…în care (grădină) „o femeie-și/ cultivă cica-/ (ci)tricele made in/ Cântarea Cântărilor” – este o revenire triumfală a lui Emilian Galaicu-Păun în „(bib)laica” temă a erosului și a morții. Dragostea este tare ca moartea, axioma pipăită pe toate p(h)ărțile ei livrești în cărțile anterioare, cunoaște în A(II)Rh+eu / Apa.3D (Cartier, 2019) adevărata ei măsură ontologică. Dacă în Arme grăitoare kamasutrele scriiturii sunt exerciții erotice de textualizare a corpului și corporalizare a textului („mângâiam trupul ei kaligrafic de parcă aș fi urmărit, bifurcându-se-n copulative/ și subordonate, o frază”), în A(II)Rh +eu biblioteca se transformă în mod miraculos și, mai ales, emoționant într-o „pădure/ fermecată și unde de jur împrejur, ᾿n toate tufele de păducel, printre spini,/ înflorește pasiunea lui Merlin vrăjit de frumoasa Niniane”. Pasiunea, născută „din prima frază – la prima vedere” deține două elemente cardinale ale simțirii erotice: adâncimea și fulguranța. Adică esența transformatoare, de experiență-limită, pe de o parte și străfulgerarea emoției, cu mirarea și revelația, pe de alta. Iubirea se esențializează și îmbogășește în carate, trecând prin nesfârșite filtre culturale, iar congruența dintre referința savantă, încărcătura enciclopedică, grafica spectaculoasă și amprenta senzuală, convulsivă, orgasmatică fac excepționalitatea acestei cărți.

A(II)Rh+eu  recuperează – prin insolitare – arheul iubirii în ecoul căruia vibrează transcendența, se aude ritmul primordial din Cântarea cântărilor. Juisanța corpurilor nu ține doar de pura plăcere ci, de această dată, de iubire și transcendență. În mica moarte, povestea corpurilor devine povestea ființei. A profunzimilor ființei. Mica moarte e, de fapt, o ieșire dincolo, în viața de după viață, e anticamera (crăpătura din tavan, la Eliade) adevăratei morți. Așadar, iubirea e ridicată la dimensiuni cosmice și proiectată în scenariul unui continuum arhetipal, dar și reinventată la modul absolut prin bibliotecile lumii. Gesturile ei sunt incluse într-un circuit insolit de imagini și în noi scenarii de semnificare. Astfel, mărul din grădina raiului e o rodie sub înveliș de gutuie, reprezentările simbolice ale ademenirii fiind manevrate cu o admirabilă lucidate estetică: „O lucrare a mâinilor, pe dinăuntru, această brățară/ de granate pe care o poartă sub piele, la încheietura/ mâinii care alege din sângele tânăr, cu dezinvoltura/ unor fete, mărgelele, mici grăuncioare de rodie – rară”.

Chit că este arondată poeticii postmoderniste ironizatoare și relativizante, poezia lui Emilian Galaicu-Păun păstrează iubirii vechea aură metafizică, rolul ei întemeietor.  Scenariul erotic se bazează pe topoii consacrați ai erosului: privirea rănită („o privire complice ce întemeiază, de jur-împrejur, lumi”), miraculoasele coincidențe și predestinări („În noaptea/când mi te-/ au zămislit/ să fi făcut/ și eu oare/ dragoste?/ sau versuri/ de dragoste –/ altfel cum/ se explică/ legătura/ noastră, ca/ de la cauză/ la efect”), idealizarea culturală a iubitei („lucrarea mâinilor îi preface făptura-n Scriptură”), perspectiva morții (.„..iar acum, c-am rămas peste noapte și fără privirea/ mea străină, și fără vederea ta apropiată (să nu zic, mioapă!),/ n-am decât să-nchid ochii”). Spinii („o chestiune spinoasă, iubirea”) și sângele, arma și rana sunt metafore fondatoare ale iubirii – un  „тяжелый крест”. Până a fi metaforizantă, recurenta imagine a sângelui este una de sugestie concretă, fiziologică. Sângele este agentul vieții, iar referința la acesta ține de visceralitatea iubirii. Magnetizarea sângelui, prin iubire, este  o teorie medicală încă a anticilor. Iubirea trece prin viscere și este purtată în corp prin sângele îndrăgostit. Împurpurat și înfierbântat de iubire, sângele vitalizează la modul radical – extatic și magic – întreaga ființă. Un eroticon de o mare densitate culturală este și privirea. Iubirea inițial „lovește” prin ochi „unde, prin frumusețe, sunt/ vulnerabil”, provocând rana sufletului, cicatricea voluptoasei suferințe: „niciodată/o ultimă/ privire-/ vederea ta/ e-o cicatrice/ proaspătă/ pe care-o/ descojesc/ mereu/ să nu se/ vindece/ de tine/ ochii mei/ à jamais!”. O rană (cea dintâi, de la tăierea în două a androginului) – un implicit simbol sexual – este însăși boala iubirii. Stihia acesteia nu este pozitivitatea, ci negativitatea (după Hegel), ruptura de nivel, negocierea acută cu moartea. Pericolul iubirii care zguduie cu tandră violență temeiurile ființei (o „punere în cumpănă a ființei” numește Bataille erosul) și pătrunde în intimitatea cea mai adâncă a omului, transformând-o zeiește, ia forma fizică a armei: „Ridicarea/ la putere,/ cum ai în-/ șuruba unui/ coupe-papier/ o surdină,/ arma albă/ a trupului/ se face-n/ mâinile lui/ armă de foc/ pe care și-o/ bagă tot, el,/ în gură – pe/ țeavă, viața/ & moartea/ trag la sorți, o ruletă/ rusească/ I ӆoв you” (Coup de foudre).

Iubirea purtată în sânge are, așadar, patina suferinței. Poetul nu permite revărsări sentimentale, supliciul îndrăgostitului răzbate ca un parfum discret din mantia culturală. Inclusă într-un ceremonial de tensiuni semnificante intertextual, aproape savant, suferința are o aură regală, respiră distincție. Poetul o concentrează și esențializează în versuri limpezi, care-i păstrează intacte esențele tari, sensul transfigurator („Nu mi-i că/ voi vedea/ într-o zi/ moartea cu/ ochii, mi-i/ să nu-i mai/ pe-ai tăi…”).

În A(II)Rh+eu, zeul neîndurător al iubirii este Cronos. Timpul se măsoară într-o diferență de 3 decenii între el și ea („Mladă tânără, tu/ eu, la vârsta de fier”). Obstacolul însă este o izgonire care ademenește. Ceea ce împiedică nu face decât să apropie și mai tare, pentru că „nu în ciuda, ci grație – tot așa cum, din amonte-n aval, diferența/ de nivel face râul să curgă – , și dragostea stă-n diferența de vârstă”.

Structura versurilor –  din elipse, rupturi de ritm, șarade lexicale, intercalări și îngemănări de litere (ca de corpuri îndrăgostite) – sugerează o sintaxă a intimității  aflate sub vraja iubirii. Un discurs despre iubire trebuie să se confrunte cu „încâlceala limbajului” (Barthes) și să caute concilierea între simțirea care dă peste margini și vorbirea care se retrage din calea fluxului erotic. Emilian Galaicu-Păun preface sintaxa versurilor în șotron erotic în spiritul ritmului spontan și imprevizibil al pasiunii, vestind, într-un limbaj abscons, de rădăcinile organice, naturale ale iubirii. În pădurea vrăjită  a erosului susură vocea eternului, promisiunea nesfârșitului. Lipsa verbelor de acțiune în poezia lui suspendă fenomenologia iubirii într-un regim  al probabilului, al potențialului, al „povestei fără sfârșit”. Poetul plasează în subsidiar sexualitatea, punând accentul pe delicatețea senzației, configurațiile imaginare ale plăcerii, ceremonialul estetic al voluptății.

Pasiunea pentru femeie capătă identitate și conștiință de sine prin textualizare, în care se citesc deopotrivă semnele viscerale și cele culturale ale erosului, făcând interșanjabile scrisul, cerneala, cu sângele și ființa îndrăgostiților: „Câtă/ vreme/ scriu/ direct/ într-o/ ființă,/ să nu-/ mi fie/ respins/ țesutul,/ îi trec/ liniavieții/ din palmă/ ca semn/ de carte –/ lucrarea/ mâinilor/ îi preface/ făptura-n/ Scriptură” (᾿s Em…n). Impulsul erotic și cel scriitoricesc au la baza metafizica procreației, în sensul pe care Diotima i-o explică lui Aristofan, în Banchetul lui Platon, de esență nu biologică, ci ontologică, de prelungire, prin creație, a fluidului vital dincolo de moarte.

Cartea iubirii și a vieții face un tot întreg cu cartea morții. A scrie înseamnă a te situa de partea erosului, credea Roland Barthes. Dar și de partea morții, dacă gândim  moartea drept un acces la continuitatea ființei. Sau drept un tribut plătit poeziei.  Apa 3 D e o jelire a celor plecați, cu care poetul are legături de „sângerneală” (sânge-cerneală). Un „pomelnic” al morților dragi, o anulare, de fapt, a morții fizice prin renașterea lor în scriitură. E a doua viață – textuală –  pentru poeții evocați (Osip Mandelștam, Ana Ahmatova, Maria Țvetaeva, Paul Celan, Gherasim Luca, Yukio Mishima, Sylvia Plath, Rolf Bossert, Mariana Marin, Eugen Cioclea etc.), unii uciși pentru poezia lor, alții sinucigași din preamultul poeziei, cu toții  martiri ai propriei lor vocații. Timpul nașterii și morții lor iese din cronologia fixă și intră într-o temporalitate molcomă a recviemului poetic. O parte din poezii sunt dedicate mamei, amintind de simplitatea și laconismul dramatic din Jurnal de doliu al lui Roland Barthes.

Ca și poemele erosului, poemele thanatice mizează pe compresii și esențializări. Sunt bijuterii ale elementarului de mare adâncime emoțională și de generoasă cuprindere semantică. În Lumină din lumină, una dintre cele mai frumoase poeme ale stingerii, tragismul morții este sublimat printr-o imagine de o rarisimă delicatețe și rafinament: „Cum era/ topită de/ suferință,/ când i-am/ aprins o/ lumânare/ în seara/ zilei de/ 8 martie,/ flacăra/ s-a întors/ cu fața/ la mama/ și, ușor,/ să nu-i/ sperie/ somnul,/ i-a suflat/ la ureche:/ «Stingerea»”.

În această poezie a erosului și a morții orchestrația sensurilor își alimentează partiturile nesfârșite din modul alchimic în care existențialul, trăitul și livrescul trec în text, îmbrăcând insolite și originale forme grafice, reprezentări estetice și ontologice. A(II)Rh+eu / Apa.3D este cartea totală a unui poet excepțional.

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 19-20]