mă ocup de editarea operei lui Voronca în România, revenindu-mi toate drepturile de autor. Sunt emoţionat de această mărturie a prieteniei şi a unei încrederi pe care foarte puţini mi-au arătat-o până acum. Este şi sentimentul că asist la un spectacol al unei teribile singurătăţi. Mi-a vorbit mult despre moarte, – are de gând să răscumpere, cu banii adunaţi, mormântul lui Voronca, evitând aruncarea osemintelor în groapa comună, în vreme ce rămăşiţele ei vor lua calea Facultăţii de Medicină, la care a lăsat o scrisoare în acest sens. Amărâtă de purtarea familiei Marius, care a uitat-o cu desăvârşire. Nemulţumită şi de purtarea editorilor români – în speţă Marin Preda – care au aşteptat intervenţia lui Jean Rousselot ca să rezolve chestiunile de mărunte finanţe puse de apariţia Manualului de fericire perfectă la Cartea Românească. După vizita în România, J.R. i-ar fi spus următoarea propoziţie: „Nu se poate face nimic cu românii!” Ar fi întâlnit în ţară mereu aceleaşi figuri, acelaşi comitet al Uniunii ce se înghesuia peste tot, cu oameni interesaţi să fie publicaţi ei în primul rând în Franţa, făcându-i, din cauza asta, o curte exagerată… Îmi imaginez fără mare greutate situaţiile penibile.

 

 

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 8-10]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.